luni, 27 aprilie 2009

Lansare carte in Club A - Claudiu Komartin

In atentia iubitorilor de cultura si mai ales de poezie:
Dupa doua volume de poezie foarte apreciate de catre critica de specialitate si recompensate cu importante premii de literatura (Papusarul si alte insomnii - Editura Vinea, 2003, 2007 - Premiul Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” Opera Prima şi Premiul Promethevs al revistei “România literară” pentru debut; Circul Domestic - Editura Cartea Romaneasca, 2005 - Premiul pentru poezie al Academiei Române) , si dupa o recenta incursiune la Madrid in cadrul Cafenelei literare DIALOG EUROPEN unde a primit Premiul de Poezie NIRAM ART 2009 impreuna cu Ioan Es. Pop), Claudiu Komartin (nascut in 1983 la Bucuresti) recidiveaza la Editura Cartier intr-un mod cat se poate de convingator cu o carte despre care deja se spune ca o sa fie revelatia anului 2009 - "Un anotimp in Berceni" (cartea are dedicat si un blog: http://unanotimpinberceni.blogspot.com/). Decomplexat si deloc demonstrativ, Claudiu Komartin reuseste sa confirme din nou, situandu-se incontestabil in panoplia celor mai importanti poeti din generatia tanara. Lansarea va avea loc marti, 28 aprilie 2009 in Club A la Poeticile Cotidianului cu invitati de seama: Nora Iuga si Cosmin Ciotlos. Pofititi deci la poezie adevarata ! Sunteti asteptati cu toata increderea ! (preluare de pe Reteaua Literara)

Iar eu fac apel la voi, stiu ca e din scurt, insa cred ca merita o scurta (sau lunga) vizita. Va astept in Club A! (scuzati lipsa diacriticelor)

miercuri, 22 aprilie 2009

Catalog de otrăvuri fine

Pune otrava în pahar şi ajută-mă să stau pe pat,
ţinându-mă de o mână să nu cad de la înălţimea asta,
privindu-mi chipul răvăşit de trăiri trecute,
dureroase, şi aşează perna frumos.
Cuprinde tăcerea în cealaltă mână
şi strânge-o tare până când urlă,
cu părul tău şterge lacrimile ce vor să se arunce
pe podeaua de sticlă. Şi atât!
Pune otrava în pahar, ajută-mă să îl prind cu degetele.
Simt un miros straniu, dar totodată familiar:
miros de iasomie şi de înşelăciune,
de dragoste şi de secrete ce omoară suflete,
aromă de fructe confiate şi de ploaie amară,
copii cu zâmbete duioase, rochii albe-n miez de vară,
parfumul tău din după-amiezele intime
şi parfumul morţii mele...
În clipa în care trebuie, în clipa în care contează,
ajută-mă să îmi beau otrava
pentru a-mi aminti tot ceea ce mă doare,
ca apoi să îţi pot spune: „dragule, mă iartă!”

