Me, Myself and I

M-am mutat

2011-05-23T21:05:00.003+03:00

Asadar, a venit si acest pas oarecum natural. O sa-mi fie dor nitel de Blogspot, mi-a fost casa de atatia ani, dar nu plec departe. Am facut un mic transfer de Wordpress si va astept pe acolo. Daca nu imi place, revin aici (optiuni exista).
Ma gasiti de acum incolo la adresa: http://fatacufloareadinvioara.wordpress.com/
Si ce spuneti, sa dau petrecere de casa noua?

din cripta vietii

2011-04-05T21:25:00.006+03:00

Zilele astea am avut o stare buna. Am fost in regula sau cel putin am parut a fi in regula. Apoi ai mei dragi parinti s-au gandit sa ma dea peste cap. Nu le-a trebuit mult. M-au scos din linistea mea si intr-o jumatate de minut mi se taiase respiratia din cauza revoltei si toata starea mea de liniste si pace (pentru care muncisem, a fost nevoie de un om aproape prin telefon si o plimbare ca sa imi gasesc calmul). Iar ei au reusit sa mi-o fure. Macar de si-ar fi insusit-o ei. De multe ori imi spun ca parintii mei nu ma cunosc. Ca singurele persoane de pe lumea asta care ma iubesc neconditionat, ei nu cunosc ceea ce iubesc. Intr-adevar, nu le-am dat prea multe sanse sa ma afle, pe mine, nu ceea ce le arat, nu ceea ce uneori incerc sa le spun despre mine. La un moment dat, o buna prietena mi-a spus sa-mi schimb facultatea. Dupa ce i-am transmis gandul meu, F. aproape ca m-ar fi luat in brate prin receptor. El stia ca eu nu am ce sa caut la Drept. Eu stiu ca nu am ce sa caut acolo. Cu toate ca amandoi stim ca as putea foarte bine sa o termin. Si totusi, la momentul respectiv m-a socat... m-a uimit peste masura faptul ca F. ma cunoaste (desi ne stim de doar patru ani), iar parintii mei care ma vad zilnic, ei nu isi dau seama cine sunt. Si chiar daca vad ca eu sunt diferita fata de ei, ca am alte valori (desi cred ca mai degraba le-ar parea ca nu am nici un fel de moralitate sau de principiu in fiinta mea), ei bine, ei nu le pot accepta. Sau, daca le tolereaza, incearca sa le impuna tot pe ale lor. Iar eu imi spun ok, le mai dau un an... le mai dau o jumatate de an... le mai dau si asta... Insa deja simt ca, daca as pleca din casa asta, s-ar alege praful de relatia cu ai mei. Nu pentru ca nu le-as vorbi si nu pentru ca as pleca prea departe, doar ca pana si un alt cartier ar fi deajuns ca lumile sa fie separate definitiv. Ei inca nu pot vedea asta. Eu o simt, de la an la an din ce in ce mai acut. Si as vrea sa pot spune ca sunt rabufniri adolescentine intarziate, as vrea sa pot spune ca e "teribilismul varstei", insa cred ca am trecut de ceva timp de ele. Pur si simplu, simt din ce in ce mai des ca alaturi de ei nu pot respira, ca alaturi de ei tot ceea ce sunt e bagat intr-un corset ca sa arate cat mai bine, doar la nivel estetic, restul nu conteaza. Si stiu ca nu sunt asa, ca lor le pasa... Uneori as vrea sa nu le mai pese atat de mult! Si incerc, nu e ca si cand nu incerc. Ce voiam sa spun cu acel "restul nu conteaza" (nu vreau sa creez o imagine gresita, ci doar ceea ce simt, chiar daca acest lucru s-ar putea dovedi in realitate a fi eronat) este ca in aceasta familie rareori se discuta ceva. Rareori se discut problemele. Dar poti vedea pe chipul fiecaruia ca vine cu o serie de frustrari, ca ceva il nemultumeste si, in loc sa se discute civilizat, noi preferam sa ne uitam urat unul la celalalt si sa ne enervam reciproc. Asa se intampla de cand ma stiu, asa m-am format. Plus ca la mine mai e si frica de ei, de autoritate, de ce anume vreti voi. Si chiar daca avem candva o conversatie, chiar daca spun ca au inteles, ei tot amana si imi dau cate un strop de libertate atunci cand eu le spun ca daca nu imi ofera macar un pic mai mult, un deget daca nu pot mana, daca nu primesc asta... Si apoi se intampla. Eu devin nervoasa, usor irascibila, suparata pe ei si furioasa pe mine ca nu pot sa ma impun in fata lor, sunt trista si melancolica si imi doresc sa fug departe. Si atunci mai fac o prostie sau doua, imi mai complic viata, doar ca sa mai simt un pic sangele din vene si poate... poate complicand-o va deveni a mea. Si tot ce fac eu in acel moment devine parte din mine, iar eu ma departez si mai mult de ei. Cam asta ar fi mecanismul. Si toata povestea asta, toata confesiunea asta va ramane numai aici.

colectionar

2011-04-01T15:26:00.004+03:00

Sunt o colectionara de iubiri. Colectionez si zile, gesturi si priviri. Colectionez cate un zambet pe seara, chiar daca nu imi este adresat. Il aleg pe cel mai frumos, pe cel mai neplanuit si nebanuit. Imi place sa am siruri de locuri in care sa respir si sa visez. Am rafturi de povesti si cateva albume uriesesti cu amintiri. Pe langa toate astea, undeva dosite in debara, se gasesc si acele posibilitati pe care nu le-am trait. Mai am un caiet plin de cuvinte pe care nu le-am rostit niciodata si un alt caiet in care am scris oamenii carora nu le-am spus nimic, nici macar atunci cand ar fi trebuit. Colectionez copaci in floare si salcii atunci cand ploua. Am putine idei, insa le imprumut pe ale altora. Duminicile imi place sa vanez nori, niciodata nu ii prind, dar e bine sa incerc. Cred ca as putea fi primul om care sa gaseasca un exemplar de Cumulus. Totusi, imi place sa am numai ce e mai bun si mai frumos. Asa ca am inceput de cativa ani sa caut momente faine. Nu se gasesc atat de usor, insa atunci cand apar la vreo licitatie... Candva am avut, in aceasta mica colectie pe care am pornit-o de aproape douazeci de ani, am avut... sentimentul ca sunt fericita. Cu toate astea, imi scapa ceva. Lipseste un lucru foarte important din colectie. Uneori am impresia ca lipsesc chiar eu.

inapoi cu toata fiinta...

2011-03-26T22:09:00.004+02:00

Chiar nu-mi place sa scriu fara diacritice, dar ma sacrific si sper ca veti fi ingaduitori cu mine.

Asadar, astazi mi-am dat seama ca imi place viata mea. Am fost timp de o luna si un pic cu un om din afara lumii mele. Era un om normal, cu probleme normale, cu ambitii normale si ii doresc sa fie asa in continuare, pentru ca ii sade bine. Eh, si in aceste cinci saptamani de relationare am avut mereu senzatia ca nu ma potrivesc deloc in peisaj, in viata lui, si nici el in a mea. Dar dorindu-mi sa am cel putin o relatie normala, am mers inainte. Am esuat, probabil nu din vina mea, si am reajuns la doar cateva minute dupa aceea inapoi in viata mea cumva anapoda, dar foarte ok din punctul meu de vedere. Imi plac oamenii cu o nuanta de nebunie in ei, imi plac oamenii care stiu sa vada dincolo de ei si sa fie al dracului de deschisi, imi plac oamenii care dupa o scanare stiu deja cum esti si de ce esti. Imi plac oamenii un pic mai altfel. Si ii tin langa mine. Cel mai important este ca si ei raman aici.
Asa ca dupa o despartire mica de orgoliu, dupa ceva rabufniri de furie mocnita, am ajuns sa spun "da, imi place cine sunt!"
Si cred cu tarie ca in ultimele doua zile s-a intamplat un lucru foarte bun pentru mine. Cel putin am un zambet si o stare de spirit cum nu se poate mai linistita. Merg din nou cu capul sus, chiar daca nu din aceleasi motive.
Desigur, dorintele mele raman aceleasi... Acelasi om, acelasi viitor, acelasi sentiment. Pour toujours!

griuri si contradictii

2011-03-24T18:51:00.003+02:00

Astazi am stat fata in fata cu cealalta jumatate a mea, cu partea aceea care e libera, care poate sa simta si sa gandeasca in afara a ceea ce e considerat normal intr-o societate civilizata. Am stat de vorba cu un om care parea sa fie pe aceeasi pozitie. Poate ca este. Poate ca e totul in mintea mea. Astazi mi-am calculat inca o data limitele, nu le-am trasat, doar le-am vazut de aproape. Dupa cateva ore iar m-am incatusat in pielea mea, in conceptia majoritatii a ceea ce ar trebui sa insemne o viata de om si cum ar trebui ea traita.

Astazi timp de trei ore am fost libera.

(Iertati lipsa diacriticelor, insa blogspotul e rau si nu mai vrea sa fuzioneze cu word-ul meu printr-un simplu copy/paste... si mi-am spus ca ar mai fi timpul sa mai scriu ceva.)

club a

2010-12-04T11:39:00.001+02:00

să mă priveşti de la distanţă
să mă observi
te întrebi
să nu faci un pas
te costă
eu sunt boala şi frustrarea
clipa de pe urmă care te face să urli
visul tău se transformă în coşmar
o furtună te distruge pe dinăuntru
apocalipsul şi frumuseţea
cancerul, moartea mai puţin nocive
orgasmul suspendat şi dorinţa
există motive pentru care să preferi viaţa
liniştea, calmul, siguranţa casei
ia-ţi o votcă
respiră adânc
spune-ţi:
e doar un gând

(cu mulţumirile de rigoare lui Miki Vieru)

tuşe de culori diverse

2010-09-14T00:01:00.001+03:00

O zi plină, plină de energii. Oameni noi, oameni dragi, oameni alături de care am trăit momente frumoase, alături de care am făcut nebunii, oameni care m-au învăţat, care au mai desenat o tuşă sau două în portretul meu. Astăzi a fost începutul de an şcolar, iar eu m-am dus la liceu pentru a mă bucura de cei care au făcut ca patru ani de studiu să fie plăcuţi. Le recunosc tuturor aportul la dezvoltarea mea. Le mulţumesc pentru că m-au făcut să zâmbesc, pentru că mi-au dăruit o mulţime de amintiri frumoase şi pentru că au fost mereu acolo în clipa în care am avut nevoie de o mână întinsă, de un sfat sau pur şi simplu de ceva diferit.
Dragii mei colegi, vă iubesc! (pe toţi în mod egal, pentru a nu isca dispute)
Dragi profesori, vă mulţumesc!

Astăzi am primit o carte cadou, o carte niţel specială, un Dickens.

Je suis ici... Et ça est pour toujours. C’est justement une autre modalité de sentir et de vivre l’amour dans le temps du choléra.

Blame it on the moon

2010-07-19T22:25:00.000+03:00

Am “furat” titlul de la Katie Melua care îmi ţine companie în seara asta. Sunt uşor nostalgică şi mult prea temătoare de ceva timp încoace. Mi-e un dor infinit. Un om drag şi iubit m-a întrebat acum puţin timp dacă ştiu cum e să îţi fie dor de dragoste. Pe moment nu i-am răspuns, credeam că intuieşte răspunsul. În seara asta mi-am adus aminte de toate clipele frumoase de care m-am bucurat în ultimele luni. În ultimele două săptămâni de dor de dragoste mi-am dat seama cât de fericită am fost şi poate că sunt încă. Uitasem cât de mult poate să însemne un gest, cum se amplifică şi capătă culori infinite, cum este să mergi singur pe stradă şi să ştii că e lângă tine cu gândul. Şi cât de mult pot aceste mici gesturi să doară. Lipsa lor chiar şi câteva zile e sfâşietoare. Îndeajuns cât să devii pustnic până în momentul în care vei auzi telefonul sunând, iar acea voce minunată spunându-ţi «bună dimineaţa!»

P.S. : Să nu uiţi de pitici...

schiţe + pentru cei care sunt aproape

2010-06-23T22:07:00.000+03:00

Aşadar şi prin urmare, cred că ar fi timpul să mai scriu ceva.
Trebuie să mărturisesc că mi-am luat tălpăşiţa din universurile pe care le colindam până acum (lumea artistică a muzicii şi poeziei şi chiar jurnalismul a căzut pradă retragerii). În afară de faptul că încă îmi doresc o carieră în presă, nu regret această distanţare. Cât a durat şederea mea a fost plăcut şi cumva educativ. Sau mai puţin plăcut, dar un adevărat studiu de caz.
Am început să trăiesc şi să râd. Am unele momente în care sunt cu adevărat neînfricată. Nu mai ştiu când a fost ultima dată când am fost tristă, dar cert este că nu durează mai mult de câteva ore. Sunt fericită şi mă bucur de fiecare clipă.
Pentru prima oară în existenţa mea, cu toată anormalitatea, ciudăţeniile, nebuniile şi gingăşiile, trăiesc ceva normal şi stabil. Simt că am un drum şi ştiu că e unul bun.
Ştii, e replica aia de film hollywoodian cu happy end şi lacrimi de bucurie pe fundal: „ce am făcut să te merit?” Ei bine, cam aşa sunt eu acum. Ce am făcut eu ca să merit toate clipele astea frumoase? Sunt uimită de prezenţa asta extraordinară.

...
Un fel de atenţionare la neatenţie: peste 5 zile mai adaug un an la vârstă. Sărbătoresc evenimentul după ce termin cu examenele şi tuturor celor care se ştiu pe aici prieteni buni le promit o bere/suc/cafea/apă (pentru hidratare) în, posibil, grădină. E doar o idee momentan, dar cam aşa vizualizez eu întrevederea. Mulţi dintre voi aţi fost lângă mine atunci când îmi era mai greu, am râs cu lacrimi, am visat, am dansat, am scris, ne-am certat (eu mi-am pierdut argumentele), ne-am jucat, ne-am iubit platonic dar cu foc... nu vreau să aniversez o vârstă, vreau să fac din toate clipele faine o sărbătoare şi vreau să le cinstim cum se cuvine.
Şi vreau să vă mulţumesc pentru că aţi reuşit, nu ştiu cum, să mă ţineţi în viaţă, cu picioarele pe pământ şi cu capul în nori. Vă mulţumesc pentru că datorită vouă sunt ceea ce sunt astăzi.
Restul după bac...

viitorul sună gol

2010-05-14T21:25:00.000+03:00

M-am săturat de ţărişoara asta de nu mai pot să stau în ea. Vreau frumos şi vreau linişte. A început să-mi fie groază să mă mai uit la ştiri, să aflu că idioţii din Parlament şi Guvern au votat/ elaborează nu ştiu ce altă lege care să ne aducă în pragul disperării şi încă un pic peste. M-am săturat să o văd pe mama cum vine acasă cu o sacoşă din Mega şi când se uită pe bon nu înţelege pe ce a dat un milion. M-am săturat de ipocrizie, de un conducător al statului care ne înjură direct în faţă, m-am săturat de marii afacerişti-politicieni români care nu ştiu să facă altceva decât să-şi apere interesele, mi-e silă de prostia şi ignoranţa oamenilor din jurul meu, mi-e scârbă de faptul că îi lăsăm să ne desfiinţeze orice brumă de libertate şi de demnitate.
Am aproape 19 ani, iubesc România deoarece e singura ţară în care mă simt pulsând şi e acasă, dar îmi doresc un potop drăguţ peste toată clasa politică. Vreau să vine detoxifierea în statul ăsta, vreau să inventeze Raid un spray contra prostiei, tupeului şi nesimţirii. Vreau ca ţara asta să fie aşa cum poate să fie: cu o economie înfloritoare (oameni care să se ocupe de asta există, dar nu sunt acolo unde trebuie), cu oameni civilizaţi (aici chiar ne-a lovit tranziţia prost calculată), cu o natură uimitoare şi cu un turism pe măsură, într-un hotel de 4 stele cu preţuri decente, cu 1 Mai-uri sărbătorite în Grădina Botanică sau în afara oraşului, dar fără noul brand „mici&bere”, cu ştiri de la ora 17 care să nu îţi provoace un atac de cord (pentru asta există filmele horror, dar acolo măcar ştii că e ficţiune) şi tot aşa. Se poate! Eu visez România asta, eu visez să pot să-mi las copilul în oraş fără să îmi fie frică de faptul că i se poate întâmpla orice. Eu visez la o clasă politică umană, care măcar dacă mă taxează să îmi ofere condiţii de trai bune. Îmi doresc spitale cu aparatură performantă, nu cea din secolul trecut, spitale fără igrasie, fără asistente care nu îţi vorbesc frumos decât dacă le bagi 10 lei în buzunar.
Nu este normal. Nu este normal să te simţi hăituit în propria ta ţară.
Şi mă doare înfiorător să ştiu că nu se va schimba nimic. Nu fără o nouă revoluţie, nu fără o ieşire în stradă şi o răsturnare a situaţiei. Dar poate că nici atunci. Mâinile lor murdare sunt pretutindeni. Partea bună, singura de altfel, este că ei sunt mai puţini decât cele câteva milioane de români cărora chiar le pasă. Nouă de pasă de vieţile noastre, ne pasă de viitor şi vrem să putem respira în propria noastră ţară!
Ce mi-aş dori ca această criză prelungită în care ne-a adus Guvernul Boc (trosc-pleosc-buf!) să se manifeste numai în conturile politicienilor care au profitat întotdeauna de pe seama electoratului numai pentru a avea satisfacţia de a-i vedea ajunşi în stadiul nostru. Nu pentru mult timp, dar vreau să vadă şi ei cum este să îţi priveşti viitorul în faţă şi să vezi negru de cenuşă.

