nostalgii de final de an

Plec la Sibiu!!! Sunt fericită, iubesc, nu am prea multe regrete şi cred că pot privi anul ce vine cu un optimism nesperat, iar asta ţi se datorează în mare parte, dragul meu, deoarece m-ai ajutat să îmi aduc aminte ce înseamnă să plângi de fericire. Va fi bine, va fi superb. Atâta timp cât rămâi prin preajmă, nu poate fi decât bine.
Iar prietenii mei, bunii mei prieteni care m-au susţinut atunci când cădeam şi care mi-au împărtăşit bucuriile, dragii mei, vă iubesc, vă ador... Alexandra care mă cunoaşte şi care, chiar dacă se supără, mereu mă primeşte înapoi pentru că ştie că sunt cretină, Beea pentru că m-a făcut să râd vara asta, Iulia care mă suportă cinci zile pe săptămână, Andrei - nu pot să înşir câte mi-a dăruit, nu am loc, Vali pentru că e mereu lângă mine când am nevoie, Florin pentru că întotdeauna întinde o mână de ajutor la nevoie şi pentru că reuşeşte să mă facă să râd, Oana, Raluca, Make - pentru că mă acceptă... Vă mulţumesc!
Anul ăsta am căzut foarte jos, am luptat pentru o relaţie care s-a dovedit a nu merita mari eforturi, am intrat în lumea literară (şi pentru asta îi mulţumesc lui G., care m-a susţinut şi promovat), am devenit legală, am avut o perioadă de lungă depresie, am citit, am mai scris şi mi-am schimbat stilul, am mai învăţat, am mai râs (dar niciodată întreagă până acum), am sperat, mi-am dorit să am copii, casă şi familie, am descoperit-o pe C., lungi dispute cu A. pe care îl voi iubi întotdeauna, un alt A. care a reapărut în viaţa mea de curând, pe care îl iubesc, pe care îl voi ţine mereu într-un loc special al sufletului meu, pentru simplul fapt că a fost primul om care m-a iubit la rândul lui. Dragul meu, încă nu sunt sigură dacă e vis sau eşti aievea, dar mă bucur de fiecare clipă pe care mi-o oferi. Şi îţi voi scrie o poveste curând...
A fost un an care parcă a trecut prea repede, a fost un an dement, frumos, pe care aş dori să îl uit pe alocuri, dar e bine, mi-a plăcut. Acum aştept un 2010 cu surprize, cu bac şi admitere, cu dragoste, cu nebunii, cu oameni pe care îi iubesc, cu oameni noi şi faini, cu ceşti de ceai.
Vă doresc să aveţi un an excepţional şi minunat!
Cu mult drag şi dragoste, Sabina

legături

Ieri m-am văzut cu un om drag, pe care nu am încetat niciodată să-l iubesc. Ieri, nu ştiu prin ce miracol, am regăsit fericirea. Era bine, era frumos, mă simţeam copil, mă simţeam protejată, m-am simţit aşa cum nu m-am mai simţit de foarte mult timp. Eram eu din nou. Eram copila de 16 ani care ştia intuitiv cum se iubeşte. O las să umble prin mine, o las să mă descopere, o las să mă domine dacă e nevoie, o las să trăiască.
Azi iubesc. Simt dragostea asta veche şi nou apărută cum se revarsă în mine, dorind să iasă ca să vă înconjoare pe toţi. Ştiu că azi e soare pe cerul descoperit de nori pentru mine, pentru că planetele se aşează (aşa cum glumea Claudiu).
Sunt anumite legături care nu se vor tăia niciodată, oricât de mult timp ar trece, oricât de multe dureri ar găsi în cale, oricât de multe greşeli şi renunţări. Nu cer nimic. Nu sper să se întâmple nimic mai mult decât ştiu că se poate. Dar vreau să păstrez sentimentul ăsta, mi-era dor şi mi-e bine.
Nu am uitat nimic, nu am pierdut nimic. Sunt aici, întotdeauna am fost aici.