luni, 20 aprilie 2009

Nebunia furtunii

„- Ştii ce e efervescenţa? O furtună într-un pahar cu apă.”
Ştii ce e nebunia? Un clic. Doar un sunet. Ca atunci când stingi lumina. Rămâi în tine, speriat, dar fără să mai poţi ieşi la suprafaţă. Eşti prins în întuneric.
Ieri nu mai ştiam ce e adevărat şi ce e plăsmuire a minţii mele. Auzeam o voce, însă nu vedeam persoana care vorbeşte. M-am întrebat dacă eu am fost cea care a vorbit, dar era imposibil, lumea din autobuz s-ar fi uitat la mine. Dar şi la voce rămâneau impasibili, ca şi când nu ar fi existat. Tocmai din cauza asta m-am întrebat şi eu dacă chiar am auzit-o.
Câteodată mă cuprinde o stare de anxietate. Stând pe scaun în autobuz şi uitându-mă pe fereastră, fără să am nici un motiv, mă stăpâneşte deodată panica. Chiar şi acum, simt un gol în stomac.
Unii ar spune că toţi oamenii au un dram de nebunie în ei. Dar oare este o stare pe care o posedăm din naştere sau o culegem încetul cu încetul o dată ce înaintăm în viaţă? Eu sunt de părere că o căpătăm cu timpul. Şi, atunci când „se umple paharul”, auzi un clic. Şi nu mai vezi lumina. Nu mai ştii că eşti tu, pentru că ţi-e o frică teribilă de întunericul ăla. Chiar şi când îţi atingi propria faţă, în nesiguranţa ta, crezi că tu însuşi eşti duşmanul tău. Şi, pe bună dreptate, chiar eşti. Pentru că tu eşti temnicerul care te-a închis în carceră. Tu eşti îngerul care te-a lăsat să cazi. Tu eşti părintele care nu te-a ridicat. Tu eşti prietenul care a plecat. Tu eşti lumina care s-a stins.
Societatea nu acceptă oameni-rebuturi. Societatea nu acceptă indivizi aparte. Toţi cei care nu se pot integra în această societate clădită de noi (dar ca orice alt monstru, scăpat din control), sunt împinşi la limita ei, chiar în afara ei sau, pur şi simplu, anihilaţi. Pentru asta am construit guverne, închisori, biserici, azile, spitale ( pentru indivizii care mai au speranţe de recuperare), cămine, şcoli de corecţie. Pentru a păstra vie bunăstarea societăţii. Pentru a o satisface. Pentru a o hrăni cu oameni traşi la xerox. Pentru că originalitatea e mereu marginalizată până când stăpâna-societate îşi exprimă aprobarea. Pentru că întâi chinuie geniile în degradare, iar apoi îi laudă post-mortem. Toate astea pentru o himeră. Ne-am dezobişnuit de jungla din care provenim şi ne amăgim cu civilizaţia.
Am ajuns, din nou, la baza lanţului trofic. Din cauza asta, simţim nevoia să catalogăm, să îngrădim, să artificializăm totul. „Vrei să vezi cum arată un urs? Poţi lua o carte sau te poţi duce la Grădina Zoologică. În natură nu ai cum, ursul are gheare şi colţi şi te poate sfâşia.” Noi nu avem nimic altceva decât o inteligenţă care ne aduce sfârşitul. În afara societăţii, în jungla asta de care ne temem, nu există bătălii pe teme religioase, nu există minciuni, nu există decât o ierarhie şi un set de reguli care sunt respectate: prădătorul urmăreşte prada. Noi - oamenii - , noi suntem începutul şi sfârşitul nostru. Aţi văzut vreodată vreo maimuţă care să ia în mână o lamă de ras şi care să îşi taie venele? Aţi văzut vreun câine, beat, care să se urce la volanul maşinii stăpânului său şi să gonească pe autostradă cu 180 km/h, iar apoi să îl vedeţi la ştiri şi să aflaţi că a luat 19 vieţi în goana lui? Aţi văzut vreodată vreun şarpe care să intre într-o clădire guvernamentală, având prins de corpul său o bombă şi, înainte să explodeze totul, să îşi închine viaţa lui Allah? NU. Nu aţi văzut. Noi suntem cei care facem toate astea. Noi suntem răul de care încercăm să ne ferim.
Eu sunt lumina şi întunericul din mine.

sâmbătă, 18 aprilie 2009

Cîntec naiv - Emil Brumaru

Afară plouă laic şi-aş vrea să fii aici,
Să tac, să taci, tăcerea la fleacuri să ne-mbie,
Să lîncezim pe paturi ca două mari pisici
După ce-au lins smîntîna (slup-slup!) din farfurie.

Ţi-aş spune-ncet: Dă-mi mîna...şi poate că mi-ai da-o
Cu sufletu-n ruină ca-n vechi foiletoane
În care-n moi fotolii leşina dulci cucoane
Vărsînd pe sîni ceşcuţe de lapte cu cacao.

Ţi-aş da deoparte părul cu gura de pe gât,
Cu gura ţi-aş desface nasturii mici de bluz­ă
Şi ţi-aş şopti-n urechea ta fleaţă şi confuză:
„Afară plouă laic şi-s trist şi mi-i urât...”.

Mică rugăciune pentru ajutat orbii - Emil Brumaru

Ia-mă de mînă, Cuchi, ca pe un orb
Şi ajută-mă. Pe masă e o cană;

O, cît de mult aş vrea din ea să sorb
După amiaza asta diafană...
Du-mă încet alături de dulap
S­-ating cu degetele lemnul tare,
Poate aşa o să ajung să scap
De după-amiaza asta ce mă doare...
Apropie-mă, palidă, de pat.
Nu-ţi fie teamă. Vreau, plin de ruşine,
Să plîng cu capu-n perne înfundat
După amiaza asta fără fine,
După amiaza asta ca un morb,
După amiaza asta ca o rană.

