data: 3 februarie 2009
ora: 19:00
locul: THE SILVER CHURCH CLUB
Concert live Discoballs si Aria Urbana.
sâmbătă, 31 ianuarie 2009
leapsa...
Leapsa de la Andrei si o trimitem cu drag mai departe Elenei si unui lup alb.
Alta pozna cu Cetatea Slimnic.
vineri, 30 ianuarie 2009
in deriva
Pierd tot ceea ce iubesc. Inca mai imi amintesc nuante, parfumuri, o adiere de vant dintr-o anume zi, singura ploaie pe care mi-o amintesc, prunele din Jack, Janis Joplin in Green Tea, tot sufletul meu din Blu'zz, doua veri, doua taceri, o imbratisare...
Imi pierd simtul realitatii. Ascult Travka si parca retraiesc seara de 1 februarie 2008, ascult Eleni Karaindrou si imi amintesc de starile pe care le trezea in mine in timp ce citeam "Daniel Martin", ploua si nu spala nici un pacat, e frig si e numai moarte in jur.
Am atatea amintiri in mine...le port mereu cu grija, le port pentru ca imi sunt dragi, le port pentru ca nimeni altcineva nu le mai stie.
Vreau sa simt Praga cu tine, o luna...
Vreau sa ies din casa azi, nu mai suport peretii...
Vreau...multe...
luni, 26 ianuarie 2009
pentru...cu drag
Mi-e infernal de dor de tine. Si poate te vei intreba de ce nu iti vorbesc despre asta, de ce legatura noastra se rezuma doar la o scurta conversatie o data la o mie si una de zile. Sau poate ca nu te vei intreba. Nu o vei face pentru ca stii si tu de ce. Si pentru ca a trecut. Si pentru ca eu am trecut. Atunci explica-mi de ce imi este atat de dor. Mi-e dor de taceri, de ceaiuri, de tine recitand Brumaru, de locurile faine, de noptile pierdute in poveste, de tine asa cum erai. De tine asa cum esti.
Am reinceput Magul, simteam nevoia si Elen mi l-a adus exact la timp.
Mi-e dor de clipele faine pe care nu o sa le mai traiesc si dovada existentei lor este insusi faptul ca nu mai sunt. Dar sunt inca mica si nu pot sa ma resemnez. Pe langa asta, s-ar putea sa se inchida si Blu'zz-ul, iar mie mi-e din ce in ce mai dor.
Te rog sa imi ierti textul, dar incerc sa te invoc si nu stiu cum...
marți, 20 ianuarie 2009
Scrisorile umbrelor (1)
Atunci când el te întreabă despre viaţă, despre tine, despre iluzii şi vise, tu taci. Tu trebuie să taci pentru că altfel pierzi. A fost doar un vis, nu e nimic, se mai întâmplă să crezi că fantasma visului tău îşi are rădăcinile in realitate, mai ales când ştii că o asemenea situaţie e posibilă.
Atunci când ea te întreabă de momentele în care ai căzut, de prima clipă în care ai bănuit ce e fericirea, de parfumul tomnatic pe care ţi-l aminteşti din verile tale cu ea, tu taci. Nu poţi să spui nimic pentru că totul o să devină ruină dacă amintirile tale cu părul ei, cu oceanul, cu zorii parcurg cei caţiva centimetri ce se află între chipul tău şi chipul ei.
Atunci când îi atingi buzele...simţi?
duminică, 18 ianuarie 2009
Interviu Călin Pop şi Ovidiu Roşu
Sabina Lazăr: OK. Discuţie liberă. În seara asta aţi fost invitaţi la un recital acustic la CityFm. Cu ce ocazie?
Călin Pop: Ei cochetau cu ideea de a invita toată trupa live când am avut noi concertul din 14 noiembrie (n.r.: lansarea albumului „Stem” în Bucureşti) şi s-a întâmplat ceva, nu ştiu, n-au putut sau au crezut…a fost o chestie de lipsă de comunicare, probabil, de ambele părţi. Ei credeau că s-ar putea să mergem la Ploieşti a doua zi (exista această variantă, dar căzuse iarăşi, iar ei nu ştiau de acest lucru). Nu sunt sigur dacă am fi avut loc cu toată trupa în studioul lor de emisie, care e relativ mic. Până la urmă, a apărut ideea cu recitalul acustic. Dânşii au insistat şi ar fi trebuit să fie săptămâna trecută treaba asta. Până la urmă au sunat ca să fie pe capătul săptămânii acesteia, dar nu am acceptat pentru că este ziua mea de naştere vineri şi noi ne respectăm zilele de naştere, revelioanele şi sărbătorile şi nu mergem nicaieri să concertăm în aceste cazuri. Deci le-am spus că facem recitalul cu condiţia să fiu înapoi în Oradea pe data de 17 şi aşa a apărut ideea ca recitalul să fie pe 16 decembrie. Şi ei au făcut nişte eforturi să modifice nişte programe în acest sens. În fine, am apelat şi la nişte surse tehnice, la nişte prieteni de-ai noştri din Bucureşti, organizatori care ne-au ajutat cu nişte mijloace tehnice pe care le-am solicitat pentru ca acest recital să decurgă cum trebuie.