printre picături

2010-05-11T22:10:00.001+03:00

E primăvară (da, m-am îndrăgostit de anotimpul ăsta care pare să mă soarbă într-un butoi de reverii continue). Mă plimb prin oraş, cu ceva accent pe Cişmigiu şi mă cuprinde o poftă de viaţă, de a fi altfel, de a fi altundeva (Praga, Varşovia, toate...). Încă e şcoală, încă am de trecut ceva examene şi mai ales am făcut o serie de promisiuni. Dar apoi, dragii mei, o să îmi iau liber şi o să colind şi alte oraşe. Am nevoie de asta, am nevoie să simt pulsul altor străzi, vreau să văd cerul şi dintr-un alt balcon, dintr-un alt parc. Sunt zile frumoase, sunt zile superbe, sunt zile care mă fac să te doresc din ce în ce mai mult. Suntem în mai şi toate îţi sunt la picioare.
Sunt uimită constant de noile schimbări, sunt plăcut surprinsă şi râd şi simt şi ofer şi primesc şi de data asta ştiu că e bine.
Se puteau întâmpla atâtea. Aş fi putut să înnebunesc, aş fi putut să devin indiferentă, aş fi putut să mă închid în mine. Dar „tu poţi să-mi dai lumină de mai în decembrie”. Aşa m-ai salvat.
Is it wrong if now I’m dreaming of Provence too?... Mă gândesc la noile reţete, la câteva plăceri gastronomice.
Ah... şi până să uit toată povestea (e un fel de glumă ce a rămas de la venirea lui Piotr): Could you do me a pleasure?
Da, a venit Piotr la nunta lui Lucian (casa de piatră cu ocazia asta!) şi am petrecut ceva timp vineri. Dorea să (re)viziteze împreună cu prietenii lui Casa Poporului şi am fost un ghid excepţional: le-am arătat CP şi din faţă şi din spate până să ajungem la concluzia că intrarea vizitatorilor era pe la b-dul Naţiunilor Unite, unde spusese Piotr că e. Apoi o vizită rapidă la Curtea Berarilor, Cişmigiul şi predarea lui Lucian. A fost foarte fain să-l revăd după atâta timp şi atâtea mailuri. E un copil frumos şi suntem şi pe aceeaşi oarecare lungime de undă via net.com.
Sâmbătă s-a şi sărbătorit. Mai exact s-au împlinit 8 ani de Travka. Un concert frumos, oameni coloraţi, oameni vii, oameni frumoşi, prieteni, zâmbete, muzica aia care te înnebuneşte şi te înalţă şi doi ochi albaştri.
Sunt fericită. Şi abia acum două zile mi-am dat seama cât de frumos e să asculţi Buena Vista Social Club în seri călduroase, cu un apus viu conturându-se deasupra oraşului.
Şi rotiţele se pun în mişcare...

1 mai (cu iluzia unei intinderi de apa)

2010-04-30T22:47:00.002+03:00

Vine 1 mai şi eu stau în Bucureşti. Meditaţii, poate chiar şi câteva momente faine de linişte. Şi totuşi, universul dă semne de viaţă...
Mi-am reamintit că iubesc Cişmigiul. Mi-am reamintit că iubesc viaţa, mi-am reamintit că iubesc să-l iubesc, că zilele pot fi frumoase şi pline de culoare, că viitorul e mai frumos scris pentru doi, chiar dacă e de la o săptămână la alta. E primăvară şi parcă tot mă mir când văd flori şi verdeaţă. În sinea mea am rămas cu impresia că trebuia să mai dea o ninsoare. Dar e tare bine şi aşa. Mi-era dor de fuste şi sandale.
Învăţăm cu spor. Îmi dau seama că se termină liceul şi eu nu am aproape nici o nostalgie. Nu deocamdată, poate vine, mai are timp. Tot legat de final de preuniversitar, eu nu ştiu cum mă îmbrac la bal. Sugestii?
Ah, vine Piotr săptămâna viitoare, abia aştept să-l văd, au trecut aproape doi ani de când nu l-am mai văzut.
Şi ultima ştire: sunt « curtată » de un post de radio. Dau detalii după ce stabilesc în partea cealaltă logistica şi tactica.
Oricum, 1 mai voios şi frumos! (vreau la marea mea iubită... aşa că faceţi poze multe şi le expediaţi prin partea mea de lume)
Cu drag şi dor de nisip...

pe scurt iar

2010-04-11T22:05:00.000+03:00

A venit vacanţa, a trecut vacanţa.
Au fost câteva zile pe care nu le-aş da pentru nimic în lume. Privirea lui când i-am dat o pungă mare şi verde, plimbările de sfert de oră, un mic dans pe Libertango... momente care contează şi care merită.
Am sărbătorit şi o mândră, draga Onişor, am râs, am băut niţel vin, a fost o seară frumoasă.
Ah, da, a fost şi o altă Înviere ce s-a sărbătorit laolaltă cu catolicii. Miel, pască, cozonaci şi ouă de trei culori.
E primăvară şi e numai bine. E primăvară şi în suflet.
De mâine iar începe nebunia. Momentan, niţel Garbarek şi gânduri frumoase.

Acordă-i Cristinei speranţa pentru un mâine!

2010-03-23T18:58:00.002+02:00

Un prieten m-a rugat zilele trecute să îl ajut cu mediatizarea unui proiect, o acţiune umanitară. Este vorba de cazul Cristinei Micu, elevă la liceul Nicolae Tonitza, care şi-a pierdut părinţii şi casa într-o explozie cauzată de o acumulare de gaze, din pricina unei conducte lăsată nesupravegheată de muncitorii Distrigaz. Astăzi ea locuieşte cu unchiul ei care are o situaţie materială precară.
Prin acţiunea iniţiată de Armata Salvării, în colaborare cu Consiliul Municipal al Elevilor şi cu ajutorul Pringles, este dorită strângerea a minimum 2000 de lei pentru Cristina Micu până de Paşti. Pentru a atinge acest obiectiv, sâmbătă, 27 martie, ora 14.00, toţi cei care doresc să ajute sunt aşteptaţi în faţa Casei Armatei. Voluntarii vor primi un tub de Pringles, pe care vor fi nevoiţi să îl umple cu banii proveniţi din chetă, aria de desfăşurare fiind în zona centrului vechi, Grădina Cişmigiu, Piaţa Unirii şi Piaţa Romană. Suma minimă ce trebuie să fie strânsă de fiecare voluntar în parte din chetă trebuie să fie de 25 de lei.
De asemenea, primii trei voluntarii ce vor aduna cele mai mari sume în cadrul proiectului vor fi recompensaţi (în ordinea sumelor) cu cinci, trei şi două cutii de Pringles.
Este o acţiune îndrăzneaţă pentru o colectare de fonduri, însă ca orice alt proiect de genul acesta scopul chiar poate să fie întărit prin mijloace.
Aşadar, ne vedem sâmbătă pentru a-i face un bine Cristinei!

pe foarte scurt...

2010-03-19T21:30:00.000+02:00

Am parte de zile faine. E soare, e cald, e bine. Mă simt bine. E ca şi cum fetiţa aceea speriată şi frustrată s-ar fi topit sub soarele care arde cu ceva mai multă forţă. Sunt fericită şi am impresia că totul merge pe un drum firesc.
Am speranţă şi se pare că încet-încet îmi recapăt şi credinţa.
Trebuie să mă apuc de învăţat serios la economie.
Mon ange, aujourd’hui a été magnifique...

schiţa unor alte zile

2010-03-11T22:51:00.001+02:00

Câteva rânduri înşirate pe ultima sută de metri a drumului spre pat (pentru a dormi):
1. Travka a reînviat, concert pe 15 aprilie în Silver Church
2. Urma pe 24 martie la Sala Palatului, mă duc însoţită de mama (this will be fun!)
3. Se apropie admiterea
4. Făcut interviu cu Ţapinarii ieri, încă prelucrez
5. Admiterea mă stresează pentru că şi deoarece se apropie cu paşi repezi
6. Sunt obosită
7. Nu am timp
8. Sâmbătă o să ţin un seminar la redacţie, o să le povestesc cum se ia un interviu
9. Vreau să simt Praga o lună cu tine... şi atât!

Sunt fericită totuşi, am speranţă...
Revin, sper, cu ceva mai multe în vreo altă seară cu ceva mai multe detalii, gânduri, etc.

schiţa unor zile

2010-03-04T21:51:00.002+02:00

Viaţa mea în ultimele săptămâni s-a construit pe principiul: şcoală, meditaţii spirituale (multe, de altfel), câteva ieşiri în weekend pentru a putea funcţiona normal şi somnul care pare a nu fi niciodată îndestulător. Aşadar, iertaţi-mi absenţa, însă e motivată.
Am reînceput să scriu, aţi avut o mostră în postul anterior. Se pare că e un subiect despre care îmi place să scriu, pentru că îmi pot imagina orice. Şi pot spera.
A venit 1 martie şi a trecut, a venit primăvara, dar se pare că o va mai goni iarna încă un pic (şi eu deja mă gândeam la fuste şi rochiţe, la pantofi şi haine ceva mai subţiri).
Îs obosită, aş vrea o vacanţă. Am o admitere în aprilie şi un bac ce începe fix de ziua mea. Dar încă nu îmi fac griji prea mari. Gramatica pare să meargă bine, iar economia mai am niţel şi o termin.
Astăzi am vorbit cu R. şi mi-a spus câteva lucruri pe care nu mă aşteptam să le aud. E un om fain, dar...
Oana şi Andrei au făcut front comun duminică şi a fost o stare de asediu timp de trei ore. Da, aveţi dreptate. Vă iubesc şi ştiţi asta, însă îmi place să mă lovesc singură cu capul de asfalt, dacă într-adevăr e cazul şi aici.
Pe 10 am interviu cu Ţapinarii.
Singura parte bună din tot haosul ăsta este faptul că nu am timp să mă gândesc la toate prostiile, să analizez mult şi toate cele. Oricum, la finalul zilei sunt mult prea obosită ca să mă revolt în vreun fel.
And I miss the simple things... at the end of the day, I only miss you...

patrick (experiment)

2010-03-04T21:07:00.001+02:00

***

Patrick este copilul nenăscut şi necreat
- norul pântecului meu deschis -
care urlă din vreme în vreme
cu moarte şi speranţă de viaţă.
Patrick nu e carne, ci o idee de iubire
care bea laptele sânilor mei frigizi
şi cere pielea şi oasele mele
şi ochii
şi părul
şi unghiile
şi vocea.
El crează definiţii şi senzaţii
el este golul umplut al uterului
şi moare în fiecare sfârşit de lună
pictând cu sânge
pătuţul lui de lemn încă nesculptat.

***

Patrick vrea lapte în toate dimineţile
iar eu îi dau 50 ml cu fiecare cafea;
fiul meu vrea cântece de leagăn
şi îi cânt Norah Jones, dar ştiu,
dragule, ştiu,
că nu îţi vei aminti nici un vers.
El vrea o îmbrăţişare atunci când plânge
îl strâng tare între coaste
şi se simte iubit.
Patrick vrea copiii lui şi le dă lapte
din cafeaua mea.

***

Patrick e la grădiniţă
/îl duc în fiecare dimineaţă în drum spre bucătărie/
se joacă în nisip şi se dezintegrează
în fiecare moleculă de praf
ce îi atinge carnea moale.
Ceilalţi copii fac bulgări din părul lui
blond, castaniu, negru şi roşcat,
dar fiul meu e punkist -
îi creşte o creastă verde-albastră
în locul din care ceilalţi i-au smuls firele -;
la prânz primeşte supă
testează legea browniană mişcând
găluştele prin farfuria rece de inox.
Fiul meu e Freud şi Yung,
e Neil Armstrong şi Jimi Hendrix,
e Aristotel şi Dante,
iar în fiecare seară mă ceartă
că uit de el şi nu îl nasc.

***

Patrick se joacă cu bătăile inimii
se ascunde după cornee
aruncă cu mingea în liniile din palmă
desenează cu degetele
tatuaje cu păsări mari pe sânii de lapte
şi scrijeleşte cu unghiile cuvintele zeilor din lumea de dinainte.
El se îmbracă cu părul meu,
scânceşte
şi îşi gungureşte numele.

en attendant quelques choses

2010-02-25T21:23:00.003+02:00

Nu am mai scris de ceva vreme. Mă rog, asta se vede, nu ştiu de ce m-am gândit să comunic un fapt.
Simt cum pluteşte eşecul în aer. Eşecul meu. Am o admitere în aprilie, am mult de învăţat, am mult de recuperat.
În ultimele zile am stat şi m-am gândit cum ar fi fost viaţa dacă unele lucruri ar fi fost diferite. Dacă nu m-aş fi dus în Vamă acum aproape patru ani, dacă nu ar fi plecat A. în acea altă iarnă, dacă mi-aş fi impus punctul de vedere în momentele care contau, dacă aş fi păstrat o legătură mai strânsă cu F., dacă aş fi picat în alt liceu, dacă aş fi avut un câine când eram mică, dacă iunie trecut nu ar fi avut loc, dacă poate m-ar fi iubit un om aşa cum îmi doresc, măcar pentru o oră, măcar pentru un minut... Dar sunt încă tânără, nu-i aşa? Şi dacă ar fi să mai am doar 24 de ore de trăit?! Atunci se mai aplică teoria?
A. îmi spunea că îşi asumă o parte din vină. Dragule, nu îţi permit să îmi furi momentele de frustrare în care greşesc. Ele sunt vina mea şi nu le împart. Lasă-mă să-mi port crucea, atât cât e, şi nu mai încerca să distorsionezi viziunea mea asupra singurelor momente în care sunt cu adevărat fericită.
E bine, e bine atunci când e rău, e mai bine decât să nu simt nimic.
Şi totuşi, toate vor fi aşa cum trebuie să fie. În plan avem o facultate, un job, mutarea din casa asta (simt nevoia asta din ce în ce mai acut) şi, cândva, o familie, rate la bancă pentru o casă, vacanţe în Austria şi Grecia (deşi nu mă omor după niciuna), găsirea rapidă a unui loc într-o grădiniţă şi toate celelalte. La final, dacă voi avea noroc, poate că măcar un om îşi va aminti cu plăcere de mine. Sunt atâtea posibilităţi, în minte le am aranjate, am şi nume pentru copil, îmi imaginez totul atât de clar. Dar fiecare altă zi mă surprinde şi am trăit îndeajuns de multe să ştiu că planurile nu ies întocmai cum le vizualizez, dar, câteodată, hazardul nu aduce situaţii prea rele.
Mi-e dor de alte vremuri...

Negru...

