vineri, 14 mai 2010

viitorul sună gol

M-am săturat de ţărişoara asta de nu mai pot să stau în ea. Vreau frumos şi vreau linişte. A început să-mi fie groază să mă mai uit la ştiri, să aflu că idioţii din Parlament şi Guvern au votat/ elaborează nu ştiu ce altă lege care să ne aducă în pragul disperării şi încă un pic peste. M-am săturat să o văd pe mama cum vine acasă cu o sacoşă din Mega şi când se uită pe bon nu înţelege pe ce a dat un milion. M-am săturat de ipocrizie, de un conducător al statului care ne înjură direct în faţă, m-am săturat de marii afacerişti-politicieni români care nu ştiu să facă altceva decât să-şi apere interesele, mi-e silă de prostia şi ignoranţa oamenilor din jurul meu, mi-e scârbă de faptul că îi lăsăm să ne desfiinţeze orice brumă de libertate şi de demnitate.
Am aproape 19 ani, iubesc România deoarece e singura ţară în care mă simt pulsând şi e acasă, dar îmi doresc un potop drăguţ peste toată clasa politică. Vreau să vine detoxifierea în statul ăsta, vreau să inventeze Raid un spray contra prostiei, tupeului şi nesimţirii. Vreau ca ţara asta să fie aşa cum poate să fie: cu o economie înfloritoare (oameni care să se ocupe de asta există, dar nu sunt acolo unde trebuie), cu oameni civilizaţi (aici chiar ne-a lovit tranziţia prost calculată), cu o natură uimitoare şi cu un turism pe măsură, într-un hotel de 4 stele cu preţuri decente, cu 1 Mai-uri sărbătorite în Grădina Botanică sau în afara oraşului, dar fără noul brand „mici&bere”, cu ştiri de la ora 17 care să nu îţi provoace un atac de cord (pentru asta există filmele horror, dar acolo măcar ştii că e ficţiune) şi tot aşa. Se poate! Eu visez România asta, eu visez să pot să-mi las copilul în oraş fără să îmi fie frică de faptul că i se poate întâmpla orice. Eu visez la o clasă politică umană, care măcar dacă mă taxează să îmi ofere condiţii de trai bune. Îmi doresc spitale cu aparatură performantă, nu cea din secolul trecut, spitale fără igrasie, fără asistente care nu îţi vorbesc frumos decât dacă le bagi 10 lei în buzunar.
Nu este normal. Nu este normal să te simţi hăituit în propria ta ţară.
Şi mă doare înfiorător să ştiu că nu se va schimba nimic. Nu fără o nouă revoluţie, nu fără o ieşire în stradă şi o răsturnare a situaţiei. Dar poate că nici atunci. Mâinile lor murdare sunt pretutindeni. Partea bună, singura de altfel, este că ei sunt mai puţini decât cele câteva milioane de români cărora chiar le pasă. Nouă de pasă de vieţile noastre, ne pasă de viitor şi vrem să putem respira în propria noastră ţară!
Ce mi-aş dori ca această criză prelungită în care ne-a adus Guvernul Boc (trosc-pleosc-buf!) să se manifeste numai în conturile politicienilor care au profitat întotdeauna de pe seama electoratului numai pentru a avea satisfacţia de a-i vedea ajunşi în stadiul nostru. Nu pentru mult timp, dar vreau să vadă şi ei cum este să îţi priveşti viitorul în faţă şi să vezi negru de cenuşă.

marți, 11 mai 2010

printre picături

E primăvară (da, m-am îndrăgostit de anotimpul ăsta care pare să mă soarbă într-un butoi de reverii continue). Mă plimb prin oraş, cu ceva accent pe Cişmigiu şi mă cuprinde o poftă de viaţă, de a fi altfel, de a fi altundeva (Praga, Varşovia, toate...). Încă e şcoală, încă am de trecut ceva examene şi mai ales am făcut o serie de promisiuni. Dar apoi, dragii mei, o să îmi iau liber şi o să colind şi alte oraşe. Am nevoie de asta, am nevoie să simt pulsul altor străzi, vreau să văd cerul şi dintr-un alt balcon, dintr-un alt parc. Sunt zile frumoase, sunt zile superbe, sunt zile care mă fac să te doresc din ce în ce mai mult. Suntem în mai şi toate îţi sunt la picioare.
Sunt uimită constant de noile schimbări, sunt plăcut surprinsă şi râd şi simt şi ofer şi primesc şi de data asta ştiu că e bine.
Se puteau întâmpla atâtea. Aş fi putut să înnebunesc, aş fi putut să devin indiferentă, aş fi putut să mă închid în mine. Dar „tu poţi să-mi dai lumină de mai în decembrie”. Aşa m-ai salvat.
Is it wrong if now I’m dreaming of Provence too?... Mă gândesc la noile reţete, la câteva plăceri gastronomice.
Ah... şi până să uit toată povestea (e un fel de glumă ce a rămas de la venirea lui Piotr): Could you do me a pleasure?
Da, a venit Piotr la nunta lui Lucian (casa de piatră cu ocazia asta!) şi am petrecut ceva timp vineri. Dorea să (re)viziteze împreună cu prietenii lui Casa Poporului şi am fost un ghid excepţional: le-am arătat CP şi din faţă şi din spate până să ajungem la concluzia că intrarea vizitatorilor era pe la b-dul Naţiunilor Unite, unde spusese Piotr că e. Apoi o vizită rapidă la Curtea Berarilor, Cişmigiul şi predarea lui Lucian. A fost foarte fain să-l revăd după atâta timp şi atâtea mailuri. E un copil frumos şi suntem şi pe aceeaşi oarecare lungime de undă via net.com.
Sâmbătă s-a şi sărbătorit. Mai exact s-au împlinit 8 ani de Travka. Un concert frumos, oameni coloraţi, oameni vii, oameni frumoşi, prieteni, zâmbete, muzica aia care te înnebuneşte şi te înalţă şi doi ochi albaştri.
Sunt fericită. Şi abia acum două zile mi-am dat seama cât de frumos e să asculţi Buena Vista Social Club în seri călduroase, cu un apus viu conturându-se deasupra oraşului.
Şi rotiţele se pun în mişcare...