Sabina Lazăr: Eu am întâlnit oameni, majoritatea tineri, care nu au auzit de Celelalte Cuvinte.
Călin Pop: Se întâmplă, e chiar aproape normal. Noi nu suntem mediatizaţi suficient, asta fiind, se pare, soarta actelor de cultură şi de artă. Eu mă mir că mai sunt încă destui tineri care vin la concertele noastre.
Sabina Lazăr: Tineri însemnând persoane sub 20, sub 30…
Călin Pop: De toate categoriile. Intre 15-16 ani şi până la vârsta noastră. Noi ne mirăm că a început să crească uşurel numărul celor tineri şi nu pot să zic acum că „uau, ce chestie că a crescut numărul lor”, dar a început totuşi să crească pentru că la un moment dat ne puneam şi noi întrebarea ce se întâmplă. Acum probabil că a trecut timpul, generaţiile s-au schimbat, dar, totuşi, probabil că părinţii au avut o educaţie culturală, sau, mă rog, o chestie de acest gen, au transmis copiilor lor acest lucru pentru că numai aşa poţi să explici faţă de tine ca membru din trupă că există copii, mai mici decât copii tăi, care îţi cântă textul cuvânt cu cuvânt. Atunci când nu eşti mediatizat , numai aşa se poate explica, prin faptul că au primit materialele (sau le-au auzit) de la părinţi sau că au dat de ele în biblioteca lor şi le-au ascultat. În orice caz, concluzia este clară. Noi avem un public eterogen nu într-un număr foarte mare ci foarte titrat şi foarte fidel trupei.
Sabina Lazăr: Legat de CD-uri vechi, de ce a fost o distanţă atât de mare între „NOS” şi „Stem”?
Călin Pop: Şi acesta a fost unul dintre subiectele abordate la radio. N-ai cum să scoţi albumele unul după altul, pentru că în primul rând noi nu trăim din asta, trăim pentru asta. Noi ne ocupăm şi de alte lucruri care ne ocupă timpul aproape total. Muzica reprezintă o împlinire spirituală pentru noi şi noi nu suntem cei care se uită doar o dată, de două ori peste rânduri să vadă dacă au făcut bine ce au făcut, ne uităm de zece ori şi asta întârzie. Pentru că în momentul în care scoţi ceva te gândeşti ca dacă scoţi acel ceva, oare e bine, asta ca să nu-ţi pară rău că l-ai scos dupa un timp. Nu pot să spun că tot ce am făcut noi este, din punctul ăsta de vedere, să zicem, perfect. Nici pe departe, dar sunt totuşi disfuncţionalităţi de timp, nu numai datorate nouă. Până găseşti o casă de discuri, până semnezi un contract trece ceva timp…În ziua de azi nu mai poţi să găseşti o casă de discuri să-ţi plătească înregistrările, să-ţi plătească costurile, cazările, înregistrările de studio şi tot felul de chestii ca şi mai demult. Acum trebuie să-ţi faci tu singur imprimările şi ne-am făcut în acest context şi noi un studio propriu de înregistrări. Atunci mai apare şi comoditatea şi acea idee că dacă faci o chestie să nu-ţi pară rău că ai făcut-o şi, prin multiple auto-analizari (ceea ce eu consider a fi un lucru bun, constructiv) tot timpul se întârzie lucrurile.
Sabina Lazăr: Da, din acest punct de vedere, unii au avut impresia că „NOS” nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor.
Călin Pop: Nu că nu a fost corespunzător sau că nu a fost bine primit. În perioada conceperii acestui album şi noi eram într-o perioadă în care rockul era super underground pe plan internaţional. Deci efectiv nu mai aveau căutare nici măcar trupele rock din afară. Noi cântam prin cluburi, lumea, publicul mai larg nu mai ştia că existăm, au fost şi câteva lucruri neplăcute, nişte decese în familie la câţiva dintre noi. Nu este o scuză, dar plus că apărea şi în perioada aceea mai în prim-plan ,,măria-sa,, calculatorul şi au apărut tot felul de muzici făcute pe calculator, tot felul de alte genuri de muzică, nimeni nu le contestă rolul, faptul că s-a lărgit spectrul şi s-a umflat piaţa, s-a făcut un fel de loc. Toată lumea are loc. Dar au fost în acest fel obişnuiti producătorii cu produsul gata înregistrat. Asta a fost o altă problemă pentru noi şi, în consecinţă ne-am înzestrat cu un studio personal de înregistrări şi asta doar pentru noi. Materialul a fost un experiment (primul nostru material înregistrat în studioul propriu) şi am crezut în el, credem şi ne place şi acum. Albumul probabil că nu a fost bine primit de unii critici, dar cântând în concert piesele am constatat o reacţie bună. Deci, mai pe scurt , n-am mers după public, publicul a mers după noi. Că le-a plăcut, că nu le-a plăcut, noi oricum suntem mândri de cei care ne-au urmat şi în coborâşuri, nu numai în suişuri. Că în suişuri ai mereu mult mai mulţi prieteni.