2010-02-13T22:02:00.000+02:00

Ieri am pierdut un om la care ţineam. A fost un şoc. Mi-aş fi dorit din toată inima să nu fi fost aşa. Aş vrea să spun mai multe, dar prefer să îi păstrez amintirea pentru mine şi pentru cei care l-au cunoscut.
Dumnezeu să te odihnească, dragule... şi îţi mulţumesc pentru tot...

moments of love (2)

2010-02-07T23:58:00.000+02:00

„Sunrise, sunrise, looks like morning in your eyes...“
Ieri a fost o altă zi minunată, chiar dacă nu părea aşa de dimineaţă. Mă rog... L-am sunat şi am stabilit o întâlnire. M-a cam luat prin surprindere faptul că a fost de acord, dar mi-a părut bine. Am discutat mult. Mai mult el. Oricum, important este că discuţia de ieri a generat o schimbare de perspectivă în cazul meu. Voi da şi la Drept, asta într-o încercare de a face visul să se adeverească.
Uite, tot încercai să mă aduci cu picioarele pe pământ... acum am o mamă fericită, care nu înţelege de unde a venit schimbarea, am ceva mai multă voinţă, am un motiv întemeiat pentru care să mă lupt cu bacul şi cu admiterea şi mai am parte şi de prezenţa ta din când în când, doar ca să îmi aduc aminte că se poate simţi mult şi frumos.
Da, dragule, am credinţa că o să fie bine. Şi nu e doar o simplă speranţă. Nu ai fost singurul uimit de consecvenţa, încăpăţânarea, răbdarea mea (sau cum vrei să o numeşti). Faptul că am găsit anumite lucruri intacte în mine, după atâta timp, după atâtea alte situaţii, m-a pus pe gânduri. Singurul rezultat la care am ajuns este faptul că pielea mea recunoaşte pielea ta, pulsul meu dă ascultare vibraţiilor tale, firescul dintre noi e prezent, iar dragostea mea există ca să încerce să te înalţe.
Ai fi putut, chiar şi acum, să pleci, să îmi refuzi sărutările şi îmbrăţişările, pentru că ştii că nu voi trece peste deciziile tale indiferent cât de mult ar durea. Nu ai făcut-o şi nu cred că este un joc nesupravegheat de hazard. Întoarcerea ta şi stabilitatea mea în sentimentele pentru tine poate că vor avea o finalitate frumoasă. Nu pot să calculez dacă ne vom răni sau nu, dacă ne vom pierde sau dacă ne vom întregi. Nu am de unde să ştiu. Dar eu sunt pregătită să risc, sunt pregătită să pierd orice numai pentru şansa de a fi lângă tine o perioadă. E nebunie? E dragoste? Poate că e o combinaţie. Vreau să te fac fericit, pentru că vreau să te ştiu fericit.
Şi da, ai dreptate. Sunt multe lucruri pe care nu le cunoaştem unul despre celălalt. Dar avem timp să le aflăm. Iar eu nu voi pleca speriată de...habar nu am. Dar ştiu că nu voi pleca. Te voi strânge uşor de mână şi îţi voi spune: „ok, vom rezolva şi asta!“
E iarnă, dragule, iar eu vreau o trântă cu tine în zăpadă. Şi după război, un ceai fierbinte în vreo cafenea cu lumină difuză şi nume diafan. Şi deoarece sunt o visătoare prin definiţie, voi adormi cu gândul la acea săptămână în doi. Oriunde, numai să fie cu tine.
„To you...“

moments of love

2010-02-03T20:39:00.000+02:00

Sunt fericită!!! Se întâmplă rar, dar atunci când mi se iveşte ocazia, nu îmi pasă de consecinţe. Atâta timp cât trăiesc sentimentul. Astăzi primesc telefon de la A. care mă cheamă în oraş şi destinul e aşa drăguţ cu mine, pentru că azi mi s-au anulat meditaţiile. M-am dus. Club A, el, prietenii lui, liste pentru mărţişoare, el, cafea, oameni, el şi el. Mă scuzaţi, dar sunt euforică şi mi-e bine. Restul e poveste. O poveste frumoasă, de roman. E minunat să îl ţii în braţe pe cel pe care îl iubeşti. E înfiorător de bine să stau cu capul pe umărul lui şi să îi simt respiraţia. E bine. E mai mult decât bine.
El este omul pe care l-aş urma oriunde fără să întreb de ce. El este visul meu fain dintr-o noapte de vară. El este tot ce mi-aş putea dori. Pentru că el poate să înţeleagă, pentru că azi a zis „da“, pentru că o să plecăm la colindat la vară. Pentru că atunci când e, e extraordinar.
Pentru că îl iubesc dincolo de mine.
Dragule drag, să nu te sperii. Oricum e posibil să nu citeşti ce scriu eu aici. Dar voiam să-ti transmit toată dragostea mea, tot ce e bun şi frumos în mine. Şi îţi mulţumesc... pentru că alături de tine pot să râd cu sufletul întreg.

umbre noi şi vechi

2010-01-30T23:10:00.000+02:00

Mă confrunt cu o situaţie ciudată pentru mine. Experimentez ceva ceea ce ar putea intra la categoria de „normal“ şi îmi dau seama ce percepţie alambicată am eu. Însă nu mă pot hotărî să fac mai mult decât ceea ce se întâmplă deja, mă simt legată, mult prea legată de visul meu dintâi. Cred că problema pe care o am acum este că nu pot schimba ceea ce este deja în mine. Şi nu îmi permit să-l pierd din nou, m-am reobişnuit cu prezenţa lui în viaţa mea, mi-am dat seama cât de mult mi-au lipsit atingerile, îmi place să îl privesc cum mă priveşte, să îi aud vocea şi să fie totul aşa cum trebuie să fie, să ne vedem rar, dar să merite. A fost primul om care a crezut în mine, a fost primul care m-a atins şi altfel decât cu mâna, a fost primul om pe care l-am iubit cu adevărat. Pe care nu am încetat niciodată să îl iubesc.
Dragule drag, nici nu ştiu ce să mai zic. Mi-aş dori să îţi pot spune totul, mi-aş dori să fiu lângă tine, să mă uit în ochii tăi şi să te fac să simţi tot ce e în mine. Era o vreme când îmi doream să te doară şi pe tine la fel de tare cum mă durea pe mine, dar, mult mai târziu, am înţeles că şi tu ai fost la pământ. Acum tot ce îmi pot dori este să îţi fie la fel de bine cum îmi este mie lângă tine. Chiar dacă nu sunt eu motivul fericirii tale. Vreau să te văd fericit, să te văd mulţumit. Nu mai vreau să mai văd cum se aşează umbrele pe chipul tău şi să ştiu că eu nu pot face nimic. Totodată, fiecare parte din mine te vrea. E o dorinţă mai presus de raţiune, nici nu ştiu dacă asta ne-a caracterizat vreodată, ne-am aruncat amândoi ignorând riscurile, în ciuda faptului că le ştiam.
Ascult „I’ve got to see you again“ pe repeat. E atâta dragoste şi suferinţă în ea, e atât de multă dorinţă, atât de multe stări care nu sunt sub semnul raţionalului. Şi da, trebuie să te văd din nou. Dar fiecare nouă întâlnire generează nevoia unei alteia şi tot aşa. Am nevoie de tine. Am nevoie de noi. Şi mi-e atât de dor... nu îţi poţi imagina, dragule.
Sunt aici, iubindu-te. Atât.

ţara lui Troc Vodă

2010-01-24T22:40:00.001+02:00

O discuţie purtată cu Oana, într-o minunată seară de duminică, după ce am abandonat bătălia cu tema gigantică de la economie (250 de exerciţii). Iată ce a ieşit... E dement !

Sabina: daca tot e criza, eu propun sa ne reintoarcem la troc
Oana: :))
Oana: da, ar fi frumos si simplu asa
Sabina: plus ca, chiar daca nu ai farama de proprietate, tot ai ceva de dat la schimb
Sabina: prostitutia ar fi in floare, s-ar legaliza si drogurile ptr ca toata lumea ar lua-o razna dupa sex la schimb ptr o ceapa, am fi mai in voga decat amsterdamul
Sabina: politica ar pica, ne-ar inflori comertul
Sabina: am intra in cartile de istorie. america ne-ar lua exemplul si oamenii nu s-ar mai omori pe strada, pentru ca e mai fain sa te culci cu distribuitorul de zarzavaturi decat sa-i tai beregata.
Sabina: si turismul ar fi in floare
Oana: si in plus nu am mai cauta ca nebunii locuri de munca
Sabina: corect. am fi o natiune de futangii intelectuali
Oana: si cu o economie infloritoare
Sabina: asta da
Oana: eu zic sa facem un proiect si sa participam la alegeri anul viitor
Sabina: ooo da...si n-ar mai exista vama...ar fi minunat. toate celelalte tari vor fi in colaps, pentru ca toata omenirea va veni in romania sa vanda cartofi pentru o tipesa care sa le ofere 10 minute de glorie
Sabina: iti dai seama ce tara...vai, tre sa-l punem la punct cum trebuie si toti or sa ne voteze! vom avea un electorat format din homosexuali, pesti, criminali, perversi, pedofili, babe si mosi...
Sabina: preconizez un 60%
Sabina: plus diaspora
Sabina: care va vota cu noi, pentru ca e mai bine sa ti-o traga ai tai decat niste straini
Oana: :))
Oana: asta ultima e buna de tot
Oana: merge ca slogan pentru diaspora
Sabina: daaaa
Oana: noi ne-am ratat cariera mai sab...
Oana: politicine trebuia sa ne facem
Sabina: intram in noul val...doar ca trebuie sa ne creasca burti si o posibila chelie, altfel nu intram in cerc
Oana: :))
Oana: sau sa ne facem blonde
Sabina: plus silicoane la purtator si sa ne tinem dupa cocosi
Oana: sau sa ne gasim niste neni sus-pusi care sa ne dea functii de conducere
Oana: si o masina cu sofer la scara
Sabina: pai nici un nene sus-pus (pe scaun in picioare, ca mai nou se poarta bocboceii) nu ne va da asa ceva daca nu le oferim ceva...si tot la troc ajungem. dar e bine, punem ideologia in practica...
Oana: corect, si apoi ne putem da drept exemplu pe noi
Sabina: "politica e accesibila pentru oricine!"

Apropos, avem drept de copyright asupra ideii!
Hope you enjoyed it...

Lansare Iubirea e pe 14 februarie

2010-01-24T13:36:00.002+02:00

We are waiting for you!

new old things

2010-01-19T21:47:00.003+02:00

Duminică mi-am amintit că încă mai am cartea de vizită a lui L. şi l-am sunat. Habar nu aveam dacă numărul mai e bun, dacă va răspunde, frica de dinainte. Dar a răspuns. O discuţie scurtă care sper şi chiar cred că se va concretiza într-o întrevedere în viitorul apropiat. Aveam nevoie. Mai ales acum când toate au revenit la o stare de demult. Mi-a părut bine să-l aud, întotdeauna l-am respectat şi i-am fost recunoscătoare pentru prezenţă. În plus, e un om care a fost prin preajmă atunci când am fost fericită. Şi care poate să înţeleagă. Aşadar, dragul meu L., bine te-am regăsit!

în altă ordine de idei...

Uitasem cum este să îţi doreşti să faci parte din persoana iubită. Uitasem cum este să îi simţi atingerea, chiar şi atunci când e în celălalt capăt al oraşului. Uitasem cât de mult poate să doară distanţa. Dar e atât de bine să simţi...

Dragule, ninge, iar noi pierdem fulgii. Sunt alţi oameni care se bucură de ei în locul nostru. Iar eu aş vrea să te scot dintre mailuri şi proiecte, să te fac să ieşi din biroul tău şi să te arunc în zăpadă, să îţi reaminteşti cum se desenează îngerii. Să te ţin în braţe când ţi-e frig, să arunc cu bulgări mari în direcţia ta (pentru că, mai mult ca sigur, voi rata). Şi apoi să căutăm un locuşor drăguţ cu vin fiert.

Tu es vraiment mon ange. Tu es l’enfer et le paradis. Tu es mon point d’interrogation.

Pentru prima oară în foarte mult timp, simt cum îmi curge sângele prin vene. Pentru prima oară în mult timp, nu mai există răni. Îmi amintesc de orice face parte din tine şi ştiu că e bine.

Leapşa - tipologia sărutului

2010-01-15T19:58:00.002+02:00

Leapşa de la Andrei. Aveam şi eu în gând acum ceva timp să scriu ceva asemănător, dar m-am lăsat de idee. So here goes nothing:

sărutul surpriză (sau de film) atunci când tu vorbeşti despre vreme sau orice alt subiect, te întorci înspre interlocutor şi te trezeşti cu limba în gură. Fain este în momentul în care sărutul surpriză este asezonat cu o goană după tren (te sărută -> aleargă după tren)

sărutul nervos când niciunul dintre parteneri nu e sigur că vrea să se întâmple asta. bâţâiala din picior e implicită.

sărutul furios când el se uită fix la tine, apoi te trezeşti pusă în faţa unui sărut pasional în furia lui

sărutul grijuliu când săruţi tehnic, ca la 14 ani, foarte atent să nu greşeşti ceva

şi subdiviziunea sărutului french : regimentul de pupici caracterizat printr-o serie repetată într-un interval de 30 de secunde a unor pupici apăsaţi.

Leapşa mai departe domnişoarei Beatrice şi domnului Lup Alb.

spovedanie frustrată (3)

2010-01-12T21:47:00.000+02:00

Mă ajunge oboseala din urmă. Nu mă mai pot concentra, simt nevoia să dorm cât mai mult şi tot aşa. Azi am băut două cafele şi tot degeaba, la ora 21 mă simt aiurea. Trebuie să-mi revin cumva. Şi mă gândesc cu groază că mâine am meditaţii (credeam că săptămâna asta nu voi avea) şi îmi plănuisem un program-maraton pentru articole, interviu şi tema la meditaţii intens până la începutul săptămânii viitoare.
Începe să-mi fie teamă. Nu neapărat de examene cât de faptul că nu sunt prea sigură de o facultate la care vreau să dau. Mă atrăgea într-o perioadă, însă acum mă lasă rece. Şi simt cum alunec în incertitudine. Nu mai sunt sigură pe mine, însă îmi port masca frumos şi cuminte. Vreau să scriu, asta e clar. Dar mai departe... habar nu am. Mă atrage să fac parte dintr-un grup de oameni care « împart » cultură, dar oare sunt îndeajuns de bună ?
Ai mei îmi tot spun să învăţ şi îi înţeleg. În locul lor mi-aş spune acelaşi lucru. Dar atunci când echilibrul ţi se clatină, ce dracu faci ? Când simţi că pici, când castelul tău de nisip devine din ce în ce mai fragmentat, ce faci ? Cui să îi spui ? Nu poţi decât să pui un picior în faţa celuilalt, să te rogi să treacă furtuna, să pui la bătaie şi ultima fărâmă de încredere pe care o mai ai în tine în joc şi să zâmbeşti frumos. Nimeni nu ar înţelege. Ei nu pot distinge dacă vocea ta tremură de fericire sau de nervozitate. Ei nu pot să te ţină în braţe şi să îţi garanteze că va fi ok.
Mereu au avut aşteptări de la mine. Să fii în « topul » clasei, să iei note mari, să fii cuminte, să te placă lumea, să nu faci ceea ce noi nu te-am educat să faci. Nu m-am zbătut niciodată să învăţ. Nu am mai reuşit să memorez mot-à-mot vreun text din clasa a cincea. Dacă nu e logic, nu pot. Nu sunt o persoană deşteaptă. Am prins lucruri din zbor, am citit (în ultimul timp ceea ce am vrut), am cunoscut oameni care m-au motivat. Însă nu m-am omorât cu învăţatul. Plus că sunt leneşă. Mai ales pe fond de oboseală.
Ziua nu a început prea rău. Am ajuns la şcoală şi am aflat că avem trei ore libere. Am băut o cafea, am mai citit niţel, apoi s-a terminat. Am făcut interviul cu Andrei Ruse. Am vorbit cu M. care m-a demontat teribil. M-am răstit la Robert şi la Gabi. Am primit un mesaj cu meditaţiile de mâine. Şi mi-e ruşine. De profesoară. Însă mi-ar plăcea să înţeleagă faptul că eu mai am şi alte lucruri pe tavă în afară de şcoală. Şi nu o să mă las de ele. Chiar dacă mă fac să nu mai funcţionez bine, ele mă ajută. Uite, interviul cu Ruse mi-a reamintit de ce vreau să intru la jurnalism. Şi de ce iubesc poezia şi proza. Şi de ce îmi sunt unii oameni dragi. Iar acum am nevoie de asta ca de aer.
Unii au probleme mult mai mari decât mine.
Unii mor în clipa asta.
Şi eu mor, câte un pic în fiecare secundă.
Iar ei nu par să dorească să slăbească lesa.
Iar eu nu ştiu cine dracu sunt !!!

zi de lectură

2010-01-09T00:21:00.000+02:00

Azi mi-au picat în mână două cărţi: „Supleantul“ de Petru Popescu şi „Novecento“, scris de Alessandro Baricco.
Cartea lui Petru Popescu, memoriile lui, dacă aş putea să le numesc aşa, pentru că e un text romanţat şi chiar lasă cititorului impresia că a înflorit mult în favoarea autorului, nu mi-a displăcut. Pe lângă implicaţiile istorice şi proximitatea ficţională pe care o poţi trăi faţă de soţii Ceauşescu, ca şi storyline, cartea nu impresionează. Un flirt susţinut de-a lungul firului poveştii, lupta morală cu sinele, destinul celor 5 prieteni din Bucureşti (care iarăşi nu a reuşit să impresioneze, faptul că Stejar şi Petru sunt în America Latină atunci când Luminiţa moare amortizează oarecum din tragicul situaţiei). E o carte uşoară, care te poate prinde: ce poate căuta fiica dictatorului cu un scriitoraş de duzină? Sună exact ca un basm cu prinţesa şi broscoiul. În încheiere, cu toate obiecţiile la adresa cărţii, cred că ar ieşi un film destul de ok din ea.
Pe „Novecento“ l-am găsit în biblioteca din „Scânteia“, din colecţia Cartea de pe noptieră. Vă rog să-mi scuzaţi incultura generală, dar mi-am dat seama că am văzut filmul, secvenţe din el, după ce deja începusem să citesc câteva pagini. Spre deosebire de cele 250 de pagini ale „Supleantului“, Baricco m-a câştigat din prima şi fără drept de apel. Desigur că recomandarea venită din partea lui F. acum un an a jucat un rol destul de mare, deoarece i-am îngăduit textului să mă cucerească. E drept că e un text scurt, care se citeşte rapid, dar cu toată rapiditatea cu care parcurgeam textul din dorinţa de a afla ce se întâmplă, simţeam şi nuanţele pe retină şi înţelegeam. Mi-au dat lacrimile în timp ce citeam şi aproape că izbucnisem în plâns la final. Vă recomand să citiţi cartea, oricum în maxim două ore o veţi termina, însă vă veţi dori să fi amânat sfârşitul. E unul dintre textele pe care ai dori să le păstrezi cât mai mult cu putinţă. Îmi amintesc că şi filmul e bun, deci s-ar putea completa.

fotografii rev Sibiu (3)

2010-01-06T22:55:00.002+02:00

Moment de zburataceala a pletelor

Eu vorbind despre turte dulci...