...de suflet (2)

Recitesc „Noi suntem zeiţe“ de Alice Năstase. Am cumpărat-o anul trecut, tot cam prin această perioadă dintr-o curiozitate. Îmi amintesc că m-am oprit în Club A şi am citit o bună parte din ea şi devenea frig, voiam să urlu, să plâng, pentru că tristeţile ei erau asemănătoare cu ale mele. În schimb i-am trimis lui un mesaj. Astăzi, stând într-un cu totul alt bar, cu aceeaşi carte în faţa mea, am simţit acelaşi dor, de a suna pe cineva, de a vorbi cu un om pe care să îl pot îmbrăţişa cu toată fiinţa mea. Am sunat pe cineva dintr-o pură curiozitate, voiam să ştiu dacă zeii sunt de partea mea, de partea poveştii. Nu a răspuns, iar eu nu am insistat.

Tot legat de cartea asta, am luat-o cu mine în noaptea de revelion 2009. Dimineaţa, când toţi ceilalţi dormeau mai abitir, eu citeam într-o linişte perfectă, într-un an nou ce oferea o infinitate de posibilităţi. Am terminat-o în metrou în drum spre casă. De fapt, ca să fie exact, am terminat-o pe peronul staţiei de metrou Dristor.

În seara asta îmi doream să fiu iubită şi ţinută strâns în braţe. Sau măcar să am pe cine suna să îmi potolească setea de afecţiune. Poate că singura mea consolare este că nu l-aş fi putut suna nici pe el, pe singurul om pe care l-am lăsat atât de aproape de sufletul şi de trupul meu. Mă simt singură de la o vreme. Iernile omoară tot ce e frumos în mine, pentru că pierd oamenii la care ţin în mod voit sau depărtându-se într-un mod barbar. În ultima perioadă am pierdut din cauza unor lucruri din afara mea care mi-au umplut sufletul cu goluri pe care nu ştiu cum să le mai adăpostesc.

E ceva ce mă nedumereşte. În acea discuţie avută cu A., el mi-a mărturisit că mă consideră o persoană falsă. Indignarea mea de moment m-a făcut să-mi pierd dreptul la replică, iar mai apoi am pierdut şansa de a explica în postarea anterioară. Dacă mascarea anumitor sentimente în faţa unor persoane care nu merită explicitarea lor din simplul fapt că sunt prinse într-o simplă coincidenţă temporală şi situaţională a piticilor mei, atunci da, sunt falsă pentru că nu îmi doresc provocarea unor suferinţe care nu sunt necesare. Şi poate politeţea în faţa superiorilor care nu ar merita mai mult de o înjurătură. În rest, tot ceea ce vezi, toate stările prin care trec (căci sunt o persoană slabă, nu pot să ascund nimic) sunt reale. Poate că anumite situaţii din viaţa mea pe care eu le consider complicate, ţie ţi se par puerile. E şi normal să fie aşa. Ai ceva mai mulţi ani pe umeri, ceva mai multă experienţă şi o altă fire. Dar eu nu pot şi nu voi fi ca tine. Sentimentele şi stările mele nu sunt false. Aşadar, nici eu nu sunt. Trăiesc mai bine sau mai rău, dar tot ceea ce trece prin mine este simţit aşa cum se vede. Nu pot să disimulez nimic. Poate că ai observat sau poate că nu ai vrut să vezi.

Uite cum încerc să mă apăr! Să mă disculp de o vină pe care nu o simt apăsând precum altele... Mă simt din ce în ce mai singură şi nesigură. Îmi tot amintesc de o frază din „Daniel Martin“ care spune că femeile au nevoie de societăţi înfiinţate anume să le protejeze. Eu cred că am nevoie doar de sprijinul unui bărbat care să mă poată iubi, oricât de puţin, dar să simt. Nu ştiu dacă i-am spus-o lui vreodată, dar iubirea mea pentru el şi tot ceea ce îmi oferea la începutul poveştii erau ca un talisman pentru mine, care vibra undeva între stern şi coaste, aproape de inimă. Şi ştiam că orice s-ar întâmpla, îl am pe el, că mă aşteaptă şi mă iubeşte, chiar dacă de departe. Mi-a oferit multe, m-a ajutat enorm în devenirea mea, iar eu i-am dăruit în schimb câteva zeci de lacrimi.