Sabina Lazăr: Dar, de obicei, am observat că în concerte piesele de pe „NOS” nu prea sunt cântate.
Călin Pop: Nu prea sunt cântate pentru ca avem multe şi programul de concert nu le poate include pe toate.
Ovidiu Roşu: Concertele noastre sunt chiar foarte lungi. Sunt peste două ore, uneori chiar trei ore şi solicita vocalul în special, pe Călin. Deci sunt prea multe şi la un moment dat mai bagi un playlist în care zici hai să punem asta, asta şi asta. Publicul vrea bineînţeles vechile hituri. Se poate face un compromis la urma urmei. Sunt deja ceva albume şi ai de unde să alegi. Într-adevăr, „NOS” e pus (aproape tot) deoparte.
Călin Pop: Apropo de „NOS”, se vor cânta la un moment dat şi piese de pe el, nu-i nicio problemă de genul ăsta.
Sabina Lazăr: Şi cu noul album, „Stem”, au existat reacţii împotrivă?
Călin Pop: Reacţii împotrivă defel. Din contră, am constatat că place şi surprinde în mod plăcut pe cei care-l ascultă. Totuşi acum există o tendinţă de catalogare prematură, după cum am observat eu. Din cauza asta, în deplină concordanţă cu coperta, am apărut noi în rame la concertul din Bucureşti din 14.11.08, cei catalogaţi brusc şi comparaţi tot timpul într-un mod prea pripit. Evident, toate acestea la un mod figurat şi subtil sugerat.
Sabina Lazăr: Cei mai mulţi fani îşi doresc si o refacere a albumului „Armaghedon”.
Călin Pop: Dar s-a reeditat S-a realizat într-o ediţie limitată, asta mai ales pentru colecţionari. Totuşi, să încerci să compui după un anumit asa zis ,,standard,, creat de unii sau alţii, după o emblemă, este o chestie total greşită. Ar ieşi numai fake-uri. Bun, dar tendinţa trupei la ora actuală este să privim foarte serios spre aniversarea de 30 de ani.„Stem” reprezintă, după mine personal o treabă foarte aşezată care seamănă foarte mult cu ameninţarea cu forţa, nu neapărat forţa în sine. Nu cred că este bine să compari albumele. Dacă stai bine să te gândeşti, nici „Iarbă prin păr” nu a fost o căutare a hitului. Aşa a ales publicul, aşa s-a întâmplat, cum a ales publicul, cum a perceput.
Sabina Lazăr: Pe 13 decembrie aţi împlinit 27 de ani. Sunteţi tineri. La 30 cum o să fie?
Călin Pop: Timpul trece incredibil de repede.Aşa repede vor trece şi următorii trei ani. Parcă toate s-au întâmplat ieri. Atunci când am terminat facultatea, nici noi nu ştiam dacă vom mai exista ca trupă. Am făcut noi un concert de adio ca studenţi, în Timişoara la Grădina de vară Capitol prin 1987 zic eu. Era după discul cu pătrăţele care ieşise în primăvară şi noi după aceea am făcut concertul.
Ovidiu Roşu: Chiar atunci am avut un eveniment nefericit, luministul nostru a murit, a avut cancer, o tumora, şi Călin chiar atunci a compus piesa „Despărţire” pentru el.
Călin Pop: Aşa cum este şi piesa „Ultima” de pe ,,Stem”, scrisă în memoria lui Florian Pittiş. Da, nu ştiam nici atunci dacă vom continua, dar ne-a unit şi ne-a ţinut în continuare împreună plăcerea de a cânta şi compune. Şi cred că, dacă Dumnezeu ne ajută să fim sănătoşi, vom ajunge la 30 de ani şi, de ce nu, la mai mulţi..
Sabina Lazăr: Şi ar fi vreun element surpriză la 30 de ani?
Călin Pop: Asta o vom mai vedea, încă nici noi nu ştim. Un element destul de surpriză va fi şi pentru noi că vom fi ajuns la 30 de ani de activitate ca trupă.
Ovidiu Roşu: Ar fi timp aşa pentru o piesa, două, sigur o să fie.
Călin Pop: Ah, pentru piese noi, da. Noi ne-am gândit şi am zis că multă lume şi mulţi fani serioşi care ne scriu pe forum (http://celelalte-cuvinte.ro/forum/) spun şi se manifestă foarte pozitiv pentru faptul că în momentul în care ei ascultă trupa pe scenă parcă este o altă trupă faţă de cea pe care o aud pe înregistrări.