Grupul vesel in Piata Mare din Sibiu dupa o doza de vin fiert

fotografii rev Sibiu (2)

2010-01-06T22:45:00.003+02:00

Oameni dragi: Robert, Arina, Alexandra, Oby

O hora ad-hoc cu Ovy, Silvia, Bogdana, Gabi and Robert

Doua mandre faine...Gabi si Arina

Eu stricand fotografia... iupiiii!!!

Un moment muzical cu Alexandra, iar Dj vasile al serii a fost Eugen

fotografii rev Sibiu (1)

2010-01-06T21:08:00.005+02:00

Domnul redactor-sef... asa cum rar il vedem

Confesiuni cu nostalgii de final de an
Arina mea draga din poveste

Domnul secretar imagine aka fratele Lazar si fotograful de serviciu, Alin

Telefoanele de dinaintea orei 12

rev 2010 - new and old

2010-01-04T23:00:00.000+02:00

Început de an cum trebuie, într-un oraş drag, depărtat de Bucureşti, cu plecări, cu ploi, cu trenuri. Sibiul îmi va rămâne mereu aproape.
Am petrecut revul împreună cu câţiva oameni dragi din redacţie (şi dacă nu erau, acum mi-au devenit) şi cu gânduri care se întorceau destul de des acasă, doar ca să îl ştiu în regulă. Datorită ţie am reuşit să mă stabilizez în noaptea dintre ani. Am vorbit cu oameni apropiaţi, printre care şi cu F. care mi-a dat acum mai mult decât în alte dăţi speranţa unei reîntâlniri.
A fost un rev plăcut, cu băutură, muzică, dansuri în camerele şi holurile pensiunii Turnişor. Mi-a plăcut. A doua zi, am luat Sibiul la colindat. Nu ne-am băut cafeaua împreună, dar mai avem timp să o facem şi pe asta, în vreo dimineaţă. Şi te-am luat la o plimbare. Şi simt cum cad din nou, în aceleaşi stări, sunt cuprinsă de aceleaşi sentimente, iar eu nu pot face absolut nimic să dau înapoi, nu pot, mi-e bine cu tine. Desigur, există riscuri, le cunosc. Dar sunt în stare să uit de ele, să nu le aud cum îmi urlă din când în când şi nu îmi pasă de ele când ştiu că eşti aici. Dragul meu drag, va trebui să îţi scriu curând. Trebuie să înţelegi, chiar dacă ştiu că mă citeşti mult prea bine.
Da, mi-a plăcut revelionul, însă a fost eclipsat de revenirea ta. Hope I’ll see you tomorrow... With love, a little rabbit

P.S.: Curând voi posta şi ceva fotografii (copyright Alin Ion - părerea mea de profan este că se pricepe).

nostalgii de final de an

2009-12-30T23:58:00.002+02:00

Plec la Sibiu!!! Sunt fericită, iubesc, nu am prea multe regrete şi cred că pot privi anul ce vine cu un optimism nesperat, iar asta ţi se datorează în mare parte, dragul meu, deoarece m-ai ajutat să îmi aduc aminte ce înseamnă să plângi de fericire. Va fi bine, va fi superb. Atâta timp cât rămâi prin preajmă, nu poate fi decât bine.
Iar prietenii mei, bunii mei prieteni care m-au susţinut atunci când cădeam şi care mi-au împărtăşit bucuriile, dragii mei, vă iubesc, vă ador... Alexandra care mă cunoaşte şi care, chiar dacă se supără, mereu mă primeşte înapoi pentru că ştie că sunt cretină, Beea pentru că m-a făcut să râd vara asta, Iulia care mă suportă cinci zile pe săptămână, Andrei - nu pot să înşir câte mi-a dăruit, nu am loc, Vali pentru că e mereu lângă mine când am nevoie, Florin pentru că întotdeauna întinde o mână de ajutor la nevoie şi pentru că reuşeşte să mă facă să râd, Oana, Raluca, Make - pentru că mă acceptă... Vă mulţumesc!
Anul ăsta am căzut foarte jos, am luptat pentru o relaţie care s-a dovedit a nu merita mari eforturi, am intrat în lumea literară (şi pentru asta îi mulţumesc lui G., care m-a susţinut şi promovat), am devenit legală, am avut o perioadă de lungă depresie, am citit, am mai scris şi mi-am schimbat stilul, am mai învăţat, am mai râs (dar niciodată întreagă până acum), am sperat, mi-am dorit să am copii, casă şi familie, am descoperit-o pe C., lungi dispute cu A. pe care îl voi iubi întotdeauna, un alt A. care a reapărut în viaţa mea de curând, pe care îl iubesc, pe care îl voi ţine mereu într-un loc special al sufletului meu, pentru simplul fapt că a fost primul om care m-a iubit la rândul lui. Dragul meu, încă nu sunt sigură dacă e vis sau eşti aievea, dar mă bucur de fiecare clipă pe care mi-o oferi. Şi îţi voi scrie o poveste curând...
A fost un an care parcă a trecut prea repede, a fost un an dement, frumos, pe care aş dori să îl uit pe alocuri, dar e bine, mi-a plăcut. Acum aştept un 2010 cu surprize, cu bac şi admitere, cu dragoste, cu nebunii, cu oameni pe care îi iubesc, cu oameni noi şi faini, cu ceşti de ceai.
Vă doresc să aveţi un an excepţional şi minunat!
Cu mult drag şi dragoste, Sabina

legături

2009-12-29T13:35:00.000+02:00

Ieri m-am văzut cu un om drag, pe care nu am încetat niciodată să-l iubesc. Ieri, nu ştiu prin ce miracol, am regăsit fericirea. Era bine, era frumos, mă simţeam copil, mă simţeam protejată, m-am simţit aşa cum nu m-am mai simţit de foarte mult timp. Eram eu din nou. Eram copila de 16 ani care ştia intuitiv cum se iubeşte. O las să umble prin mine, o las să mă descopere, o las să mă domine dacă e nevoie, o las să trăiască.
Azi iubesc. Simt dragostea asta veche şi nou apărută cum se revarsă în mine, dorind să iasă ca să vă înconjoare pe toţi. Ştiu că azi e soare pe cerul descoperit de nori pentru mine, pentru că planetele se aşează (aşa cum glumea Claudiu).
Sunt anumite legături care nu se vor tăia niciodată, oricât de mult timp ar trece, oricât de multe dureri ar găsi în cale, oricât de multe greşeli şi renunţări. Nu cer nimic. Nu sper să se întâmple nimic mai mult decât ştiu că se poate. Dar vreau să păstrez sentimentul ăsta, mi-era dor şi mi-e bine.
Nu am uitat nimic, nu am pierdut nimic. Sunt aici, întotdeauna am fost aici.

...de suflet (2)

2009-12-24T00:39:00.001+02:00

Recitesc „Noi suntem zeiţe“ de Alice Năstase. Am cumpărat-o anul trecut, tot cam prin această perioadă dintr-o curiozitate. Îmi amintesc că m-am oprit în Club A şi am citit o bună parte din ea şi devenea frig, voiam să urlu, să plâng, pentru că tristeţile ei erau asemănătoare cu ale mele. În schimb i-am trimis lui un mesaj. Astăzi, stând într-un cu totul alt bar, cu aceeaşi carte în faţa mea, am simţit acelaşi dor, de a suna pe cineva, de a vorbi cu un om pe care să îl pot îmbrăţişa cu toată fiinţa mea. Am sunat pe cineva dintr-o pură curiozitate, voiam să ştiu dacă zeii sunt de partea mea, de partea poveştii. Nu a răspuns, iar eu nu am insistat.

Tot legat de cartea asta, am luat-o cu mine în noaptea de revelion 2009. Dimineaţa, când toţi ceilalţi dormeau mai abitir, eu citeam într-o linişte perfectă, într-un an nou ce oferea o infinitate de posibilităţi. Am terminat-o în metrou în drum spre casă. De fapt, ca să fie exact, am terminat-o pe peronul staţiei de metrou Dristor.

În seara asta îmi doream să fiu iubită şi ţinută strâns în braţe. Sau măcar să am pe cine suna să îmi potolească setea de afecţiune. Poate că singura mea consolare este că nu l-aş fi putut suna nici pe el, pe singurul om pe care l-am lăsat atât de aproape de sufletul şi de trupul meu. Mă simt singură de la o vreme. Iernile omoară tot ce e frumos în mine, pentru că pierd oamenii la care ţin în mod voit sau depărtându-se într-un mod barbar. În ultima perioadă am pierdut din cauza unor lucruri din afara mea care mi-au umplut sufletul cu goluri pe care nu ştiu cum să le mai adăpostesc.

E ceva ce mă nedumereşte. În acea discuţie avută cu A., el mi-a mărturisit că mă consideră o persoană falsă. Indignarea mea de moment m-a făcut să-mi pierd dreptul la replică, iar mai apoi am pierdut şansa de a explica în postarea anterioară. Dacă mascarea anumitor sentimente în faţa unor persoane care nu merită explicitarea lor din simplul fapt că sunt prinse într-o simplă coincidenţă temporală şi situaţională a piticilor mei, atunci da, sunt falsă pentru că nu îmi doresc provocarea unor suferinţe care nu sunt necesare. Şi poate politeţea în faţa superiorilor care nu ar merita mai mult de o înjurătură. În rest, tot ceea ce vezi, toate stările prin care trec (căci sunt o persoană slabă, nu pot să ascund nimic) sunt reale. Poate că anumite situaţii din viaţa mea pe care eu le consider complicate, ţie ţi se par puerile. E şi normal să fie aşa. Ai ceva mai mulţi ani pe umeri, ceva mai multă experienţă şi o altă fire. Dar eu nu pot şi nu voi fi ca tine. Sentimentele şi stările mele nu sunt false. Aşadar, nici eu nu sunt. Trăiesc mai bine sau mai rău, dar tot ceea ce trece prin mine este simţit aşa cum se vede. Nu pot să disimulez nimic. Poate că ai observat sau poate că nu ai vrut să vezi.

Uite cum încerc să mă apăr! Să mă disculp de o vină pe care nu o simt apăsând precum altele... Mă simt din ce în ce mai singură şi nesigură. Îmi tot amintesc de o frază din „Daniel Martin“ care spune că femeile au nevoie de societăţi înfiinţate anume să le protejeze. Eu cred că am nevoie doar de sprijinul unui bărbat care să mă poată iubi, oricât de puţin, dar să simt. Nu ştiu dacă i-am spus-o lui vreodată, dar iubirea mea pentru el şi tot ceea ce îmi oferea la începutul poveştii erau ca un talisman pentru mine, care vibra undeva între stern şi coaste, aproape de inimă. Şi ştiam că orice s-ar întâmpla, îl am pe el, că mă aşteaptă şi mă iubeşte, chiar dacă de departe. Mi-a oferit multe, m-a ajutat enorm în devenirea mea, iar eu i-am dăruit în schimb câteva zeci de lacrimi.

Vreau o nouă poveste, o iubire mare care să mă amăgească pentru un timp, care să fie ca un val în revenire, care să mă facă să strig de dorinţă şi împlinire. Vreau un om care să îmi fie egal şi superior, care să mă vadă şi care să mă şi iubească. Vreau un om care să îmi promită, care să mă surprindă, care să mă învăluiască cu pielea lui şi care să mă facă să mă dăruiesc cu o încredere nemărginită. Vreau un om în ochii căruia să-mi văd visul.

Cred că delirez... În definitiv, tot ceea ce îmi doresc este să nu mă mai simt atât de goală. Vreau să ofer şi să primesc, iar dacă în ecuaţia asta mai apar şi fluturii mov, înţelegerea tainică la care aspir, confortul unei intimităţi şi flirtul halucinant, atunci va fi bine.

L-am recitit pe F. în ultimele câteva zile. Mi-e teribil de dor de el, de ceaiuri, de poveşti, de motanii cu nume de Apostol, cu aromele, cu lumea invizibilă închisă într-un cristal, cu atingerea a două degete pe mâna mea dreaptă atunci când îmi spunea că atât contează, atât merită. Mi-ai oferit o lume, dragule, mi-ai oferit un nou suflet pe care eu l-am lăsat în urma mea, crezând că pot alege să fiu ca tot restul. Am greşit. Now I have nobody with whom I can dance in my world of fantasy... chiar dacă îi regăsesc savoarea şi binefacerea după atâta timp scurs în clepsidrele inimii. Îţi mulţumesc şi dacă vei citi vreodată, să ştii că nu te-am uitat, că încă sper la un ceai împreună, că reîncep să simt toate vibraţiile visului. Cu drag, Sab

comfort in a dream

2009-12-19T22:42:00.001+02:00

Ştii, dragule, mi-ar plăcea la nebunie să trăiesc într-o casă veche, cu tavan înalt, fier forjat, o bibliotecă mare din lemn, uşi care să scârţâie teribil atunci când vrei să te strecori uşor în afara tăcerilor şi cu mirosul de sfârşit de secol nouăsprezece. Şi să am mereu lângă mine o pisica de Bombay care să toarcă în zilele ploioase.
Mi-ar plăcea să am o bucătărie micuţă în care să beau cafeaua, iar ceaiurile să le savurez pe scaunul de răchită din mansardă. Şi o masă mare de lemn masiv în sufragerie.
Şi o mulţime de amintiri.
Şi pe tine...

Aş avea multe vaze cu irişi şi lalele. Mi-aş picta unghiile mov.
Când vor veni zilele de zăpadă, te voi servi cu fursecuri. Când vor veni zilele de zăpadă, te voi învăţa să te bucuri de fiecare fulg, de fiecare atingere, îţi voi şopti poveşti pe deasupra cănii de ceai negru şi te voi înlănţui cu pielea mea să-ţi fie cald.

Iar atunci când va fi mai cald, când totul se va înverzi, atunci te voi căuta. Voi pleca din casa mea de sfârşit de vis şi voi veni oriunde pentru tine. Să fie cald şi verde şi în suflet.

Poate că atunci aş fi fericită în lumea mea...

alte gingăşii (atelier)

2009-12-18T20:21:00.001+02:00

în ciuda aparenţelor
îmi voi schimba temperamentul şi firea

toate tăcerile pe care obişnuiam să le colecţionez
le-am lăsat în cufărul din dormitor
e mai simplu aşa

între două semafoare
alegi o stradă paralelă
traficul e infernal pe sinapsele de azbest

trăim într-o scenă de teatru absurd
războaie se năruie
sub un cer albastru - roz de dragoste în doi

învaţă-mă

să nu mai pretind că sunt o pisică
plictisită confortabil pe covor

Forever Folk Christmas Party

2009-12-18T12:55:00.002+02:00

Pentru iubitorii de muzică folk va avea loc un eveniment duminica aceasta, 20 decembrie, începând cu orele 20.00, în clubul 100 Crossroads din Bucureşti (Calea Moşilor nr. 100).

Pe lângă premiile care se vor decerna în seara cu pricina la cele cinci categorii (artistul folk al anului 2009, cel mai bun album folk din 2009, cea mai bună piesă de pe album din 2009, cel mai bun tânăr artist şi evenimentul folk al anului 2009), vă vor (în)cânta câţiva artişti din lumea aceasta. Cei care au confirmat participarea sunt Alina Manole, Daniel Iancu, Mihai (Mishu) Călian, Cristi Corcioveanu, Marius Dascău şi grupul Old Black’s.

Vă aşteptăm cu mare drag la mica noastră petrecere!

Merry folking Christmas!

iubirea e pe 14 februarie

2009-12-16T08:44:00.004+02:00

La iniţiativa lui Andrei Ruse, ne vom bucura începând cu 2010 de o cărticică de buzunar, scoasă la editura Vinea, cu poezii de dragoste scrise de 50 de autori români. Printre aceştia se numără Sorin DespoT, Diana Geacăr, Claudiu Komartin, Mihai Tiţa, Andra Rotaru şi Miruna Vlada. Fiecare va veni cu câte un text în desagă.
În concluzie, dacă nu ştiţi ce cadou să-i cumpăraţi iubitei/iubitului de Vallentine’s Day, aveţi o opţiune acum. Eu sunt tare curioasă cum va ieşi. În orice caz, felicitări lui Andrei pentru idee!
Mai multe detalii pe: http://andreiruse.ro/?p=2133

Era să uit... titlul volumului va fi „iubirea e pe 14 februarie“.

later edit: Puteţi vota coperta aici

cu dedicaţie pentru A.

2009-12-12T22:49:00.001+02:00

Întâlnire cu A.