Vreau o nouă poveste, o iubire mare care să mă amăgească pentru un timp, care să fie ca un val în revenire, care să mă facă să strig de dorinţă şi împlinire. Vreau un om care să îmi fie egal şi superior, care să mă vadă şi care să mă şi iubească. Vreau un om care să îmi promită, care să mă surprindă, care să mă învăluiască cu pielea lui şi care să mă facă să mă dăruiesc cu o încredere nemărginită. Vreau un om în ochii căruia să-mi văd visul.

Cred că delirez... În definitiv, tot ceea ce îmi doresc este să nu mă mai simt atât de goală. Vreau să ofer şi să primesc, iar dacă în ecuaţia asta mai apar şi fluturii mov, înţelegerea tainică la care aspir, confortul unei intimităţi şi flirtul halucinant, atunci va fi bine.

L-am recitit pe F. în ultimele câteva zile. Mi-e teribil de dor de el, de ceaiuri, de poveşti, de motanii cu nume de Apostol, cu aromele, cu lumea invizibilă închisă într-un cristal, cu atingerea a două degete pe mâna mea dreaptă atunci când îmi spunea că atât contează, atât merită. Mi-ai oferit o lume, dragule, mi-ai oferit un nou suflet pe care eu l-am lăsat în urma mea, crezând că pot alege să fiu ca tot restul. Am greşit. Now I have nobody with whom I can dance in my world of fantasy... chiar dacă îi regăsesc savoarea şi binefacerea după atâta timp scurs în clepsidrele inimii. Îţi mulţumesc şi dacă vei citi vreodată, să ştii că nu te-am uitat, că încă sper la un ceai împreună, că reîncep să simt toate vibraţiile visului. Cu drag, Sab

comfort in a dream

Ştii, dragule, mi-ar plăcea la nebunie să trăiesc într-o casă veche, cu tavan înalt, fier forjat, o bibliotecă mare din lemn, uşi care să scârţâie teribil atunci când vrei să te strecori uşor în afara tăcerilor şi cu mirosul de sfârşit de secol nouăsprezece. Şi să am mereu lângă mine o pisica de Bombay care să toarcă în zilele ploioase.
Mi-ar plăcea să am o bucătărie micuţă în care să beau cafeaua, iar ceaiurile să le savurez pe scaunul de răchită din mansardă. Şi o masă mare de lemn masiv în sufragerie.
Şi o mulţime de amintiri.
Şi pe tine...

Aş avea multe vaze cu irişi şi lalele. Mi-aş picta unghiile mov.
Când vor veni zilele de zăpadă, te voi servi cu fursecuri. Când vor veni zilele de zăpadă, te voi învăţa să te bucuri de fiecare fulg, de fiecare atingere, îţi voi şopti poveşti pe deasupra cănii de ceai negru şi te voi înlănţui cu pielea mea să-ţi fie cald.

Iar atunci când va fi mai cald, când totul se va înverzi, atunci te voi căuta. Voi pleca din casa mea de sfârşit de vis şi voi veni oriunde pentru tine. Să fie cald şi verde şi în suflet.

Poate că atunci aş fi fericită în lumea mea...

alte gingăşii (atelier)

în ciuda aparenţelor
îmi voi schimba temperamentul şi firea

toate tăcerile pe care obişnuiam să le colecţionez
le-am lăsat în cufărul din dormitor
e mai simplu aşa

între două semafoare
alegi o stradă paralelă
traficul e infernal pe sinapsele de azbest

trăim într-o scenă de teatru absurd
războaie se năruie
sub un cer albastru - roz de dragoste în doi

învaţă-mă

să nu mai pretind că sunt o pisică
plictisită confortabil pe covor

Forever Folk Christmas Party

Pentru iubitorii de muzică folk va avea loc un eveniment duminica aceasta, 20 decembrie, începând cu orele 20.00, în clubul 100 Crossroads din Bucureşti (Calea Moşilor nr. 100).