Ovidiu Roşu: De fapt, au şi zis pe forum asta şi chiar cred că am merita şi noi un CD şi un DVD live la 30. La urma urmei, în momentul în care vezi lumea care vine la concerte şi dupa atâţia ani, chiar te gândeşti că nu ai trăit degeaba.
Călin Pop: Sperăm ca ideea să fie şi realizabilă din punct de vedere practic. Noi considerăm, sau cel puţin eu consider, că muzica noastra este singurul lucru adevărat care rămâne după noi, cei care suntem membri ai acestei trupe.
Ovidiu Roşu: Şi cred că secretul trupei este că am rămas prieteni. Am fost prieteni încă de la început.
Călin Pop: Şi muzica. Ea ne-a adunat şi ne-a ţinut împreună, nu banii. Că dacă erau banii cei mai importanţi, în mod sigur astăzi nu am mai fi existat.
Sabina Lazăr: Şi în încheiere, până vă pleacă trenul, doriţi să adresaţi ceva fanilor?
Călin Pop: Noi le mulţumim că sunt alături de noi în continuare, asta e tot. Şi în rest, e de prisos de spus altceva. Celelalte cuvinte mereu rămân cele care nu se spun.
Sabina Lazăr: Vă mulţumesc!
Călin Pop: Ei cochetau cu ideea de a invita toată trupa live când am avut noi concertul din 14 noiembrie (n.r.: lansarea albumului „Stem” în Bucureşti) şi s-a întâmplat ceva, nu ştiu, n-au putut sau au crezut…a fost o chestie de lipsă de comunicare, probabil, de ambele părţi. Ei credeau că s-ar putea să mergem la Ploieşti a doua zi (exista această variantă, dar căzuse iarăşi, iar ei nu ştiau de acest lucru). Nu sunt sigur dacă am fi avut loc cu toată trupa în studioul lor de emisie, care e relativ mic. Până la urmă, a apărut ideea cu recitalul acustic. Dânşii au insistat şi ar fi trebuit să fie săptămâna trecută treaba asta. Până la urmă au sunat ca să fie pe capătul săptămânii acesteia, dar nu am acceptat pentru că este ziua mea de naştere vineri şi noi ne respectăm zilele de naştere, revelioanele şi sărbătorile şi nu mergem nicaieri să concertăm în aceste cazuri. Deci le-am spus că facem recitalul cu condiţia să fiu înapoi în Oradea pe data de 17 şi aşa a apărut ideea ca recitalul să fie pe 16 decembrie. Şi ei au făcut nişte eforturi să modifice nişte programe în acest sens. În fine, am apelat şi la nişte surse tehnice, la nişte prieteni de-ai noştri din Bucureşti, organizatori care ne-au ajutat cu nişte mijloace tehnice pe care le-am solicitat pentru ca acest recital să decurgă cum trebuie.
Sabina Lazăr: Eu am întâlnit oameni, majoritatea tineri, care nu au auzit de Celelalte Cuvinte.
Călin Pop: Se întâmplă, e chiar aproape normal. Noi nu suntem mediatizaţi suficient, asta fiind, se pare, soarta actelor de cultură şi de artă. Eu mă mir că mai sunt încă destui tineri care vin la concertele noastre.
Sabina Lazăr: Tineri însemnând persoane sub 20, sub 30…
Călin Pop: De toate categoriile. Intre 15-16 ani şi până la vârsta noastră. Noi ne mirăm că a început să crească uşurel numărul celor tineri şi nu pot să zic acum că „uau, ce chestie că a crescut numărul lor”, dar a început totuşi să crească pentru că la un moment dat ne puneam şi noi întrebarea ce se întâmplă. Acum probabil că a trecut timpul, generaţiile s-au schimbat, dar, totuşi, probabil că părinţii au avut o educaţie culturală, sau, mă rog, o chestie de acest gen, au transmis copiilor lor acest lucru pentru că numai aşa poţi să explici faţă de tine ca membru din trupă că există copii, mai mici decât copii tăi, care îţi cântă textul cuvânt cu cuvânt. Atunci când nu eşti mediatizat , numai aşa se poate explica, prin faptul că au primit materialele (sau le-au auzit) de la părinţi sau că au dat de ele în biblioteca lor şi le-au ascultat. În orice caz, concluzia este clară. Noi avem un public eterogen nu într-un număr foarte mare ci foarte titrat şi foarte fidel trupei.
Sabina Lazăr: Legat de CD-uri vechi, de ce a fost o distanţă atât de mare între „NOS” şi „Stem”?