Mi-aş fi dorit să fi fost altfel. Să nu mă înţelegi greşit, ai avut dreptate, în legătură cu tot, însă nu sunt niciodată pregătită să primesc asemenea lucruri comunicate clar şi răspicat. Multe, de fapt toate, sunt din vina mea. Au fost alegerile mele, bune sau proaste. Nu cred că mi-am asumat mare parte din ele. Şi asta se vede. S-a văzut în reacţiile mele de azi. Nu mi-am asumat şi de aceea nici nu am acceptat ce s-a întâmplat în vară, nu mi-am asumat eşecurile, decât atunci când consecinţele nu erau grave şi, chiar şi acum, nu îmi asum deciziile (pe care oricum le schimb în funcţie de stare).
Previziunile tale pentru viitorul meu sunt oarecum asemănătoare cu ale mele. Nu neapărat legat de cordonul ombilical pe care încă îl păstrez în relaţia cu părinţii, dar de evoluţia mea ca om. Nu văd nici o reuşită care să merite atenţia la nivel profesional, cât despre sentimental şi comunicarea cu alţi oameni: haos.
Dragule, mă simt pierdută. Monologul tău de astăzi m-a făcut să mă simt singură, de parcă mi-aş fi pierdut singurul aliat într-o bătălie pe care nu doresc să o port. Ai făcut-o pentru binele meu, ştiu, dar îţi explic ce a fost cu mine. Ai văzut că singurul mod prin care am reacţionat a fost să mă închid în mine şi să scot câte o săgeată prost ţintită. Unii oameni nu sunt ca tine şi da, e un handicap. Îmi ceri să mişc lucruri în mine care s-ar putea să fi ruginit de nefolosinţă. Poate că nici nu există resorturile. Dar voi încerca. E inutil să îţi spun că s-ar putea să am nevoie de ajutor, măcar un şut din când în când ca să merg înainte şi să nu mă abat de la drum. Şi permite-mi ca relaţiile cu părinţii mei să le iau treptat, altfel s-ar putea să nu îi pierd pe ei, ci pe mine. Sunt şi alte aspecte ale vieţii mele care trebuiesc puse în ordine... voi începe cu acelea.
Despre frica mea sunt multe de spus. Vine din nesiguranţa pe care o am faţă de mine, din faptul că am fost complexată timp de ceva vreme de fizicul şi persoana mea şi din faptul că a fost alimentată constant de ai mei. Mi-e frică de schimbare, de plecări (şi nu toţi oamenii pleacă pentru că eu îi îndepărtez), de singurătate, de viitor, de moarte, mi-e frică să nu cauzez suferinţă (poate că şi din cauza asta tot amân anumite situaţii), mă tem că aş putea dezamăgi unii oameni. Mă tem să pierd controlul.
Ai tot dreptul din lume să mă desconsideri. Nu o vei face, pentru că nu eşti aşa şi ştiu că dacă ţi-aş fi spus asta în faţă mi-ai fi ordonat să-mi dau o palmă.
Cred că voiam doar să ştii că tot ce ai spus azi nu a rămas fără ecou în mine, oricât de aiurea m-am simţit, sau tocmai pentru că m-am simţit aşa. Voi încerca să schimb câte ceva. Dar permite-mi să o iau ca racul şi să încep cu ce e mai uşor (nu ştiu cât de bine m-aş descurca cu şcoala dacă tensiunea din casă se poate tăia cu flexul).
Îţi mulţumesc! Sincer, chiar apreciez. Ştiu că s-ar putea să nu se fi observat, dar mă bucur că eşti lângă mine să-mi dai o palmă peste mână şi să îmi spui că greşesc.
Cu multă iubire şi gânduri frumoase...

gri deschis

2009-12-08T23:21:00.001+02:00

Dor de tot ce e vechi şi silă de noile situaţii. Asta e starea mea rezumată. Sunt anumite lucruri care îmi aduc aminte de alte ierni, de alte nebunii, de dureri şi tăceri trecute, de câteva lacrimi uitate prin colţurile îndepărtate ale sufletului. Şi de zâmbete. În decembrie încă era bine. Din februarie lucrurile au tendinţa de a merge pe dos. De doi ani încoace am dezvoltat o teamă pentru luna asta.
Azi am purtat cu mine aroma de liliac. Acum îmi dau seama că s-ar putea să nu îmi facă tocmai bine, dar e şi asta o probă peste care trebuie să trec.
Iar aberez. Partea proastă este că simt nevoia să scriu. Partea şi mai proastă este că simt că abilităţile mele de comunicare se tocesc uşor-uşor până când nu vor mai rămâne decât o formă, voi reveni la fetiţa timidă şi foarte complexată de acum câţiva (mulţi) ani.

Mă simt părăsită, iar lumea mea se adânceşte din ce în ce mai mult în nuanţe de gri. Et personne ne peut me sauver.

tăceri în nuanţe psihologice

2009-12-08T21:13:00.004+02:00

„Desigur, între generalizare şi decizie este o legătură. Generalizarea lungă, consumatoare de timp, anulează decizia sau cel puţin o prelungeşte în timp. Să fie oare generalizarea aceasta, anevoioasă, consecinţa unei capacităţi limitate, reduse de decizie? Să fie cauza unor nefericiri în viaţa noastră decizia şi nu generalizarea? Lucrurile se complică atunci când persoana faţă de care îţi prelungeşti autoînşelarea are talentul de a mistifica lucrurile, de a le schimba sensul şi când acest talent se întâlneşte cu dorinţa celuilalt de a-l crede. Generalizarea poate fi pripită sau prea lungă. Aici cred că este secretul până la urmă. Uneori, generalizarea trebuie să se facă rapid, alteori ea nu trebuie grăbită. Sigur poate fi rău şi din pripeală şi din ezitare prelungită.“

„Sexul şi sângele zăpăcesc mintea. Sunt instanţe supreme ale subiectivităţii, ale unei toleranţe greu controlabile. Intimitatea, recunoştinţa trupului, acele înţelegeri care se petrec în cearceafuri, în onomatopee erotice, dezmierdările duc la o loialitate de altă natură decât cea pe care o întâlnim în prietenie. Este ceva ce se petrece într-un registru mai adânc. Sângele, şi el, duce la ceva care se refuză raţiunii. Poate că este mai aproape de o solidaritate decât de loialitate. Sexul şi sângele au ceva în comun, dar asemănarea se naşte dintr-un amestec deloc identic. De aceea, prietenia pare să fie ceva în care suntem foarte autentici, foarte adevăraţi, dar dezbrăcaţi de veşmintele «mincinoase» ale sexului şi rudeniei. Suntem mai goi în alegerea pe care o facem.“

Aurora Liiceanu
„Prin perdea“

And do you remember my perfume?

Do you remember me?

spovedanie frustrată (2)

2009-12-06T23:22:00.002+02:00

Zile în care mă simt singură, chiar şi atunci când mă aflu în compania unor oameni pe care îi iubesc. Oare de ce? Prevăd un colaps curând.
Nu mai sunt sigură de nimic. O situaţie nu este aceeaşi două zile la rând şi, încet, îmi pierd încrederea în tot ceea ce este în jurul meu. Îmi doresc altceva. Îmi doresc să fie toate ca la început, pentru că, sinceră să fiu, lucrurile au evoluat ca dracu’.
Am trecut prin multe întâmplări fără să îmi dau seama de adevărata însemnătate a lucrurilor, sau am fost prea indulgentă, oricum ar fi, au lăsat urme în mine, iar eu nu le mai pot ignora acum.
Voi aştepta să se termine toate, iar apoi voi pleca... am nevoie să văd cum oraşul ăsta gri rămâne în urma mea. Am obosit de toate astea, am obosit să mai dau explicaţii, am obosit să îmi cer scuze, am obosit să mă mai zbat, să mai lupt, să stau fizic în faţa unui om fără ca eu să fiu prezentă.
Fapt ciudat... mi-am adus aminte de o zi de vară, în Blu’zz, când Lucian mi-a spus că voi îmbătrâni, iar corpul meu se va degrada. Sunt curioasă cum mă veţi vedea atunci.
Fapt divers: citesc „Prin perdea“, volumul Aurorei Liiceanu. Florin a spus că e o carte uşoară, romanţioasă, asta după ce a frunzărit-o niţel. Poate că e, dar mi-a ţinut companie zilele astea. Mă mai aşteaptă un Salinger şi un Haruki Murakami. Poate voi avea în vacanţă ceva mai mult timp de citit. Poate şi de scris, cine ştie?

prea multe beculeţe

2009-12-05T22:47:00.001+02:00

...au unii din administraţie în cap. Plec de la redacţie şi începând cu Kogălniceanu, până la Teatrul Naţional era beznă. Desigur, eram „(i)luminaţi“ de brava poliţie şi jandarmerie română care păzea, cred, beculeţele ce urmau să se aprindă. Trafic blocat, oamenii abia vedeau pe unde merg şi asta pentru ce? Preferam să păstreze felinarele aprinse, chiar şi cu riscul de a strica efectul produs de declanşarea decoraţiunilor exterioare de iarnă/ sărbători. Ah, partea cea mai distractivă din toată povestea asta a fost că până şi traseul R.A.T.B. a fost deviat pentru acestă prostie. Poate că s-au gândit la sănătatea noastră şi ne-au îndemnat să mai facem puţin sport, pentru că, nu-i aşa, prea stăteam confortabil în mijloacele de transport în comun.
În rest, aveţi grijă cum votaţi mâine!

gingăşii de iarnă

2009-12-04T22:38:00.000+02:00

Dimineaţa a început lent. Un speech pentru engleză şi un mic test la filozofie. Apoi am primit un apel de la Florin care îmi reamintea şi relansa invitaţia de a ne întâlni în Jack. În jurul orei 16 ajung în noua locaţie (şos. Cotroceni nr. 11), îl salut pe Victor, mă aşez cuminte la o masă şi îl aştept pe Fl. Până la urmă m-am întâlnit cu Mihnea pe acolo (combinaţia Mihnea - Florin este absolut demenţială, o nebunie curată şi frumoasă; din păcate, nu am stat îndeajuns de mult să văd dacă chimia există şi la nivel muzical). Bunul meu prieten apare cu chitara pe umăr, oprindu-se scurt în faţa barului, apoi cotind spre masa la care stăteam. Îmbrăţişările de rigoare, paharul plin (să nu cumva să şedem pe uscat), iar apoi un întreg şir de gingăşii de iarnă. Poveşti vechi, poveşti noi, râsete, glume, aluzii, toate în doar trei ore cât am stat în acel bar. A fost ca în „vremurile bune“, când Jack-ul era, într-un fel, casa mea, locul unde mă simţeam bine, eram printre oameni faini, care ţineau la mine.

La un moment dat, îl rog pe Florin să îmi facă o mică analiză psihologică. După ce reuşim să redevenim serioşi, îmi spune că problema mea este că nu pot sau nu vreau să iau decizii, să fiu mai hotărâtă. Şi are dreptate. Sunt într-o continuă derivă, iar momentele în care simt că am preluat hăţurile vieţii mele în propriile mele mâini sunt de scurtă durată şi rare. Nu mai sunt chiar atât de sigură pe asigurările cu „o să fie bine!“. Proiectarea în imaginar a viitorului meu nu e prea liniştitoare. Cred că sunt totuşi prea slabă ca să mă ţin la suprafaţă, fără ajutor din exterior.

În afară de întâlnirea foarte plăcută şi demult dorită cu Florin, Moş Nicu a venit mai devreme pentru mine anul acesta şi l-a adus pe R. înapoi. Mi-a fost extrem de dor de el. I-am reproşat faptul că m-a lăsat să mă îngrijorez şi că nu a dat nici un semn de viaţă, dar l-am ţinut în braţe şi a fost bine. A fost foarte bine. Un cadou pe care nu mă aşteptam să îl primesc azi. Oricum, poate că vom mai avea timp de poveşti cândva.

dedicaţii pe scurt

2009-12-03T23:36:00.000+02:00

Mă uimeşte cum pot unele persoane să îşi dea seama înaintea mea cum vor evolua anumite lucruri ce mă privesc. Cel mai adesea mi se oferă şi argumente. Şi sunt corecte. Iar eu nu ştiu cum de nu le iau în considerare, sau cum le ignor.
Aceste persoane, două la număr, au intrat în viaţa mea dintr-o dată şi au lăsat încă de la început o urmă a trecerii lor. Cu F. e o poveste frumoasă (cel puţin mie aşa îmi place să o consider). El m-a văzut chiar şi atunci când nu mă cunoştea. După prima întâlnire îmi venea să plâng, să sparg ceva sau măcar să mai beau ceva. Vreau să cred că el a salvat părţile faine ale sufletului meu într-o vreme în care aveam mare nevoie de ajutor.
G. a venit tiptil, m-a privit, m-a observat şi apoi a dat un verdict. Sper să fie şi cel adevărat, pentru că oricât de ciudat şi de aiurea este, îmi doresc să nu am o viaţă obişnuită. Şi el m-a ajutat, a apărut după o mică traumă şi m-a făcut să am încredere, din nou, în mine.
F. mi-a dăruit poveşti, G. mi-a arătat o alternativă la stilul de viaţă pe care îl cultivam. Sunt doi oameni pe care îi iubesc şi cărora le datorez multe. Sunt doi oameni care m-au văzut aşa cum sunt şi aşa cum pot fi.

alte nimicuri

2009-12-01T22:01:00.000+02:00

Am impresia că, în ultima vreme, am tendinţa de a-mi sabota viaţa. Sau cel puţin anumite aspecte plăcute ale ei. Sunt pe punctul de a refuza o plecare la Sibiu de revelion cu oameni din redacţie, doar pentru că m-am săturat de fiecare bătălie pe care trebuie să o port cu ai mei. Iar în ziua plecării, după ce am primit acordul, după o sumă lungă de indicaţii scenice, tot am un sentiment de vinovăţie pentru că plec. Aşa că voi sta acasă. Mama m-a întrebat dacă mie chiar îmi place să joc rolul victimei. Cred că e singurul rol pe care îl cunosc şi, poate de aceea, mi-l asum. Nu sunt genul de persoană care să lupte (da, ştiu, în societatea de azi e un fel de handicap). În plus, am obosit. Şi m-am săturat.

Azi am stat întreaga zi în casă. Urăsc zilele astea. Mă fac să îmi dau seama cât de singură sunt de fapt. Am avut o stare de somnolenţă întreaga zi şi nu am făcut mai nimic. Au fost ore pierdute, pur şi simplu. Ah, vor fi două săptămâni foarte lungi şi stresante.

O surpriză plăcută mi-a făcut-o Mugur Grosu, postând un link către site-ul meu de pe blogul lui. Mulţumesc!

Duminică, după Blecher, şi luni am fost în Blu’zz. Mi-a făcut enorm de bine să îl revăd pe Iliaş şi să stau acolo, într-un loc pe care îl iubesc.

Şi o altă veste bună: se pare că s-a întors R.

Gaudeamus

2009-11-29T12:52:00.000+02:00

Azi e ultima zi de târg. Nu am fost în toate zilele, dar a meritat. Pe lângă lansările din Romexpo, băutele şi discuţiile cu diverşi oameni faini, am participat la o lansare de carte în...parcare! Moni Stănilă şi-a lansat volumul de poezie în parcarea Romexpo, în compania a aproximativ 18 persoane, luminată de farurile unei maşini. Despre volum au vorbit Octavian Soviany şi Cristina Ispas, iar, la final, autoarea a recitat două dintre textele sale. A fost o lansare ţinută într-un cadru pur natural, din cauza faptului că standul editurii la care trebuia să lanseze, nu mai era disponibil.

Iar azi, la Institutul Blecher, Moni Stănilă şi Cosmin Perţa sunt invitaţii lui Komartin pentru o nouă ediţie. Deci, dacă vedeţi acest text şi aveţi timp să apăreţi în Dharma Bar la 14.30, vă aşteptăm!

...de suflet

2009-11-22T23:08:00.000+02:00

Astăzi am votat pentru prima oară. Nu am avut, iar acum chiar nu se poate pune problema vreunui sentiment înălţător, pentru faptul că mi-am exercitat vreun drept sau că mi-am îndeplinit datoria civică. Am sentimentul că am ratat. Însă, am de gând ca, în al doilea tur, să îmi fac cunoscute convingerile faţă de cei doi. Este, de asemenea, dreptul meu.

Mutându-mă cu ideile într-o zonă care mă face să mă simt mai bine, poate mult prea bine, vă voi spune că aţi ratat o ediţie foarte faină a Institutului Blecher. Mugur Grosu a fost excepţional (şi chiar vă recomand volumul « Prima mea beţie », de la editura ART, unde Grosu semnează un text alături de alţi câţiva scriitori care merită atenţia dumneavoastră), iar textele lui Stoian G. Bogdan (SGB) au dat naştere unor mici polemici drăguţe. Oricum, duminica viitoare, de la ora 14.30, în Dharma Bar, sunteţi aşteptaţi la o nouă ediţie a Institutului Blecher.

Apoi, Târgul Gaudeamus are loc în perioada 25-29 noiembrie, la Romexpo. Sunt o mulţime de lansări, unele chiar merită atenţia şi timpul vostru.

Pe 25 noiembrie va avea loc concertul Jan Garbarek Group, din cadrul Bucharest Masters of Jazz Festival. Având în vedere că l-am ratat pe Leonard Cohen de ambele dăţi când aş fi avut şansa de a-l vedea la Bucureşti, m-am gândit bine şi nu am lăsat ocazia aceasta să treacă fluierând pe lângă mine. În plus, am toată admiraţia pentru Garbarek, este, într-adevăr, un muzician de excepţie.

Ieri l-am sunat pe F., după o foarte lungă absenţă. Încă mai port speranţa unei întâlniri la un ceai, cândva.

Încerc, printre toate celelalte, să mă reculeg sau să mă regăsesc.

asumări şi datorii

2009-11-16T22:47:00.000+02:00

Cred că am înnebunit să scriu despre subiectul ăsta la vârsta pe care o am. Dar nah... poate că cineva ar trebui să-mi cunoască toate nebuniile. Sau măcar o parte din ele.