Pe lângă premiile care se vor decerna în seara cu pricina la cele cinci categorii (artistul folk al anului 2009, cel mai bun album folk din 2009, cea mai bună piesă de pe album din 2009, cel mai bun tânăr artist şi evenimentul folk al anului 2009), vă vor (în)cânta câţiva artişti din lumea aceasta. Cei care au confirmat participarea sunt Alina Manole, Daniel Iancu, Mihai (Mishu) Călian, Cristi Corcioveanu, Marius Dascău şi grupul Old Black’s.

Vă aşteptăm cu mare drag la mica noastră petrecere!

Merry folking Christmas!

iubirea e pe 14 februarie

La iniţiativa lui Andrei Ruse, ne vom bucura începând cu 2010 de o cărticică de buzunar, scoasă la editura Vinea, cu poezii de dragoste scrise de 50 de autori români. Printre aceştia se numără Sorin DespoT, Diana Geacăr, Claudiu Komartin, Mihai Tiţa, Andra Rotaru şi Miruna Vlada. Fiecare va veni cu câte un text în desagă.
În concluzie, dacă nu ştiţi ce cadou să-i cumpăraţi iubitei/iubitului de Vallentine’s Day, aveţi o opţiune acum. Eu sunt tare curioasă cum va ieşi. În orice caz, felicitări lui Andrei pentru idee!
Mai multe detalii pe: http://andreiruse.ro/?p=2133

Era să uit... titlul volumului va fi „iubirea e pe 14 februarie“.

later edit: Puteţi vota coperta aici

cu dedicaţie pentru A.

Întâlnire cu A.

Mi-aş fi dorit să fi fost altfel. Să nu mă înţelegi greşit, ai avut dreptate, în legătură cu tot, însă nu sunt niciodată pregătită să primesc asemenea lucruri comunicate clar şi răspicat. Multe, de fapt toate, sunt din vina mea. Au fost alegerile mele, bune sau proaste. Nu cred că mi-am asumat mare parte din ele. Şi asta se vede. S-a văzut în reacţiile mele de azi. Nu mi-am asumat şi de aceea nici nu am acceptat ce s-a întâmplat în vară, nu mi-am asumat eşecurile, decât atunci când consecinţele nu erau grave şi, chiar şi acum, nu îmi asum deciziile (pe care oricum le schimb în funcţie de stare).
Previziunile tale pentru viitorul meu sunt oarecum asemănătoare cu ale mele. Nu neapărat legat de cordonul ombilical pe care încă îl păstrez în relaţia cu părinţii, dar de evoluţia mea ca om. Nu văd nici o reuşită care să merite atenţia la nivel profesional, cât despre sentimental şi comunicarea cu alţi oameni: haos.
Dragule, mă simt pierdută. Monologul tău de astăzi m-a făcut să mă simt singură, de parcă mi-aş fi pierdut singurul aliat într-o bătălie pe care nu doresc să o port. Ai făcut-o pentru binele meu, ştiu, dar îţi explic ce a fost cu mine. Ai văzut că singurul mod prin care am reacţionat a fost să mă închid în mine şi să scot câte o săgeată prost ţintită. Unii oameni nu sunt ca tine şi da, e un handicap. Îmi ceri să mişc lucruri în mine care s-ar putea să fi ruginit de nefolosinţă. Poate că nici nu există resorturile. Dar voi încerca. E inutil să îţi spun că s-ar putea să am nevoie de ajutor, măcar un şut din când în când ca să merg înainte şi să nu mă abat de la drum. Şi permite-mi ca relaţiile cu părinţii mei să le iau treptat, altfel s-ar putea să nu îi pierd pe ei, ci pe mine. Sunt şi alte aspecte ale vieţii mele care trebuiesc puse în ordine... voi începe cu acelea.
Despre frica mea sunt multe de spus. Vine din nesiguranţa pe care o am faţă de mine, din faptul că am fost complexată timp de ceva vreme de fizicul şi persoana mea şi din faptul că a fost alimentată constant de ai mei. Mi-e frică de schimbare, de plecări (şi nu toţi oamenii pleacă pentru că eu îi îndepărtez), de singurătate, de viitor, de moarte, mi-e frică să nu cauzez suferinţă (poate că şi din cauza asta tot amân anumite situaţii), mă tem că aş putea dezamăgi unii oameni. Mă tem să pierd controlul.
Ai tot dreptul din lume să mă desconsideri. Nu o vei face, pentru că nu eşti aşa şi ştiu că dacă ţi-aş fi spus asta în faţă mi-ai fi ordonat să-mi dau o palmă.
Cred că voiam doar să ştii că tot ce ai spus azi nu a rămas fără ecou în mine, oricât de aiurea m-am simţit, sau tocmai pentru că m-am simţit aşa. Voi încerca să schimb câte ceva. Dar permite-mi să o iau ca racul şi să încep cu ce e mai uşor (nu ştiu cât de bine m-aş descurca cu şcoala dacă tensiunea din casă se poate tăia cu flexul).
Îţi mulţumesc! Sincer, chiar apreciez. Ştiu că s-ar putea să nu se fi observat, dar mă bucur că eşti lângă mine să-mi dai o palmă peste mână şi să îmi spui că greşesc.
Cu multă iubire şi gânduri frumoase...