Călin Pop: Şi acesta a fost unul dintre subiectele abordate la radio. N-ai cum să scoţi albumele unul după altul, pentru că în primul rând noi nu trăim din asta, trăim pentru asta. Noi ne ocupăm şi de alte lucruri care ne ocupă timpul aproape total. Muzica reprezintă o împlinire spirituală pentru noi şi noi nu suntem cei care se uită doar o dată, de două ori peste rânduri să vadă dacă au făcut bine ce au făcut, ne uităm de zece ori şi asta întârzie. Pentru că în momentul în care scoţi ceva te gândeşti ca dacă scoţi acel ceva, oare e bine, asta ca să nu-ţi pară rău că l-ai scos dupa un timp. Nu pot să spun că tot ce am făcut noi este, din punctul ăsta de vedere, să zicem, perfect. Nici pe departe, dar sunt totuşi disfuncţionalităţi de timp, nu numai datorate nouă. Până găseşti o casă de discuri, până semnezi un contract trece ceva timp…În ziua de azi nu mai poţi să găseşti o casă de discuri să-ţi plătească înregistrările, să-ţi plătească costurile, cazările, înregistrările de studio şi tot felul de chestii ca şi mai demult. Acum trebuie să-ţi faci tu singur imprimările şi ne-am făcut în acest context şi noi un studio propriu de înregistrări. Atunci mai apare şi comoditatea şi acea idee că dacă faci o chestie să nu-ţi pară rău că ai făcut-o şi, prin multiple auto-analizari (ceea ce eu consider a fi un lucru bun, constructiv) tot timpul se întârzie lucrurile.
Sabina Lazăr: Da, din acest punct de vedere, unii au avut impresia că „NOS” nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor.
Călin Pop: Nu că nu a fost corespunzător sau că nu a fost bine primit. În perioada conceperii acestui album şi noi eram într-o perioadă în care rockul era super underground pe plan internaţional. Deci efectiv nu mai aveau căutare nici măcar trupele rock din afară. Noi cântam prin cluburi, lumea, publicul mai larg nu mai ştia că existăm, au fost şi câteva lucruri neplăcute, nişte decese în familie la câţiva dintre noi. Nu este o scuză, dar plus că apărea şi în perioada aceea mai în prim-plan ,,măria-sa,, calculatorul şi au apărut tot felul de muzici făcute pe calculator, tot felul de alte genuri de muzică, nimeni nu le contestă rolul, faptul că s-a lărgit spectrul şi s-a umflat piaţa, s-a făcut un fel de loc. Toată lumea are loc. Dar au fost în acest fel obişnuiti producătorii cu produsul gata înregistrat. Asta a fost o altă problemă pentru noi şi, în consecinţă ne-am înzestrat cu un studio personal de înregistrări şi asta doar pentru noi. Materialul a fost un experiment (primul nostru material înregistrat în studioul propriu) şi am crezut în el, credem şi ne place şi acum. Albumul probabil că nu a fost bine primit de unii critici, dar cântând în concert piesele am constatat o reacţie bună. Deci, mai pe scurt , n-am mers după public, publicul a mers după noi. Că le-a plăcut, că nu le-a plăcut, noi oricum suntem mândri de cei care ne-au urmat şi în coborâşuri, nu numai în suişuri. Că în suişuri ai mereu mult mai mulţi prieteni.
Sabina Lazăr: Dar, de obicei, am observat că în concerte piesele de pe „NOS” nu prea sunt cântate.
Călin Pop: Nu prea sunt cântate pentru ca avem multe şi programul de concert nu le poate include pe toate.
Ovidiu Roşu: Concertele noastre sunt chiar foarte lungi. Sunt peste două ore, uneori chiar trei ore şi solicita vocalul în special, pe Călin. Deci sunt prea multe şi la un moment dat mai bagi un playlist în care zici hai să punem asta, asta şi asta. Publicul vrea bineînţeles vechile hituri. Se poate face un compromis la urma urmei. Sunt deja ceva albume şi ai de unde să alegi. Într-adevăr, „NOS” e pus (aproape tot) deoparte.
Călin Pop: Apropo de „NOS”, se vor cânta la un moment dat şi piese de pe el, nu-i nicio problemă de genul ăsta.
Sabina Lazăr: Şi cu noul album, „Stem”, au existat reacţii împotrivă?
Călin Pop: Reacţii împotrivă defel. Din contră, am constatat că place şi surprinde în mod plăcut pe cei care-l ascultă. Totuşi acum există o tendinţă de catalogare prematură, după cum am observat eu. Din cauza asta, în deplină concordanţă cu coperta, am apărut noi în rame la concertul din Bucureşti din 14.11.08, cei catalogaţi brusc şi comparaţi tot timpul într-un mod prea pripit. Evident, toate acestea la un mod figurat şi subtil sugerat.
Sabina Lazăr: Cei mai mulţi fani îşi doresc si o refacere a albumului „Armaghedon”.