Am început de ceva timp să conştientizez consecinţele faptelor mele. Da, recunosc, înainte făceam lucrurile după ureche, indiferent de ceea ce se întâmpla pe urmă. Şi ţineam capul plecat când mi se făcea morală. Relaţia cu părinţii mei, cel putin acum câţiva ani, era formată dintr-un lung şir de scuze şi iertări.
La începutul lunii iulie, la premiile Roliteratura, un om, care mi-a devenit prieten, mi-a spus să-mi asum textele. Cred că, în excesul meu de zel, am făcut mai mult decât să-mi asum textele, mi-am asumat faptele, declaraţiile, gesturile, iubirile, mi-am asumat consecinţele, plecările, lacrimile, tot ceea ce face parte din mine.
Aşa am ajuns la datorie. Cel puţin la datoria văzută din perspectiva mea. Am ajuns să consider că lucrurile care merită într-adevăr în viaţa asta nu sunt lucrurile care se ating cu uşurinţă. Şi sunt lucrurile care dor cel mai tare. Dar ele te formează, aşa că trebuie să mergi înainte. Ai datoria morală faţă de tine să atingi un nivel mai înalt, fie că e un nivel spiritual, profesional, familial etc. Apoi, eşti dator faţă de oamenii din jurul tău care cred în tine, care îşi pun speranţe în tine, care îţi stau pur şi simplu alături. Ai datoria de a nu-i dezamăgi şi de a oferi chiar mai mult decât primeşti. Ai o datorie faţă de societate. Atâta timp cât eşti un element dintr-una, nu ai dreptul să te plângi pentru neajunsuri, poţi numai să încerci să faci să fie mai bine, pentru toţi. Să munceşti ca să îndrepţi lucrurile care nu merg bine. Eşti dator în viaţa asta şi e un cerc închis din care nu poţi scăpa decât dacă ajungi deasupra tuturor, dar oamenii nu pot atinge absolutul, divinul, şi nu îmi pot da seama de ce... poate pentru că nu îşi asumă.
Şi da, e dificil. Dacă eşti o fiinţă pur morală, rişti să primeşti multe lovituri din partea oamenilor care instigă la corupţie, care fac totul pentru propria plăcere, justificându-şi faptele printr-un dicton dus la extrem: „carpe diem!” Mulţi privesc libertatea ca o simplă neîncorsetare a lumii din jur, a unui miserupism faţă de valori sau de reguli, care dăunează. Libertatea trebuie să fie asumată şi este, cel mai adesea, o sumă de alegeri. Eşti liber să alegi, iar alegerile pe care le faci te definesc.

Am bătut câmpii, poate cândva voi pune toate astea în ordine. Mâine voi experimenta cât de mult am lovit unii oameni făcând o alegere pe care eu o consider corectă. Desigur, să nu vă imaginaţi că toate celelalte persoane implicate nu au mai avut dreptul de a alege în contra mea. Îmi asum decizia.

celei care nu mai ştie a iubi

2009-11-13T19:36:00.000+02:00

O poţi vedea pe stradă. Are părul răvăşit şi ochii roşii de plâns. O poţi observa în metrou, ea e mereu cea care ţinteşte pământul cu privirea. Ea e cea care pleacă fără nici un cuvânt din cameră, pentru că melodia îi reaminteşte de o veche durere. O cunoşti. Ea e cea care nu mai ştie să iubească.
Nu mai crede de foarte mult timp în poezii de dragoste, ea ştie că voi vă cerşiţi iertarea cu o floare, ea ştie că în timpul cât nu sunteţi împreună vă permiteţi să seduceţi alte femei. Ea ştie că dragostea în cea mai pură formă nu a existat şi nici nu va exista vreodată. Toţi înşeală, până şi ea a făcut-o. De prea multe ori, până în clipa în care s-a înşelat şi pe sine. Vede minciuna şi sfârşitul, iar copii pe care şi-i dorea cândva, nu par acum decât un simplu obstacol în calea unor plecări iminente.
A căzut de foarte sus şi de mai multe ori decât şi-ar fi dorit-o. Şi s-a ascuns mereu în spatele pleoapelor. S-a ascuns în spatele unei răni mai vechi, crezând că va fi astfel ferită de orice pericol. Dar şi-a supraestimat tăria zidurilor. Au căzut foarte uşor. Acum e iar în bătaia focului, acum trebuie să spună „cuvântul” şi să îşi construiască fortificaţiile încă o dată. Durerea şi incertitudinea sunt aceleaşi indiferent de vârsta la care te surprind.
A obosit şi uitarea e aproape...

Institutul Blecher - ediţia V

2009-11-06T13:01:00.003+02:00

Invitaţi: Adela Greceanu şi Adrian Diniş

Moderator: Claudiu Komartin

duminică, 8 noiembrie 2009

ora 14.30

Dharma Bar (str. Blănari, nr. 9 - lângă Argentin, vis-à-vis de Club A)

detalii la titlu

Secţia vătămări corporale

2009-11-05T18:14:00.000+02:00

încearcă să-ţi aminteşti

mama plângea iar tata mă lovea
nu-mi mai amintesc nimic
nu mai vreau să ştiu cum
respiraţia lui sacadată mă penetra
până în miezul creierului
limba lui rece o sufoca pe a mea
„pupă-mă!” - şi idioata eram eu -
iar mâinile lui săpau în carnea mea
„mă simţi?”
doare şi aş vrea să înceteze
mor, urlu şi zac pe o saltea
inertă în timp ce el mai crestează o linie
pe tocul uşii

zile goale
mama plângea tata lovea
din ce în ce mai tare
şi tot ce puteam face să uit era să dorm
mama lânga mine într-un pat de o persoană
în clipe când mi-aş fi dorit să fiu singură
mi-era atât de frică
vedeam pericol în ochii tuturor bărbaţilor

încearcă să-ţi aminteşti

măcar numele sau apartamentul
unde am murit
parazit fără habar într-o viaţă inventată
mi-era greu să înaintez
să ies din casă - eram murdară -

/ s-a consemnat ca fiind viol /

Premiile ForeverFolk 2009

2009-11-02T23:10:00.002+02:00

ARGUMENT: Ne-am gandit ca orice eveniment care ar promova muzica folk si pe cei care o creează ar fi bine venit. Si, ca si alte domenii precum sportul, jurnalismul sau politica, familia muzicii folk isi poate premia (la nivel pur simbolic) acei reprezentanti care pe parcursul unui an (in cazul de fata 2009) au promovat, prin concerte, albume sau evenimente muzica folk.
Pentru că nu detinem adevarul absolut, decizia asupra celor mai merituosi se imparte intre echipa noastra, un juriu format din jurnalisti cu state vechi in muzica romanească si publicul larg, ce va putea vota prin intermediul site-ului nostru. Rezultatele acestui top nu reprezinta o valoare absoluta. Speram sa nu fi uitat pe cineva, speram să nu jignim pe cineva prin neincluderea in acest top.

Juriul presei de specialitate este alcatuit din:

Alina Deac, FolkBlog

Andrei Partos, Radio Romania Actualitati – Psihologul muzical;

Dan Cojocaru, TVR – Timpul Chitarelor;

Mihai Cosmin Popescu, Radio Romania Actualitati – Omul cu Chitara;

Teodora Ionescu, Radio Bucuresti – Dublu 60 plus Tea.

CATEGORII

Cel mai bun artist folk al anului 2009

Cel mai bun album de muzica folk aparut in 2009

Cea mai buna piesa de pe un album aparut in 2009

Cel mai bun tanar artist

Evenimentul anului

Pentru a vota intrati pe: http://www.foreverfolk.com/2009/11/02/premiile-foreverfolk-2009.html

2009-11-02T20:11:00.001+02:00

aş fuma o ţigară şi te-aş arde
vei rămâne ca o clipă suspendată
între verde şi roşu
între două paturi în care refulezi
şi bei absinth
alcoolul trece în sângele meu
las pata de nicotină pe buzele tale
şi nu mai respir
nu mai există leagăne
nu mai sunt poduri
te ucid înainte să mă sufoci
***
zapez printre sinapse
aşa cum aş schimba canalele tv

sunt biserici din doi în doi metri
dar sunt prea obosită
iar credinţa mea se bazează pe o ruină

ţi-am scris
dar mailul era gol

Teen Press Open Doors IV

2009-10-26T21:18:00.004+02:00

Timp de un week-end, 31 octombrie - 01 noiembrie, noi cei de la Teen Press te chemam alaturi de noi la "Open Doors IV".

Ce va asteapta ? Ateliere interesante tinute de oameni ca voi, liceeni, sau studenti. Ne bazam pe faptul ca totul se va desfasura in cadrul unei atmosfere destinse, cu muzica si voie buna. Va asteptam cu Ateliere de Jurnalism, Muzica, Teatru, Handmade si Creatie, Fotografie si Foto-Jurnalism.

Vino la Atelierul de Jurnalism daca esti interesat de cum sta treaba cu jurnalismul in Romania, si in ce mod se implica tinerii in ceea ce se numeste "Presa".

Vino la Atelierul de Muzica daca ti-ai dorit din todeauna sa faci parte dintr-o formatie, dar nu stii sa canti la niciun instrument. La acest atelier, sunt asteptati toti pasionatii de abia pasesc in lumea muzicii. In a doua zi punem in practica ce am invatat la atelier. Incercam sa cantam ceva impreuna.

Vino la Atelierul de Teatru, daca vrei sa te distrezi si sa joci jocurile ce le joaca si actorii. Toti participantii sunt invitati sa se implice si sa improvizeze. La final incercam sa realizam si o scurta punere in scena a unei piese pregatita la atelier.

Vino la Atelierul de Handmade si Creatie pentru a te juca. Modeleaza sau picteaza alaturi de noi accesorii hand-made. Unele dintre ele le poti lua si acasa.

Vino la Atelierul de Fotografie si Foto-Jurnalism pentru a invata cum sa-ti creezi acasa un studio de produs si sa primesti critici pozitive.

Pe scena ne vom distra alaturi de Grin, Blackhat, Laid, Subdivision, Red Unit, Arkham, Apa Sambetii si Trupa de streetdance „Fighters of Teen Press“. Pentru ca vrem sa ne asiguram ca voi o sa va distrati, va asteptam si cu Karoke.

PS: Programul de scena/concerte poate suferi modificari.

Sîmbătă, 31 octombrie 2009

Ateliere:

Foto: 14:00 – 16:30

Jurnalism: 14:00 – 16:30

Handmade: 14:00 – 16:30

Teatru: 14:00 – 17:00

Muzică: 16:30 – 19:00

Lansare carte: 16:30 – 19:00 (Ada-Ioana Raluca Baceanu. Spiru Haret – 10 H )

Concerte:

19:00 – 20:00 – Inivitaţi teatru

20:15 – 20:30 – Chitară vs flaut

20:40 – 21:15 – Subdivision

21:20 – 22:00 – Laid

22:10 – 22:45 – Red Unit

Duminică, 1 noiembrie 2009

Ateliere:

Muzică: 14:00 – 16:30

Handmade: 14:00 – 16:30

Teatru: 16:30 – 18:30

Jurnalism: 16:30 – 18:30

Foto: 16:30 – 18:30

Concerte:

18:30 – 18:45 – Atelierul de Muzica urca pe scena

18:50 – 19:00 – Fighters of Teen Press

19:10 – 19:40 – Grin

19:45 – 20:30 – Blackhat

20:40 – 21:10 – Karaoke :-)

21:15 – 21:45 – Arkham

22:00 – 22:45 – Apa Sîmbetii

lessons of life

2009-10-25T23:42:00.002+02:00

am încetat să cred că le ştiu pe toate atunci când te-ai uitat prima oară în ochii mei şi mi-ai spus cine sunt.
am încetat să cred că sunt complicată în momentul în care ai reuşit să-mi rezolvi toate problemele, printr-un simplu proces psihologic.
am încetat să mă zbat înlăuntrul meu atunci când tu mi-ai spus că ai încredere în mine şi că sunt altfel.
vor mai trece veacuri, ani, mări, ţări, voi arde etape, voi decide asupra a ceea ce trebuie decis şi va fi bine.
lumea mea colorată încă există

post-partum depression

2009-10-25T00:40:00.001+03:00

mă întreb câte altele voi mai cunoaşte
femeile tale
amantele tale
pe care le-ai lăsat întinse prin paturi străine
care îţi adulmecau fiecare gând
în fiecare altă noapte
mă întreb dacă le cunosc într-adevăr pe toate
sau dacă aş putea să mai suport încă una
încă o mărturisire care să te osândească
sau care să te absolve de păcate

mă întreb dacă ele ştiau de mine
sau totul se află post-partum
ca într-o scenetă jucată pe dos

Interviu Mihai Sorohan

2009-10-23T14:42:00.004+03:00

Mihai Sorohan are la aproape 34 de ani o vastă activitate în domeniul muzical prin colaborări cu trupe precum Slang, Nightlosers, Shukar Collective sau Swinging Train, a compus muzică pentru teatru şi film şi a participat la diverse festivaluri. În primăvara acestui an şi-a lansat albumul „Anachronic” pe care îl puteţi găsi în librăriile Cărtureşti şi Humanitas.

R: Cum ai căpătat această pasiune pentru muzică?
Mihai Sorohan: De mic am avut pasiunea asta, încă de la prima serbare de la grădiniţă am apărut drept „dirijor”. Poate a avut o oarecare legătură cu faptul că mama era profesoară de pian. Acum nu-mi pot imagina viaţa fără muzică.

R: Ce anume te-a influenţat în carieră, în alegerea trompetei ca instrument principal şi în alegerea acestui gen muzical?
M.S.: Probabil m-a influenţat pasiunea tatălui meu pentru Louis Armstrong.

R: Ai vreun regret? Vreo ambiţie personală sau profesională care nu s-a realizat?
M.S.: Doar un regret? Doar o singură ambiţie nerealizată? Am tone!!! Dar mă consolez cu ideea că încă mai am timp. Şti vorba aia: „Trăieşti cu speranţa şi mori cu regretul”.

R: Din perspectiva ta cum este perceput jazzul în România faţă de Occident? În ciuda unor festivaluri cum ar fi cele de la Sibiu sau Gărâna pare a fi un gen muzical care rămâne gustat numai de către cunoscători, neajungând niciodată în mainstream.
M.S.: În România oamenii se laudă la televizor că nu au citit o carte în viaţa lor, festivalurile cu tentă culturală nu sunt mediatizate, iar atunci când sunt mediatizate... Mă gândeam la "Festivalul George Enescu", poate singurul festival care a apărut la „ştiri”, singurul subiect dezbătut a fost despre o femeie parlamentar care a purtat o floare ciclamen la rever în timpul festivalului... Vine London Simphony, vine Zubin Mehta, vin mari artişti, e cel mai mare festival şi tot ce apare la ştiri e ce floare are la rever o spectatoare care nici nu prea are legătura cu cultura. Ce loc să mai aibă Jazzul? Mă mir că Sibiul mai stă în picioare. Festivalul din Cluj, Jazz Napocensis, un festival de talie internaţională, a dispărut de pe firmament.

R: Care au fost cele mai frumoase momente din activitatea ta alături de Slang (premiul I la Cerbul de Aur 2004) şi de ce a încetat această colaborare?
M.S.: Dacă ar fi doar un moment... Cred că pot spune că toate momentele alături de ei au fost deosebite. Pe lângă colaborarea muzicală, ne leagă o veche prietenie. Alături de ei m-am simţit ca într-o familie. Colaborarea a încetat odată cu plecarea mea din Bucureşti, iar momentan sunt plecat din ţară.

R: Cum a fost receptat albumul „Anachronic” în presă şi de către ascultători?
M.S.: Presa nu a dat buzna să-i facă recenzii, dar cine i-a făcut a avut comentarii pozitive. Spre exemplu, cei de la „Rockritic.ro” au afirmat că „muzica sa (n.r. Mihai Sorohan) are densitate, un sunet clar şi impune imediat respect. E dinamică, pentru că esenţa jazz rockului îi este familiară, însă nu încetează de a fi şi emoţionantă. Singura problemă în care artistul se înşeala e faptul că îşi pune întregul sub semnul anacronicului. E un disc anacronic doar pentru că apare în România. În esenţă albumul e cât se poate de universal şi merită descoperit de cât mai multă lume”. (mai multe detalii pe http://www.rockritic.ro/2009/04/02/mihai-sorohan-anachronic/)

R: Ai putea să ne povesteşti cum s-a născut albumul?
M.S.: Albumul s-a născut ca album după o întâlnire cu Mihai Pop, care este patron, producător şi inginer de sunet la „Sysound”. I-am dat să asculte câteva piese făcute de mine şi l-am întrebat „ce zici, scoţi album cu aşa ceva?”, iar el a acceptat motivând că sună bine. Noi ne cunoşteam deja de mai demult, el ajutându-ne deseori cu sonorizarea la concertele cu „One” sau „Swinging Train”.