gri deschis

Dor de tot ce e vechi şi silă de noile situaţii. Asta e starea mea rezumată. Sunt anumite lucruri care îmi aduc aminte de alte ierni, de alte nebunii, de dureri şi tăceri trecute, de câteva lacrimi uitate prin colţurile îndepărtate ale sufletului. Şi de zâmbete. În decembrie încă era bine. Din februarie lucrurile au tendinţa de a merge pe dos. De doi ani încoace am dezvoltat o teamă pentru luna asta.
Azi am purtat cu mine aroma de liliac. Acum îmi dau seama că s-ar putea să nu îmi facă tocmai bine, dar e şi asta o probă peste care trebuie să trec.
Iar aberez. Partea proastă este că simt nevoia să scriu. Partea şi mai proastă este că simt că abilităţile mele de comunicare se tocesc uşor-uşor până când nu vor mai rămâne decât o formă, voi reveni la fetiţa timidă şi foarte complexată de acum câţiva (mulţi) ani.

Mă simt părăsită, iar lumea mea se adânceşte din ce în ce mai mult în nuanţe de gri. Et personne ne peut me sauver.

tăceri în nuanţe psihologice

„Desigur, între generalizare şi decizie este o legătură. Generalizarea lungă, consumatoare de timp, anulează decizia sau cel puţin o prelungeşte în timp. Să fie oare generalizarea aceasta, anevoioasă, consecinţa unei capacităţi limitate, reduse de decizie? Să fie cauza unor nefericiri în viaţa noastră decizia şi nu generalizarea? Lucrurile se complică atunci când persoana faţă de care îţi prelungeşti autoînşelarea are talentul de a mistifica lucrurile, de a le schimba sensul şi când acest talent se întâlneşte cu dorinţa celuilalt de a-l crede. Generalizarea poate fi pripită sau prea lungă. Aici cred că este secretul până la urmă. Uneori, generalizarea trebuie să se facă rapid, alteori ea nu trebuie grăbită. Sigur poate fi rău şi din pripeală şi din ezitare prelungită.“

„Sexul şi sângele zăpăcesc mintea. Sunt instanţe supreme ale subiectivităţii, ale unei toleranţe greu controlabile. Intimitatea, recunoştinţa trupului, acele înţelegeri care se petrec în cearceafuri, în onomatopee erotice, dezmierdările duc la o loialitate de altă natură decât cea pe care o întâlnim în prietenie. Este ceva ce se petrece într-un registru mai adânc. Sângele, şi el, duce la ceva care se refuză raţiunii. Poate că este mai aproape de o solidaritate decât de loialitate. Sexul şi sângele au ceva în comun, dar asemănarea se naşte dintr-un amestec deloc identic. De aceea, prietenia pare să fie ceva în care suntem foarte autentici, foarte adevăraţi, dar dezbrăcaţi de veşmintele «mincinoase» ale sexului şi rudeniei. Suntem mai goi în alegerea pe care o facem.“


Aurora Liiceanu
„Prin perdea“

.

.

.

And do you remember my perfume?