Călin Pop: Dar s-a reeditat S-a realizat într-o ediţie limitată, asta mai ales pentru colecţionari. Totuşi, să încerci să compui după un anumit asa zis ,,standard,, creat de unii sau alţii, după o emblemă, este o chestie total greşită. Ar ieşi numai fake-uri. Bun, dar tendinţa trupei la ora actuală este să privim foarte serios spre aniversarea de 30 de ani.„Stem” reprezintă, după mine personal o treabă foarte aşezată care seamănă foarte mult cu ameninţarea cu forţa, nu neapărat forţa în sine. Nu cred că este bine să compari albumele. Dacă stai bine să te gândeşti, nici „Iarbă prin păr” nu a fost o căutare a hitului. Aşa a ales publicul, aşa s-a întâmplat, cum a ales publicul, cum a perceput.
Sabina Lazăr: Pe 13 decembrie aţi împlinit 27 de ani. Sunteţi tineri. La 30 cum o să fie?
Călin Pop: Timpul trece incredibil de repede.Aşa repede vor trece şi următorii trei ani. Parcă toate s-au întâmplat ieri. Atunci când am terminat facultatea, nici noi nu ştiam dacă vom mai exista ca trupă. Am făcut noi un concert de adio ca studenţi, în Timişoara la Grădina de vară Capitol prin 1987 zic eu. Era după discul cu pătrăţele care ieşise în primăvară şi noi după aceea am făcut concertul.
Ovidiu Roşu: Chiar atunci am avut un eveniment nefericit, luministul nostru a murit, a avut cancer, o tumora, şi Călin chiar atunci a compus piesa „Despărţire” pentru el.
Călin Pop: Aşa cum este şi piesa „Ultima” de pe ,,Stem”, scrisă în memoria lui Florian Pittiş. Da, nu ştiam nici atunci dacă vom continua, dar ne-a unit şi ne-a ţinut în continuare împreună plăcerea de a cânta şi compune. Şi cred că, dacă Dumnezeu ne ajută să fim sănătoşi, vom ajunge la 30 de ani şi, de ce nu, la mai mulţi..
Sabina Lazăr: Şi ar fi vreun element surpriză la 30 de ani?
Călin Pop: Asta o vom mai vedea, încă nici noi nu ştim. Un element destul de surpriză va fi şi pentru noi că vom fi ajuns la 30 de ani de activitate ca trupă.
Ovidiu Roşu: Ar fi timp aşa pentru o piesa, două, sigur o să fie.
Călin Pop: Ah, pentru piese noi, da. Noi ne-am gândit şi am zis că multă lume şi mulţi fani serioşi care ne scriu pe forum (http://celelalte-cuvinte.ro/forum/) spun şi se manifestă foarte pozitiv pentru faptul că în momentul în care ei ascultă trupa pe scenă parcă este o altă trupă faţă de cea pe care o aud pe înregistrări.
Ovidiu Roşu: De fapt, au şi zis pe forum asta şi chiar cred că am merita şi noi un CD şi un DVD live la 30. La urma urmei, în momentul în care vezi lumea care vine la concerte şi dupa atâţia ani, chiar te gândeşti că nu ai trăit degeaba.
Călin Pop: Sperăm ca ideea să fie şi realizabilă din punct de vedere practic. Noi considerăm, sau cel puţin eu consider, că muzica noastra este singurul lucru adevărat care rămâne după noi, cei care suntem membri ai acestei trupe.
Ovidiu Roşu: Şi cred că secretul trupei este că am rămas prieteni. Am fost prieteni încă de la început.
Călin Pop: Şi muzica. Ea ne-a adunat şi ne-a ţinut împreună, nu banii. Că dacă erau banii cei mai importanţi, în mod sigur astăzi nu am mai fi existat.
Sabina Lazăr: Şi în încheiere, până vă pleacă trenul, doriţi să adresaţi ceva fanilor?
Călin Pop: Noi le mulţumim că sunt alături de noi în continuare, asta e tot. Şi în rest, e de prisos de spus altceva. Celelalte cuvinte mereu rămân cele care nu se spun.
Sabina Lazăr: Vă mulţumesc!
Interviu publicat pe http://www.vioara.info/ şi în revista Teen Press.
Foto: Sergiu Boldor
© Redactia Centrala Teen Press
joi, 15 ianuarie 2009
sociologie
Se apreciază că discriminarea e un fenomen arbitrar. Puteţi da exemplu de o situaţie în care aţi fost subiect al unei astfel de practici din partea cuiva?
Da, este adevărat că discriminarea este un fenomen arbitrar precum majoritatea acţiunilor şi ideilor noastre. Totodată, sunt o serie de factori care influenţează acest lucru. După cum ne-a învăţat istoria, masele pot fi manipulate sau ameninţate pentru a crede un anumit lucru, iar discriminarea este un rod al propriilor noastre convingeri. Segregaţia este una dintre cele mai răspândite forme ale discriminării. În ciuda eforturilor multor state (în mare măsură Statele Unite ale Americii) şi a unor organizaţii non-guvernamentale, nici până în prezent nu putem vorbi de o toleranţă ai cărei beneficiari principali să fie cei oprimaţi în trecut. Este adevărat că în statele care au permis sclavia în secolele trecute, există un sentiment pronunţat de vină generală, însă niciodată nu vom putea vorbi de o lume utopică unde fiecare cetăţean în parte este politically correct.