R: Ce anume te-a îndemnat să colaborezi cu persoanele care apar în componenţa albumului? Ai avut o serie de criterii după care te-ai ghidat?
M.S.: Toţi colaboratorii sunt prieteni buni şi muzicieni de excepţie. Unul dintre invitaţi, Dénes József a fost chitarist în prima formaţie de jazz cu care am colaborat („Short Cuts”, 1997). Uite că după mai mult de zece ani ne-am reîntâlnit. Alt colaborator, poate cel mai important, Bogáti Bokor Ákos este un bun prieten şi un foarte bun muzician. Proiectul lui, „Yesterdays”, este deja la al treilea album distribuit de Musea (Franţa). Stilul lui este influenţat de rockul progresiv şi prezenţa lui aduce un suflu nou şi original. Poate cea mai "etnică" prezenţă este Anghel Marc la caval. De fapt, el este inginer agronom, dar studiază folclorul de ani buni. Printre altele, a participat la albumul „Atitudine” al formaţiei „Altar”. O prezenţă deosebită pe album este Silvia Sorohan (01 ian. 1982 – 05 dec. 2005). Ca un omagiu postum, prima piesă de pe album este un proiect mai vechi cu ea la voce.

R: Cât a durat procesul de înregistrare al albumului până în momentul în care a fost lansat pe piaţă? Ai întâmpinat dificultăţi cu casa de discuri sau cu alţi agenţi implicaţi în acest proces?
M.S.: Depinde de unde-l iei. Pe album apare o piesă pe care am făcut-o acum vreo opt ani. Majoritatea pieselor le-am înregistrat în perioada iunie-august 2008.
Cu casa de discuri nu au fost probleme. Probabil Mihai Pop de la Sysound este singurul producător care are curajul să scoată un disc de jazz.

R: După lansarea albumului ai în vedere alte proiecte muzicale în care să te implici?
M.S.: Sunt deja implicat în multe proiecte. Un proiect important a fost colaborarea cu NOA Opera Festival (http://www.noa.lt/). Am participat în orchestră ca trompetist, am participat în alt spectacol ca actor/ voice acting, percuţie. Mai târziu s-a înregistrat un quadruplu CD cu operele din festival, proiect unde am participat şi ca inginer de sunet sub îndrumarea lui Moritz Bergfeld, un cunoscut producător şi inginer de sunet specializat în muzică clasică.

R: Performanţele tale muzicale nu s-au limitat doar la colaborările cu diverse trupe sau la activitatea ta în cadrul Filarmonicii de Stat Târgu-Mureş, ci ai compus muzică şi pentru film şi adaptări teatrale. A fost în vreun fel o experienţă diferită faţă de celelalte proiecte din sfera muzicală?
M.S.: Totul a început când Liviu Pancu a auzit că eu fac parte dintr-o formaţie de jazz. El avea în plan să facă o piesă de teatru cu formaţie „live” pe scenă (dacă îmi amintesc bine, cred că era „Priveşte înapoi cu mânie”). Proiectul nu s-a realizat atunci, dar am ţinut legătura şi mai târziu am colaborat la „Fahrenheit 451” şi de atunci am mai făcut multe spectacole împreună.

R: De ce ai ales să lucrezi alături de Liviu Pancu în ceea ce priveşte activitatea ta ca şi compozitor de muzică pentru piese de teatru?
M.S.: Liviu are o energie pozitivă fantastică, este un om care mută munţii din loc. Datorită lui am făcut muzică pentru teatru. Dacă nu era el să tragă de mine să compun, portofoliul meu artistic ar fi mult mai subţire.

Sabina Lazăr
redactor Teen Press

nik-a experiment

2009-10-21T20:04:00.001+03:00

zile se dilată prin carnea mea

ochii fac salturi peste omucideri

în fiecare minut

o alta veste despre criza de stat la tv

noi proteste propuneri adverse

iar câinii latră încontinuu

încerc să dorm

e mult prea frig

e noiembrie nu e căldură

administratorul de bloc e idiot

avem păreri diferite despre cât de tare

poţi da muzica în timpul orelor de linişte

şi nimeni nu câştigă nimeni nu ezită

să te înjure când eşti la pământ

obişnuiam să mă ascund în uscătorie când eram mic

mă speriau gândacii şi mă urcam în scara liftului

oricum nu mergea

acolo am sărutat prima fată şi i-am simţit sânii

ai mei m-au încuiat singur în budă o zi întreagă

după ce au aflat că fumez

au fost cele mai bune clipe cu ei

îmi spuneau că viaţa e grea

dar eu ştiam că sunt mai bun de atât

era doar efectul alcoolului

pe care îl exilam direct în vasul de wc

parcă era mai simplu să le uiţi pe toate

dar apoi venea durerea

totul se învârtea cu o viteză strategică

ca o rolă de film mut

dar paolo reuşea întotdeauna să mă trezească

fusese barman într-o crâşmă de la periferie

şi iubea mâţele

îl credeam pe invers la început

poate din cauza numelui

mi-am dat seama că urăsc etichetările

dar mult prea târziu

după ce tipul a fugit cu sor’mea

l-a prins poliţia

era minoră

iar eu eram beat

full circle

2009-10-18T23:20:00.000+03:00

De astăzi am hotărât că îmi ţin cerceii cu fluturi aproape. Blower’s daughter once again. Se pare că nu reuşesc să scap. Mă învârt în jurul cozii şi tot la mine ajung. Nu, nu mai doare la fel de tare. Nu, nu mai urlu a disperare... până la urmă, se pare că am ascultat sfatul lui Lucian, cu un an şi ceva mai târziu. Şi mi-e dor de poveştile lui Fab, de parfumul lor, de căldura pe care o aveau şi de modul în care reuşeau să rămână pe suflet.
Uite, m-am maturizat. Totul se consumă în tăcere. Şi mai reuşim să şi zâmbim între două paranteze. În definitiv şi la urma urmei, ştiu că se pot întâmpla lucruri şi mai grave.
Dar hai să vorbesc şi despre o situaţie care mă motivează. Am stabilit interviuri cu Andrei Ruse şi Claudiu Komartin. Reportofonul meu va fi tare solicitat în următoarea perioadă. Şi m-am decis să nu renunţ la poezie. Sunt câţiva oameni care mă sprijină, sunt alţi oameni care mă mai întreabă, din când în când, ce se mai aude de o poezie sau de alta, am ajuns să mă simt în largul meu la Institutul Blecher, sunt oameni faini şi e un mediu interesant. Şi o să mă lupt pentru asta, o să mediatizez cât pot Institutul şi oamenii care îi calcă pragul.
Însă mâine e o nouă zi de şcoală, iar eu mă voi ţine cu dinţii de ea. Chiar am de gând să fac totul cum trebuie.

Concert Alina Manole

2009-10-18T08:54:00.001+03:00

ghinde!!!

2009-10-15T22:10:00.000+03:00

Azi am făcut greşeala de a mă întâlni cu P. M-a întors pe dos şi chiar nu aveam nevoie de aşa ceva, mai ales acum, când vreau să simt doar lucruri bune şi faine.
Oricum, am decis să îmi vărs năduful printr-o plimbare Romană - Universitate. Pe treptele de la TNB dau peste Jerry şi doi prieteni de-ai săi. Cu soarele bătându-mi în ochi, îl privesc pe J. cum scoate diverse lucruri din rucsacul lui, printre care şi o pereche de cătuşe (...şi am trecut printr-o mică spaimă, pentru că am întins o mână, mi-a pus cătuşele şi le-a închis, apoi mi-a spus că nu are cheie :D ) şi îmi oferă trei ghinde. Ghinde! Chestia asta m-a scos din spleen, din tot. Apoi m-am întâlnit, tot întâmplător, cu Robert şi Deea (îmi cer scuze dacă am înţeles greşit!). Le-am prezentat ghindele mele (da, sunt tare mândră de ele), am început să glumim, să râdem, să pierdem câteva şanse de a traversa. A fost chiar bine.
Ajung acasă, dau drumul la televizor şi urmăresc circul creat de numirea noului prim-ministru, Croitoru. Am stat vreo două ore şi jumătate ascultând, într-una, o serie de termeni, de zici că erau sintagme folosite în subiectele de limbă şi literatură română: majoritate parlamentară, Curtea Constituţională, jocuri politice, guvernul Boc, moţiune de cenzură, alegeri anticipate, alegeri prezindenţiale, etc, etc, etc. Şi, în astea două - trei ore, m-am gândit ce bine ar fi să plec din România.
Ah, şi cred că dau şi la Facultatea de Comunicare. Mi s-o răsculat piticul...

P.S.: Duminică, 18 octombrie, ora 14.30, în Dharma Cafe (str. Blănari, nr. 9), la Institutul Blecher, moderat de Claudiu Komartin, sunt invitaţi scriitorii Dumitru Bădiţa şi Andrei Ruse. Autorul romanului „Soni” a promis o surpriză. Pe lângă faptul că va citi fragmente din volumul în lucru MDMA16, care nu au mai fost publicate până acum, fiecare personaj va fi interpretat de o altă persoană. Eu nu voi face act de prezenţă la această ediţie, din păcate, dar cred că merită să încercaţi experienţa Institutului Blecher, măcar o dată, şi ce alt mod mai plăcut decât să începeţi cu Andrei Ruse?

detox

2009-10-09T18:16:00.000+03:00

Mi-am dat seama că se cere o nouă cură de dezintoxicare în viaţa mea. Sunt anumite lucruri care stau balast deasupra mea şi eu nu mai am puterea să le mai aşez în vreun fel în ordine logică şi nici nu aş vrea să le mai menţin prin preajma mea.
Vreau lucruri frumoase, oameni faini, întoarcerea la origini, iubiri eterne, visuri cât mai înalte şi voinţă pentru a le ajunge. Nu mai vreau să mai stau ghemuită din cauza unor situaţii care îmi provoacă rău şi chiar silă uneori, doar pentru că e o luminiţă firavă pe undeva în noroiul dens. Vreau să colorez lumea mea cât mai viu posibil. Vreau să simt fericirea fără ca ea să fie îngrădită de vreun gri persistent. Nu mai vreau pete aiurea!
Se cer noi plecări, pentru ca visul să fie posibil, să fie simţit până în cele mai depărtate fibre, să fie gustat aşa cum merită. Şi sunt unii oameni extraordinari în jurul meu, astfel încât depărtarea mea de alţii nu constituie un inconvenient pentru mine. Şi se întâmplă lucruri minunate la doar o aruncătură de băţ. M-am săturat să accept toate idioţeniile doar pentru că aşa mă obişnuisem cândva.
Sunt drumuri multe în faţă... Voi rupe tot ceea ce poate să dăuneze, voi sfâşia bucăţi de carne până când voi fi liberă şi pură.
Sunt alegeri pe care le faci pentru a-ţi fi bine.

Mishu Calian - Viteza sangelui meu

2009-10-08T20:42:00.000+03:00

O piesă care merită din toate punctele de vedere. Frumoasă, emoţionantă, care se aşează firesc şi lin pe suflet. O recomand cu căldură!
„Autorii“ acestei mici bijuterii sunt: Sorin Zamfir (tobe)
Tudor Badescu (bass)
Richie (din Respect, la chitară electrică)
Mishu Calian (voce şi tot restul)

În altă ordine de idei... variaţiuni pe aceeaşi temă: Mishu participă la concursul GBOB (Global Battle of Bands) şi am fi recunoscători dacă i-aţi acorda un vot binemeritat, aţi încuraja cultura şi oamenii faini care chiar pun suflet în munca lor. ;) Şi să nu vă supăraţi dacă, pentru procedura de înscriere, dau copy-paste de pe blogul lui Mishu.
„Pentru ca procedura de inscriere in sectiunea “Music fan sign up” este destul de complicata va spun aici pasii pe care trebuie sa ii urmati. In primul rand urmati acest link si completati detaliile voastre in partea dreapta a ecranului la sectiunea “Music Fan Sign Up” folosind o adresa de email valida.Dupa ce apasati butonul de register veti primi un email cu un link de confirmare a inscrierii. Dati click si pe acela.In mod normal aici ar trebui sa se termine totul si voi sa fiti inscrisi in lista mea. Dar cum nu se poate ca roata sa nu fie reinventata va mai trebui sa faceti un pas: fie reveniti pe pagina aceasta in timp ce sunteti logati la gbob si dati un click pe acest link si apoi “Add Artist to Favourites”, fie dati un search dupa “mishu” pe situl gbob. Multumesc inca odata celor care s-au efortat deja sa faca toate astea si anticipat celor care o vor face.”

Eu nu pot decât să vă mai doresc audiţie plăcută şi spor la votat!

Îmi caut vocaţie

2009-10-07T21:16:00.000+03:00

“Îmi caut vocaţie” se adresează în special tinerilor, liceenilor, sau tuturor celor ce nu-s siguri de ce vocaţie să-şi aleagă (sau celor ce au o vocaţie şi sunt curioşi cum este cu alte vocaţii…).

Vom avea 4 vorbitori:

Roxana Guttman (actriţă) – unii aţi auzit de ea, alţii poate nu. Găsiţi aici nişte detalii despre ea.

Andrei Ruse (scriitor) – anul trecut a făcut succes cu Soni – sigur îl ştiţi.

Sergiu Floroaia (stand up comedian) – un tip care face stand-up comedy… din trupa Aristocratii.

Vlad Grigorescu (mentalist) – a fost mai pe la toate posturile TV. Este primul mentalist din România. Îl găsiţi aici.

Fiecare se va prezenta, îşi va prezenta vocaţia … iar apoi noi suntem liberi să îi secăm de întrebări. E simplu, nu?

Deci – 25 octombrie, duminică, de la ora 12:00 (vă sfătuiesc să veniţi la timp pentru că nu sunt chiar atât de multe locuri.) în GREEN HOURS. Intrarea-i liberă.

sursa: amdoar18ani.ro

it's Sunday...or rainday

2009-10-04T13:34:00.000+03:00

Nu îmi plac duminicile. Mai ales duminicile de toamnă şi de iarnă, când totul pare amorţit, părăsit. Până şi birturile par a duce lipsă de clienţi şi voie bună. Stau şi ascult albumul „Corabia nebunilor” a celor de la Travka şi mă întreb câte din versurile astea a scris Jora într-o duminică.
Duminicile ar trebui trăite în doi.

Duminica ar trebui să pleci din oraş atunci când toţi ceilalţi se întorc.

Duminica ar trebui să te sinucizi.

Duminica ar trebui să îţi aminteşti de toate duminicile ploioase şi să te rogi să vezi măcar un om zâmbind pe stradă.
Plouă. Plouă într-o duminică şi la ora cinci începe slujba la catedrala Sf. Iosif.
Wish you were here...

Revista Teen Press online!

2009-09-30T22:16:00.000+03:00

Noul număr al revistei Teen Press a apărut online pe site-ul: http://www.teenpress.ro/ . Vă invităm la lectură! Pana mea...

între-ruperi

2009-09-29T14:06:00.000+03:00

fiecare plecare mă rupe
mă recompui printr-un cuvânt -
cuvântul nostru -
care poate să nască o lume
prin fiecare atingere mă stăpâneşti
mă arunci în realitatea ta
îmi smulgi bucăţi de carne
unghiile date cu lac
părul electrizat
ochii ce se închid pentru un veac
limba care se încolăceşte
în jurul limbii tale perfecte

„respirăm aerul celuilalt” îmi spuneai
în timp ce ea stătea întoarsă
privind zidul pe care l-ai pictat
cu aceleaşi culori cu care
mă colorezi pe mine
din două în două seri

ne jucăm fără să ştim că finalul
nu ne va aduce nimic mai mult
decât o tăcere într-o cameră de spital

toate’s noi şi vechi sunt toate

2009-09-28T14:21:00.000+03:00

Mi-e dor de unii oameni din jurul meu. Prieteni pe care i-am avut şi pe care acum nu îi mai văd aproape deloc, de unii nu mai ştiu nimic (cum ar fi cazul lui Radu sau Lucian), faţă de alţii m-am îndepărtat cu bunăştiinţă şi nu îmi pare rău de alegerea făcută. Mi-e dor de zilele unei veri în Jack. Sau de perioada când mai ajutam prin Blu’zz. De serile de teatru, de concertele pe ultima sută de metri, de Travka, de cântările lui Sergiu la Romană, de o parte a vieţii mele dinainte, de lucrurile uşoare, de perioadele în care încă nu îmi testasem slăbiciunile, de uşurinţa cu care mă îndrăgosteam cândva, mi-e dor de lucrurile şi, mai ales, de persoanele care nu mai sunt, mi-e dor să joc whist, mi-e dor de vremea în care alegerile care trebuiau făcute erau mai simple. Le port pe toate cu mine. Le simt pulsând şi încerc să fac cumva să le transform în altceva. Totodată, acum e o perioadă în care mi-e bine. Rănile dau semne că s-ar putea închide în curând, fac paşi hotărâţi spre viitorul meu, sunt mai veselă, mai vie, iar nopţile deja poartă în ele, nu dimensiunea regretelor şi a suferinţelor ca până acum, ci binecuvântarea somnului şi a alinării.
Dezavantajul ar fi faptul că, nefiind tristă şi întoarsă pe dos, textele poetice pe care le scriu sunt catastrofale. Nu au nimic profund, sunt doar o înşiruire de cuvinte care parcă sună bine combinate. Şi aveam de gând să mă înscriu la Concursul Naţional de Literatură - „Moştenirea Văcăreştilor”. Poate că până la finele lui octombrie voi reuşi să adun zece titluri care să nu atragă asupra lor priviri ironice.
Da, sunt fericită! Zâmbesc aparent fără nici un motiv gândindu-mă la viitor. Mi-e bine şi asta datorită unor oameni extraordinari care mi-au rămas aproape chiar şi atunci când ar fi avut motive să plece, care m-au sprijinit, care m-au lăsat să sper şi care ţin, mai mult sau mai puţin, la mine.
Şi acum anunţuri: mâine postez interviul cu Mihai Sorohan. În curând, sper, şi un interviu Alina Manole.
M-am băgat colaborator la ForeverFolk şi peste ceva timp veţi găsi şi acolo texte scrise de subsemnata.
Şi, nu în ultimul rând, revista TEEN PRESS are o casă nouă: http://www.teenpress.ro/
Vă aşteptăm!