Ia-mă de mînă, Cuchi, ca pe-un orb
Şi ajută-mă. Pe masă e o cană...

marți, 14 aprilie 2009

Scrisorile umbrelor (3)

E dimineaţă, dragule. E o dimineaţă a unei zile de marţi, ploioasă, gri şi friguroasă. E primăvară şi nu o simt. E numai frig şi ceaţă aşa cum a fost şi până acum.
Cât timp a trecut? De cât timp a fost nevoie ca să îţi permit să loveşti în sufletul meu? Nu, şi alţii au facut-o. Unii au dorit să fie aşa, alţii au crezut că au dreptul. În camera mea e toamnă, în sufletul meu se plimbă moartea.
Azi-noapte am adormit târziu. Am stat şi ţi-am citit blogul, „Scrisorile către fluturi” şi mi-am adus aminte cum obişnuia să fie. Simţeam nevoia să te îmbrăţişez, să te strig din depărtarea asta în care m-am izolat şi să te rog să iei loc pe scaunul de răchită cât timp eu mă ocup de ceai şi de zahărul brun.
Am fost nostalgică ieri. Am găsit poza A.P. într-un raft, poză pe care mi-ai dăruit-o tu, după ce am plecat din Vasiliada. Ţi-am citit blogul. Am încercat să mi te imaginez. Un joc de copii: zâmbetul tău, sărutul părintesc de pe frunte şi două degete oprindu-se pe mâna mea. Încă le mai simt atingerea. Vocea. Şi ochii, dragule. Te recreez din frânturile amintirilor mele. Doar că sunt un sculptor neîndemânatic. Silueta ta se preface în vânt şi dispare la fel cum au dispărut şi clipele faine. „Pentru că o să merite.” S-a răsturnat balanţa şi nu mai ştiu exact ce merită şi ce nu. Poate doar finalul. „Nimic nu mai contează şi tocmai de aceea totul este important.” Şi tocmai de aceea totul începe să doară.
Pentru că tu mi-ai dăruit fluturi, motani, arome de mere coapte, scorţişoară să o păstrez în mine şi baloane colorate. Pentru că tu te-ai mutat cu toate astea într-o parte a sufletului meu, când încă mai puteai găsi ceva între ruine şi le-ai aranjat pe toate, ordonate haotic, înşiruite bezmetic printre falduri. Mi-ai dăruit culori şi ai început să le împrăştii pretutindeni.
E dimineaţă, dragule...
Voi ieşi în oraş şi îmi voi plimba amintirile. Îţi voi şopti câteva poveşti născocite. Asta doar pentru că îmi este al dracului de dor de ale tale. Îmi voi aduce aminte că trebuie să pun un picior în faţa celuilalt, chiar dacă merg în cerc. Te voi ruga să mă duci departe de locul asta ce miroase a moarte, a hoit. Nu îl mai pot suporta. Nici oamenii. Cum i-ai numit? „Umbre înveşmântate”. Sau asta era ideea, oricum. Departe. Şi totuşi, stau în camera asta tomnatică. Pe străzi e frig. E frig şi în suflet. Ironia face să fie primăvară.

miercuri, 8 aprilie 2009

tăceri mute

Astăzi mi-am reamintit că nu trebuie să mai sper nimic. Mai ales la un lucru atât de îndepărtat precum iubirea. În clipe ca astea, oricât de aproape aş fi de unii oameni, cel puţin la modul fizic, sunt parcă la mii de kilometri distanţă. Nu mai are cine să mă salveze. Nici nu ştiu dacă mai vreau aşa ceva. Toţi cei care au avut puterea asta ori au plecat de bunăvoie, ori forţaţi într-un mod cu totul imbecil de către subsemnata. Ziceam undeva că toate lucrurile rele care mi se întâmplă sunt cauzate de mine. Iaca! Aveam dreptate.
Să-ţi spun că te vreau înapoi? La ce bun? Chiar dacă ar fi să redeschidem uşa asta, vom ajunge tot în acelaşi loc. O să încep o idilă cu Minulescu, iar Bach îmi va fi amant. Îţi dedic toate romanţele, toate cele frumoase.
Ciudat cât de repede îţi poţi schimba percepţia asupra unui lucru. Atunci chiar credeam că e mai bine să plec. La un moment dat, o să încetez să te plictisesc cu povestea asta. Mda, nici nu o să citeşti rândurile astea. Nu ştiu dacă vreau să o faci sau nu. La un moment dat, voi învăţa să tac şi să trec precum o umbră, o fantomă sau o părere printre voi. La fel de moartă ca în prima zi în care am reînviat.
Ne naştem din neant şi ne pierdem în neant.
Unii au avut puterea să îşi lase sufletul printre cei vii. Acum sunt morţi. Toate lucrurile faine se termină repede. Eu de ce să mă zbat? Nu am ce suflet să vă las.
A fost un simplu mesaj. Mesaj. Simplu. Timp trecut precum toate lucrurile care ne leagă.
Nu am cum să mă bucur de primăvară. Nu am cum să fac asta pentru că nu o simt. Azi dimineaţă m-am trezit sperând să...nu, a trecut mult timp de azi de dimineaţă.
Am greşit enorm de mult. Nu neapărat pentru ceea ce credeţi voi, aviz amatorilor de minciuni şi denigrări cusute cu aţă albă.
Simt nevoia de a mă scuza în permanenţă. Mă mint că trăiesc, vă mint că sunt încă o jucărie care funcţionează. Îmi iubesc nopţile, doar că de fiecare dată mă îngheaţă şi mă silesc să îmi reamintesc.
Şi aş vrea doar să închid ochii. Să uit. Aş vrea doar să îmi bag picioarele în toate astea şi să plec departe de voi, măcar să fie vorba de kilometri adevăraţi.
Vă iubesc! Vă urăsc! Vă ţin mereu în mine şi asta doare.
Noapte faină!