Un popor întotdeauna discriminat şi supus ororilor a fost poporul evreu. De la poveştile biblice, la Diasporă şi până la Holocaust, evreii au fost într-o continuă ceartă cu întreaga lume civilizată, nepurtând decât vina unei posibilităţi financiare pronunţate. Unul din cei mai însemnaţi scriitori români, Mihail Sebastian, trata în operele sale, dar mai ales în jurnalul său, iudaismul oricărui om proscris nu pe baza gesturilor sale, ci pe baza categoriei din care face parte. Un exemplu al acestui concept se regăseşte în cartea sa „Cum am devenit huligan”: „Nu e pentru prima oară când mă aflu la mijloc, între mitralierele ideologice ale extremei drepte şi ale extremei stângi. Aşteptându-le pe celelalte: mitralierele pur şi simplu”. În aceeaşi carte Sebastian spune cum în furoul marxizant al anilor '30 era taxat de „burghez”, iar în cel gardist din '34, de „bolşevic”. Astfel, fiecare individ este evreu în felul său, chiar dacă nu face parte din „poporul ales”, ci datorită unei simple judecăţi a celor din jurul său, judecată care îl plasează pe individ într-o categorie de multe ori stigmatizată.
Nu îmi amintesc să fi fost subiectul unei discriminări, dar în ciuda acestui fapt, nu sunt într-atât de naivă încât să mă bazez pe faptul că dacă nu am luat la cunoştinţă, anumiţi oameni din jurul meu nu m-au privit cu ochi răuvoitori şi prejudiciaţi. Totuşi, puţini sunt cei care au curajul de a răspunde la o astfel de întrebare cu toată sinceritatea. Iar aceşti oameni se împart în două categorii: cei care şi-au înfruntat propriile frustrări şi au găsit pacea sufletească şi cei care prin ignoranţa lor cred că vor câştiga un concurs cu lumea întreagă afişându-şi rănile din trecut.
Da, este adevărat că discriminarea este un fenomen arbitrar precum majoritatea acţiunilor şi ideilor noastre. Totodată, sunt o serie de factori care influenţează acest lucru. După cum ne-a învăţat istoria, masele pot fi manipulate sau ameninţate pentru a crede un anumit lucru, iar discriminarea este un rod al propriilor noastre convingeri. Segregaţia este una dintre cele mai răspândite forme ale discriminării. În ciuda eforturilor multor state (în mare măsură Statele Unite ale Americii) şi a unor organizaţii non-guvernamentale, nici până în prezent nu putem vorbi de o toleranţă ai cărei beneficiari principali să fie cei oprimaţi în trecut. Este adevărat că în statele care au permis sclavia în secolele trecute, există un sentiment pronunţat de vină generală, însă niciodată nu vom putea vorbi de o lume utopică unde fiecare cetăţean în parte este politically correct.
Un popor întotdeauna discriminat şi supus ororilor a fost poporul evreu. De la poveştile biblice, la Diasporă şi până la Holocaust, evreii au fost într-o continuă ceartă cu întreaga lume civilizată, nepurtând decât vina unei posibilităţi financiare pronunţate. Unul din cei mai însemnaţi scriitori români, Mihail Sebastian, trata în operele sale, dar mai ales în jurnalul său, iudaismul oricărui om proscris nu pe baza gesturilor sale, ci pe baza categoriei din care face parte. Un exemplu al acestui concept se regăseşte în cartea sa „Cum am devenit huligan”: „Nu e pentru prima oară când mă aflu la mijloc, între mitralierele ideologice ale extremei drepte şi ale extremei stângi. Aşteptându-le pe celelalte: mitralierele pur şi simplu”. În aceeaşi carte Sebastian spune cum în furoul marxizant al anilor '30 era taxat de „burghez”, iar în cel gardist din '34, de „bolşevic”. Astfel, fiecare individ este evreu în felul său, chiar dacă nu face parte din „poporul ales”, ci datorită unei simple judecăţi a celor din jurul său, judecată care îl plasează pe individ într-o categorie de multe ori stigmatizată.
Nu îmi amintesc să fi fost subiectul unei discriminări, dar în ciuda acestui fapt, nu sunt într-atât de naivă încât să mă bazez pe faptul că dacă nu am luat la cunoştinţă, anumiţi oameni din jurul meu nu m-au privit cu ochi răuvoitori şi prejudiciaţi. Totuşi, puţini sunt cei care au curajul de a răspunde la o astfel de întrebare cu toată sinceritatea. Iar aceşti oameni se împart în două categorii: cei care şi-au înfruntat propriile frustrări şi au găsit pacea sufletească şi cei care prin ignoranţa lor cred că vor câştiga un concurs cu lumea întreagă afişându-şi rănile din trecut.