Do you remember me?

spovedanie frustrată (2)

Zile în care mă simt singură, chiar şi atunci când mă aflu în compania unor oameni pe care îi iubesc. Oare de ce? Prevăd un colaps curând.
Nu mai sunt sigură de nimic. O situaţie nu este aceeaşi două zile la rând şi, încet, îmi pierd încrederea în tot ceea ce este în jurul meu. Îmi doresc altceva. Îmi doresc să fie toate ca la început, pentru că, sinceră să fiu, lucrurile au evoluat ca dracu’.
Am trecut prin multe întâmplări fără să îmi dau seama de adevărata însemnătate a lucrurilor, sau am fost prea indulgentă, oricum ar fi, au lăsat urme în mine, iar eu nu le mai pot ignora acum.
Voi aştepta să se termine toate, iar apoi voi pleca... am nevoie să văd cum oraşul ăsta gri rămâne în urma mea. Am obosit de toate astea, am obosit să mai dau explicaţii, am obosit să îmi cer scuze, am obosit să mă mai zbat, să mai lupt, să stau fizic în faţa unui om fără ca eu să fiu prezentă.
Fapt ciudat... mi-am adus aminte de o zi de vară, în Blu’zz, când Lucian mi-a spus că voi îmbătrâni, iar corpul meu se va degrada. Sunt curioasă cum mă veţi vedea atunci.
Fapt divers: citesc „Prin perdea“, volumul Aurorei Liiceanu. Florin a spus că e o carte uşoară, romanţioasă, asta după ce a frunzărit-o niţel. Poate că e, dar mi-a ţinut companie zilele astea. Mă mai aşteaptă un Salinger şi un Haruki Murakami. Poate voi avea în vacanţă ceva mai mult timp de citit. Poate şi de scris, cine ştie?

prea multe beculeţe

...au unii din administraţie în cap. Plec de la redacţie şi începând cu Kogălniceanu, până la Teatrul Naţional era beznă. Desigur, eram „(i)luminaţi“ de brava poliţie şi jandarmerie română care păzea, cred, beculeţele ce urmau să se aprindă. Trafic blocat, oamenii abia vedeau pe unde merg şi asta pentru ce? Preferam să păstreze felinarele aprinse, chiar şi cu riscul de a strica efectul produs de declanşarea decoraţiunilor exterioare de iarnă/ sărbători. Ah, partea cea mai distractivă din toată povestea asta a fost că până şi traseul R.A.T.B. a fost deviat pentru acestă prostie. Poate că s-au gândit la sănătatea noastră şi ne-au îndemnat să mai facem puţin sport, pentru că, nu-i aşa, prea stăteam confortabil în mijloacele de transport în comun.
În rest, aveţi grijă cum votaţi mâine!

gingăşii de iarnă

Dimineaţa a început lent. Un speech pentru engleză şi un mic test la filozofie. Apoi am primit un apel de la Florin care îmi reamintea şi relansa invitaţia de a ne întâlni în Jack. În jurul orei 16 ajung în noua locaţie (şos. Cotroceni nr. 11), îl salut pe Victor, mă aşez cuminte la o masă şi îl aştept pe Fl. Până la urmă m-am întâlnit cu Mihnea pe acolo (combinaţia Mihnea - Florin este absolut demenţială, o nebunie curată şi frumoasă; din păcate, nu am stat îndeajuns de mult să văd dacă chimia există şi la nivel muzical). Bunul meu prieten apare cu chitara pe umăr, oprindu-se scurt în faţa barului, apoi cotind spre masa la care stăteam. Îmbrăţişările de rigoare, paharul plin (să nu cumva să şedem pe uscat), iar apoi un întreg şir de gingăşii de iarnă. Poveşti vechi, poveşti noi, râsete, glume, aluzii, toate în doar trei ore cât am stat în acel bar. A fost ca în „vremurile bune“, când Jack-ul era, într-un fel, casa mea, locul unde mă simţeam bine, eram printre oameni faini, care ţineau la mine.