duminică, 5 aprilie 2009

când totul doare

Eşti doar o umbră asupra mea, eşti doar o aromă ce vine din ceaşca de ceai care se află pe măsuţa mică din faţa mea. Eşti totul de pe urmă şi nimicul ce mă cuprinde în spasme de asfinţit.
Păcălesc o lume întreagă pretinzând că sunt îndrăgostită, te păcălesc pe tine spunându-ţi că plec, dar nu mă vezi? Sunt încă aici, mereu aici, aşteptându-te să ieşi de la birou, aşteptându-te să ajungi acasa şi să priveşti cadranul mobilului în aşteptare. Să iei chitara în braţe şi să suspini prin ea. Dragule, mi-e dor de atingerea ta, dar nu trebuie să fie aşa... Te-am păcălit că am plecat şi tu m-ai crezut. Doamne, ce farsă! Mă costă mult acum. Mă pedepseşti enorm. Nu, nu mă mai vezi, nici nu îţi mai aminteşti de mine.
Eşti umbra mea de pe urmă.
Îţi aud vocea. Îţi simt atingerea. Şi mi-e atât de dor de zâmbetul tău. Ţi-am spus atunci că mă ascund, că încă plătesc tribut pentru o altă iubire destrămată, ţi-am spus că nu mai pot oferi nimic...acum nu mai am nimic. E atât de ironic. Poate că ar fi trebuit să te las să mă salvezi, chiar dacă nu ar fi trebuit să las să cadă asupra ta povara asta.
Nu vei citi ce am scris, ar trebui să fiu moartă, iar morţii nu mai lasă mesaje scrise, nu cu dureri sau cu tăceri. Ar fi destul de ciudat să îţi spun acum că te doresc înapoi în braţele mele, că vreau să te visez în fiecare noapte şi să te adulmec în fiecare dimineaţă. Mi-e patul mult prea gol. La fel ca viaţa. Acum tu iubeşti pe altcineva. Iar eu mă pierd cu fiecare noapte ce trece peste mine.
Ai fost umbra mea de pe urmă.

joi, 2 aprilie 2009

leapsa

Sunt: proasta dupa cum tine sa imi reaminteasca Vlad de fiecare data
As vrea: sa plec departe de toti si toate, de Bucuresti, de familie, sa o iau de la inceput
Pastrez: fiecare clipa ce a durut, nu stiu de ce, sunt masochista rau
Mi-as fi dorit: sa nu fie ironia chiar atat de mare, sa nu fi plecat, sa nu imi aduc aminte ca te-am iubit
Nu imi plac(e): de mine, simplu...
Aud: bataile in tastatura, urletele mute si pe fundal, incet, Nino Rota
Îmi pare rau: ca's copil cuminte si nu fac o nebunie care sa ma duca pana in Polonia sau macar Oradea pentru ceva zile
Imi plac: multe, dar nu le am pe toate
Nu sunt: ce par a fi
Dansez: cateodata, dar prost
Niciodata: sa nu spui niciodata.
Des: cad.
Plang: la fel cum cad.
Nu sunt intotdeauna: deprimata, mai sunt si trista.
Nu imi place de mine: niciodata. prea naiva, prea cretina.
Sunt confuza: se mai limpezeste cerul din cand in cand, doar ca ceata a sadit prea mult in mine.
Am nevoie: de mine.
Ar trebui: sa tac.

eh, acum continua cine vrea.