(Cu ajutor din partea domnului Liiceanu pentru informatiile privitoare la Mihail Sebastian, volumul "Declaratie de iubire")
luni, 12 ianuarie 2009
once
Once I knew how to talk to you, but not anymore.
Am vazut filmul, dar nu de pe CDul pe care mi l-ai oferit tu, dragul meu prieten. Noroc cu HBOul. Si da, a fost trist. Totodata, nu stiu de ce, mi-a dat speranta. Melodiile sunt...ca mine, ca tine, ca ei.
Plesu in reluare la Garantat 100%.
Maine scap de ghips si seara "sta sa ploua". Sunt curioasa cum va juca doamna Bugnar in locul Taniei Popa. I hope I won't fall.
Mi-ar trebui ceva mai mult timp.
Rain will wash away my sorrow...
sâmbătă, 10 ianuarie 2009
joi, 8 ianuarie 2009
lost
Ma simt pierduta. Si neputincioasa (cred ca se datoreaza mainii). Simteam ceva la inceputul saptamanii. S-a pierdut.
Ianuarie...ce a fost in ianuarie trecut? Stiu cum a inceput februarie, dar de ianuarie nu prea imi mai amintesc mare lucru. Ah, asta daca nu iau in considerare data de 25. Ciudat, din ce in ce mai ciudat.
Nu imi mai gasesc locul. Ma tem de deciziile mele (oare as face mai bine sa dau la Drept cum vor ai mei sau sa imi mentin punctul de vedere?). Mi-e teama de esec. De o eventuala ratare a mea ca om.
I just want to...you fill the empty spaces.
miercuri, 7 ianuarie 2009
luni, 5 ianuarie 2009
decizii
Eu sunt singura vinovata pentru ceea ce mi se intampla. Ar trebui sa imi intre bine in minte fraza asta, macar ma scapa de lamentari. Iar am ajuns in stadiul in care sunt nevoita sa aleg, fie alb, fie negru. Din comoditate poate, as fi dorit sa las totul sa decurga ca si mai inainte, dar atunci toata moralitatea mea s-ar fi dus pe apa Dambovitei. Poate ca e mai bine asa, oricum aveam nevoie de timp pentru a ma gandi si pentru a analiza. Tot ce sper este sa iau o decizie corecta si cat mai buna pentru partile implicate. Am ascultat pledoariile, closing statements, iar acum judecata oarba, impartiala. Ciudat, dar e orice numai impartial nu, oarba am fost, sunt si voi fi. Ma tem sa nu fac aceleasi greseli ca si in trecut (imi pare rau, dar asa e. Nu ma pot desprinde cu usurinta de ceea ce a fost). Oarecum, ma simt mai ok sa stiu ca decizia e in mainile mele, cel putin nu ma simt constransa. Pe de alta parte, cat de usor ar fi fost ca eu sa fiu doar un simplu executant al unui ordin, a unei dorinte.
Just wait a little, please! Si daca nu o vei face, o sa inteleg, sunt obisnuita.
joi, 1 ianuarie 2009
sampanie si dansuri din buric
O iubesc pe amanta mea care imi descopera incet incet secretele pasiunii. Am privit-o inmarmurita, intrigata si cu o dorinta netarmuita in timp ce dansa din buric si se rotea gratios prin camera. Am privit-o ca pe o noua fiinta ce capata noi valori pe masura ce ritmurile muzicii deveneau mai accentuate, mai vii. Ma uitam la ea si incercam sa descopar ceva din omul occidental, dar nu am observat decat aroma mirodeniilor orientale.
Mult vin, multa sampanie, ceva bere, dar ginul tonic m-a dat gata. M-am dres cu cafea si ceva mancare ca sa alung starea de pierzanie pe drumul uitarii in bautura. E si asta o alternativa, dar nu mi se pare cea mai ok.
E si Teo aici, martor al nebuniilor si al tacerilor noastre.
Un nou inceput, doar in teorie, dar e si asta ceva, mult mai bine decat nimic. Poate ca anul asta ce a inceput doar de 3 ore si 33 de minute o sa fie mai bun si mai fain.
Multa sampanie si ceva dansuri din buric!
Va urma. Noaptea e lunga...
Mult vin, multa sampanie, ceva bere, dar ginul tonic m-a dat gata. M-am dres cu cafea si ceva mancare ca sa alung starea de pierzanie pe drumul uitarii in bautura. E si asta o alternativa, dar nu mi se pare cea mai ok.
E si Teo aici, martor al nebuniilor si al tacerilor noastre.
Un nou inceput, doar in teorie, dar e si asta ceva, mult mai bine decat nimic. Poate ca anul asta ce a inceput doar de 3 ore si 33 de minute o sa fie mai bun si mai fain.
Multa sampanie si ceva dansuri din buric!
Va urma. Noaptea e lunga...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)