La un moment dat, îl rog pe Florin să îmi facă o mică analiză psihologică. După ce reuşim să redevenim serioşi, îmi spune că problema mea este că nu pot sau nu vreau să iau decizii, să fiu mai hotărâtă. Şi are dreptate. Sunt într-o continuă derivă, iar momentele în care simt că am preluat hăţurile vieţii mele în propriile mele mâini sunt de scurtă durată şi rare. Nu mai sunt chiar atât de sigură pe asigurările cu „o să fie bine!“. Proiectarea în imaginar a viitorului meu nu e prea liniştitoare. Cred că sunt totuşi prea slabă ca să mă ţin la suprafaţă, fără ajutor din exterior.

În afară de întâlnirea foarte plăcută şi demult dorită cu Florin, Moş Nicu a venit mai devreme pentru mine anul acesta şi l-a adus pe R. înapoi. Mi-a fost extrem de dor de el. I-am reproşat faptul că m-a lăsat să mă îngrijorez şi că nu a dat nici un semn de viaţă, dar l-am ţinut în braţe şi a fost bine. A fost foarte bine. Un cadou pe care nu mă aşteptam să îl primesc azi. Oricum, poate că vom mai avea timp de poveşti cândva.

dedicaţii pe scurt

Mă uimeşte cum pot unele persoane să îşi dea seama înaintea mea cum vor evolua anumite lucruri ce mă privesc. Cel mai adesea mi se oferă şi argumente. Şi sunt corecte. Iar eu nu ştiu cum de nu le iau în considerare, sau cum le ignor.
Aceste persoane, două la număr, au intrat în viaţa mea dintr-o dată şi au lăsat încă de la început o urmă a trecerii lor. Cu F. e o poveste frumoasă (cel puţin mie aşa îmi place să o consider). El m-a văzut chiar şi atunci când nu mă cunoştea. După prima întâlnire îmi venea să plâng, să sparg ceva sau măcar să mai beau ceva. Vreau să cred că el a salvat părţile faine ale sufletului meu într-o vreme în care aveam mare nevoie de ajutor.
G. a venit tiptil, m-a privit, m-a observat şi apoi a dat un verdict. Sper să fie şi cel adevărat, pentru că oricât de ciudat şi de aiurea este, îmi doresc să nu am o viaţă obişnuită. Şi el m-a ajutat, a apărut după o mică traumă şi m-a făcut să am încredere, din nou, în mine.
F. mi-a dăruit poveşti, G. mi-a arătat o alternativă la stilul de viaţă pe care îl cultivam. Sunt doi oameni pe care îi iubesc şi cărora le datorez multe. Sunt doi oameni care m-au văzut aşa cum sunt şi aşa cum pot fi.

alte nimicuri

Am impresia că, în ultima vreme, am tendinţa de a-mi sabota viaţa. Sau cel puţin anumite aspecte plăcute ale ei. Sunt pe punctul de a refuza o plecare la Sibiu de revelion cu oameni din redacţie, doar pentru că m-am săturat de fiecare bătălie pe care trebuie să o port cu ai mei. Iar în ziua plecării, după ce am primit acordul, după o sumă lungă de indicaţii scenice, tot am un sentiment de vinovăţie pentru că plec. Aşa că voi sta acasă. Mama m-a întrebat dacă mie chiar îmi place să joc rolul victimei. Cred că e singurul rol pe care îl cunosc şi, poate de aceea, mi-l asum. Nu sunt genul de persoană care să lupte (da, ştiu, în societatea de azi e un fel de handicap). În plus, am obosit. Şi m-am săturat.

Azi am stat întreaga zi în casă. Urăsc zilele astea. Mă fac să îmi dau seama cât de singură sunt de fapt. Am avut o stare de somnolenţă întreaga zi şi nu am făcut mai nimic. Au fost ore pierdute, pur şi simplu. Ah, vor fi două săptămâni foarte lungi şi stresante.

O surpriză plăcută mi-a făcut-o Mugur Grosu, postând un link către site-ul meu de pe blogul lui. Mulţumesc!

Duminică, după Blecher, şi luni am fost în Blu’zz. Mi-a făcut enorm de bine să îl revăd pe Iliaş şi să stau acolo, într-un loc pe care îl iubesc.

Şi o altă veste bună: se pare că s-a întors R.