Nu pot să spun poveşti faine (var. 2)

2009-09-16T23:44:00.000+03:00

nu pot să spun poveşti faine
atunci când femeia-copil stă pe umărul meu
şi pictează păsări mari multicolore
deasupra pernei mele din puf de păpădie

şi nu pot să cânt cum aş vrea să pot cânta
când aud doar glasul mamei care îmi şopteşte
că sunt mii de lumini pe cer
mii de avioane care vin şi pleacă
fără să rămână
fără să aducă vreo veste bună
din lumea din afara lumii noastre strâmbe

şi sunt morţi prin oraş care adulmecă aerul
cu gurile lor larg deschise putrezite
şi-mi cer o altă ţigară
o altă mie de lei
în timp ce inventează noi înjurături pentru
cei care-i scuipă în batjocură

siluete noaptea pe trotuar
aşteptând ca vreo maşină să oprească
şi pentru câteva sute
îşi vând visele minţile anii inocenţa
vreunui beţiv care şi le-a pierdut
pentru familie şi datorie
„cu ce aromă vrei?”

plânsetul unui copil în colţul camerei
care vede cum tati
nu o mai iubeşte pe mami
apoi fuge şi fuge şi fuge
departe de locul pe care cândva îl numea casă
pentru că nimeni nu poate trăi printre ruine

şi femeia-copil vede şi pictează
ciori mari care să acopere cerul întreg
poate o catastrofă - un alt potop -
va putea să îi facă pe orbi să vadă
că totuşi exista lumină

Secrets & Memories

2009-09-10T23:31:00.001+03:00

mi-e frică... mi-e frică de mâna ta întinsă
precum picioarele scheletice ale unui păianjen
căutându-mi chipul prin întunericul ăsta dens
căci ochii mei sunt de ceară şi
arzând
ei nu mai există, lumina nu mai există,
imaginile se simt doar pe vârful limbii crestate
de cuvintele aruncate cu prea multă uşurinţă
tu ştii că e uşor să spui totul fără să crezi
dar e bine, e bine când e rău
atunci simt
loveşte-mă!
vreau să urlu şi să las în urmă
clipele astea în care indiferenţa stăpâneşte firea
sunt doar un câine obişnuit cu bătaia
sunt doar un cal alergat de biciul ţăranului
sunt umbra unui gând avut în uterul mamei
omoară-mă!
nu mai vreau să fiu nimic, ci doar să zbor
să mă zbat printre curenţii de aer ca
un dirijabil fără formă, materie sau pasageri
şi te-ai întrebat vreodată unde mor păsările?
ele nu au un rai, cât de sus ar mai putea ajunge
când au mângâiat cerul fără un motor cu reacţie
aruncă-mă!
vreau să mă dizolv în mare
să fiu spuma unui val, să trăiesc cât un zâmbet
şi mi-e frică... mi-e frică de mâna ta aspră
care mă ţine la pământ
care mă sufocă
iubeşte-mă!
şi apoi restart

frânt

2009-09-09T00:31:00.000+03:00

uneori mi-e atât de frică
de joaca asta în care ne-am închis
o joacă ce nu se va sfârşi decât atunci când
unul dintre noi se va învoi să o ia de la capăt-
ul liniei de tramvai până la staţia următoare
e doar o stradă cu sens unic şi nu are rost
să încerci să alegi altceva
poţi doar să urli a revoltă şi furie mocnită
oricum eşti singur în mijlocul unei mulţimi
cu prea mulţi surdo-muţi care te îndeamnă
cu o privire secată de trăiri
să îţi întorci ceasul
să auzi cum timpul lor se scurge
secundă
cu
secundă

all play and no work...

2009-08-29T22:12:00.000+03:00

În curând voi posta un interviu cu Mihai Sorohan.

Plec mâine pentru câteva zile. Cei care trebuie să mă găsească au mijloacele necesare, tuturor celorlalţi le doresc o săptămână frumoasă şi să vă bucuraţi de ultimele zile de vară.

nostalgii de seară

2009-08-26T01:25:00.000+03:00

Mi-am cam neglijat blogul. Adevărul e că nu am mai avut starea necesară pentru scris. Poate doar mailuri şi un interviu pe care îl doream de ceva vreme. Nici pentru revistă nu par a fi capabilă de a ieşi din letargie.
Săptămânile astea au trecut lăsând urme prin venele mele şi poate ochii mei au mai îmbătrânit un pic. Sau poate că mă înşel, poate că oglinda mea nu e bună.
Mă gândeam să mă înscriu la un concurs de literatură, însă îmi dau seama că va veni data limită fără ca eu să fi adunat zece titluri de poezii. Oricum nu îmi fac prea mari speranţe.
Cred că am nevoie de o schimbare. Acelaşi gând ca întotdeauna: vreau să plec pentru un timp, să las totul în spate şi să am parte de o vacanţă. Sau doar să ies din mintea mea pentru o vreme.
Joi mă duc la concert în Silver Church. The Moood, Les elephants bizares şi Discoballs. Am nevoie de o depersonalizare pentru o seară măcar.
La rubrica evenimentelor triste: a murit Cauda. O cunoşteam de când eram mică. Era un setter irlandez de toată frumuseţea, cu o gentileţe faină în privire şi o poftă nestăvilită pentru ciocolată. Sau pentru orice fel de dulciuri. Nu a avut niciodată pui, dar am impresia că a avut grijă de toţi. Îi plăcea să fie băgată în seamă, mângâiată, era afectuoasă, înnebunea de plăcere când veneam în vizită, îşi punea lăbuţa pe genunchiul tău atunci când dorea să o mângâi şi îi plăceau plimbările în parc. Era o alintată.
Şi aici închei. Celor câţiva cititori ai acestui blog le doresc tot ce e mai bun şi o săptămână faină!

negru

2009-08-06T21:18:00.000+03:00

Se spune că atunci când plouă la înmormântarea unei persoane înseamnă că cerul îi regretă dispariţia. Azi nu a fost o simplă ploaie, a fost o furtună care a cotropit tot Bucureştiul, a inundat trotuarele şi străzile, o furtună în faţa căreia nu te puteai adăposti după o umbrelă.
Angi era o fată frumoasă, cu o fire veselă şi mereu o vedeam zâmbind. Era încăpăţânată şi deşteaptă. Avea o voce faină şi era slăbuţă. Angi era un copil şi totodată o femeie matură care a trecut prin experienţe pe care nu le-aş dori nimănui. Am primit câteva lecţii de viaţă de la ea, dar regret că am ajuns să le preţuiesc atât de târziu.
Înmormântarea a fost restrânsă, decentă, nimeni nu a încercat să îşi impună durerea în faţa celorlalţi. Mormântul e la marginea unui lac, cu oraşul într-o parte şi cu vegetaţie în cealaltă. Dar poate că a găsit ea un loc cu o privelişte mult mai plăcută.
„Aţi fost colege de clasă?” Da. Şi sunt mândră de asta!
Astăzi am văzut-o pe Angi pentru ultima dată.

Nae Angela - Luciana
1991 - 2009

îngeri şi prea mulţi demoni

2009-07-30T22:50:00.000+03:00

Am impresia că fiecare zi închide în ea câte un veac. Nopţile însă mă ajută să uit că secundele trec mult prea repede pentru a le mai putea număra, pentru a le trăi aşa cum speram cândva. Înainte puteam să visez, dar acum... mi-e greu, mi-e mult prea greu să mai pot respira în voie.

Zâmbesc doar pentru a vă amăgi pentru cele câteva clipe petrecute alături de voi, zâmbesc doar ca să vă înşel simţurile, să nu auziţi strigătele, să nu vedeţi lacrimile, să nu priviţi abisul până în cele mai întunecate colţuri. Astfel am învăţat să plâng în tăcere în intimitatea aparentă pe care mi-o oferă cei patru pereţi ai camerei în care vieţuiesc.

M-am trezit la un moment dat şi nu am mai ieşit din noapte. Nu am mai râs de mult cu sufletul plin şi mintea mea nu a mai făcut salturi deasupra curcubeelor de fericire.

Deocamdată e doar loterie: mâine poate îmi va fi mai bine sau aş putea la fel de bine să primesc o noua lovitură. Într-un fel m-am obişnuit cu ele. Nu, nu e infern, e un simplu deşert al cărui capăt nu îl cunosc. Oare aşa se simte Purgatoriul? Mă tem acum până şi de micile bucurii, mă tem că poate fac un gest prea brusc, iar felinele mă vor avea pe tavă la cină, mă tem că mă pot pierde mai mult decât în momentul ăsta.

Mă simt singură şi totodată îmi ascund stările faţă de voi.

Sunt pusă faţă în faţă cu moartea, cu degradarea spiritului, cu umilinţa, cu pietrele pline de prejudecaţi aruncate de societate, cu „nu”-uri pe care aş vrea să le evit, cu suferinţa, cu lacrimile şi hainele de doliu. Iar eu, slabă şi laşă, vreau să plec departe de toate astea. Mais je ne peux pas.

Ar trebui să îmi fac un jurnal, sau să îmi găsesc un confident surd. Sau poate un psihanalist bun pe care să nu îl plătesc cu un milion pentru o şedinţă de o jumătate de oră. M-am săturat de tot, până şi de mine. Mi-e silă.

ProEtnica

2009-07-29T12:51:00.001+03:00

Detalii pe titlu!

nu pot să spun poveşti faine

2009-07-28T00:33:00.000+03:00

nu pot să spun poveşti faine
atunci când femeia-copil stă lângă umărul meu
şi pictează păsări mari multicolore
deasupra pernei mele din puf de păpădie
şi nu pot să cânt cum aş vrea să pot cânta
când aud doar glasul mamei care îmi şopteşte
că sunt mii de lumini pe cer
mii de avioane care vin şi pleacă
fără să rămână
fără să aducă vreo veste bună
din lumea din afara lumii noastre strâmbe

astăzi a început fără vreun rost
o mică rugăciune de început
către un zeu în care nici unul dintre noi
nu crede
apoi calvarul
şi toate amintirile
şi toate cele uitate

there's no way but up!

2009-07-25T23:16:00.000+03:00

Sunt un om slab. Cad de mai multe ori decât ar trebui, am pierdut noţiunea fiinţei mele, m-am pierdut pe drum şi mi-e tare frică de viitoarele mele ratări. Teama mă paralizează şi am senzaţia că nu mai am de ce să mă agăţ ca să mă menţin pe linia de plutire. Sunt singură, păstrez majoritatea gândurilor pentru mine şi poate că nu îi las pe cei din jurul meu să se apropie prea mult. Nu simt acea legătură strânsă cu familia pe care voi ceilalţi poate că o aveţi. Şi poate că mi-aş dori-o, dar parcă am plutit în derivă atât de mult timp şi atât de departe încât nu ştiu să mă întorc în momentul în care eu eram întreagă.
În seara asta nu mi-a fost prea bine. În ciuda faptului că ştiam că răspunsul va fi nu, mi-am pus ceva speranţe într-o plecare în Vamă, la Folk You, să te văd. Oricum, ai mei au zis ce era de aşteptat, iar eu m-am retras în cameră să încerc să mă resemnez cu ideea aşa cum fac întotdeauna. Am plâns. Mi-am zis că nu merit, că e normal să mă simt îngrădită, că sunt vinovată pentru tot. Cred că mi-am supărat şi un prieten. Astfel, resemnarea mea a ajuns să fie ditamai analiza, făcându-mi mea culpa din două în două minute, prezicându-mi o existenţă mediocră având în vedere că am o fire slabă şi amintindu-mi toate lucrurile aiurea care s-au întâmplat în ultimul timp.
Se spune că singurul mod în care poţi să o iei atunci când eşti la pământ este în sus. Eu ori n-am atins pământul, ori m-am ridicat un pic, dar tot on the floor ajung.
În vara asta nu se va întâmpla nimic fain. Voi încerca să te fac să revii în viaţa mea cât mai aproape posibil, mă voi confrunta cu zile în care nu voi fi sigură de nimic, restul se vor pierde din mintea mea prin simpla lor formă de repetiţie, nu ştiu dacă voi pleca din Bucureşti (deşi îmi doresc atât de mult), iar dacă o voi face, atunci va fi o mică excursie cu părinţii mei şi astea au obiceiul de a fi mai mult stresante decât plăcute.
Nu mă mai cunosc.
Şi totuşi...înainte de seara asta mi-a fost bine datorită ţie. There’s no way but up! (cred că voi plăti un preţ pentru scrierea asta, dar asta sunt).

Scrisori către umbre (3)

2009-07-24T22:47:00.000+03:00

Nu, nu eşti precum ceilalţi. Tu eşti mult mai mult, eşti totul. Un tot cu defecte şi slăbiciuni şi eşti uman. Da, mi-aş fi dorit să ne întâlnim, dar nu am vrut să insist. Îmi dau seama că ai alte obligaţii, că te aşteaptă altcineva acum şi totuşi mi-aş fi dorit să vii.
După două beri, scap de inhibiţii şi de gândurile (auto)impuse şi rămân goală, dezbrăcată până la esenţă şi în clipele alea de luciditate a beţiei simţurilor, în clipele în care numai gândurile simple există şi totul se roteşte în jurul propriei tale fiinţe, atunci te doresc fără a mă gândi la părerea nimănui sau la un sfârşit probabil. Trebuie să găsesc o cale să ajung mai des în starea asta fără ajutorul unor stimuli din afară. Mai am multe de învăţat.
Nu m-am mai simţit în felul ăsta de foarte mult timp. Mă tem doar că am început să simt totul mult prea târziu. Şi că poate mă agăţ de amintirea ta fără ca tu să-ţi mai doreşti vreo legătură cu mine. Gândul ăsta mă face să îmi doresc să plec cât mai departe. Chiar în clipa asta fiecare lucru care îşi are originea în tine, melodiile tale, zâmbetul tău, tot ceea ce cunosc eu din tine e îndeajuns să mă facă să dor. Şi chiar în clipa în care cred că nu aş mai putea suporta, împing limita mai departe. Dar oare cu ce preţ? Totodată poate că trebuie să mă simt aşa, ca un fel de pedeapsă pentru clipele în care te-am făcut să suferi (şi toată vina cade numai pe umerii mei pentru că aşa este). Nu e ideea mea, e a scriitoarei Anna Gavalda, însă îi dau dreptate: nimeni nu îl va compătimi şi nu îl va alina pe cel care a greşit, ci doar pe cel care a fost înşelat şi făcut să sufere. Ai avea toate motivele să mă deteşti măcar, iar eu am toate motivele să te iubesc. Da, dragule, te doresc din ce în ce mai mult şi încep să te iubesc aşa cum ai fi meritat, aşa cum meriţi. Sunt încă la începutul drumului, iar de data asta nu ştiu dacă mai pot să mai dau înapoi aşa cum am făcut-o în trecut. Eu sunt aici...

Scrisori către umbre (2)

2009-07-22T22:25:00.000+03:00

astăzi am respirat mai greu. în loc să îmi imaginez zborul, îmi prezic căderi, dar în clipa în care cred că aş putea să pierd tot ce am construit în ultimele zile, tu apari şi salvezi visul. măcar el să fie salvat. nu, ţi-am promis, mă voi face bine, voi recupera tot ce era frumos şi uitat, voi îndrepta greşeli şi tăceri prea lungi, voi învăţa să te iubesc cu fiinţa mea întreagă şi poate voi afla cum să-i chem pe îngeri să-ţi lumineze ziua.

mă arunc cu capul înainte şi nu ştiu dacă până să ajung în locul în care tu îl speri acum, te voi mai găsi prin zonă. mi-ar plăcea să am o certitudine, dar mi-e îndeajuns de bine să te ştiu aproape. deocamdată e de ajuns şi e mult mai mult decât aş fi sperat.

mâine va veni. zorii se vor revărsa inegal peste amândoi, iar eu voi aştepta secunda când îţi voi spune „bună dimineaţa” ca tu apoi să-mi înseninezi sufletul.

cu o ultimă suflare îţi trimit toată dragostea mea.

tu me manque

2009-07-20T23:15:00.000+03:00

Dorul de tine creşte din ce în ce mai mult în fiecare clipă, precum un balon colorat ce abia aşteaptă doza de heliu pentru a-şi putea lua zborul. „Încă mai sper să te aflu în toate când cea din urmă secundă a mea se va bate”.
Bonne nuit!

hope, my love...

2009-07-20T01:45:00.000+03:00

Uite, dragule, iar m-am gandit să îţi scriu. Aşa am impresia că întreţin un fel de corespondenţă cu tine. Să-ţi spun că mi-e tare dor de tine? Poate că ţi-ai dat seama de asta, dar poate că ar trebui să-ţi şi spun.
Acum ceva timp îţi povesteam de acei demoni pe care mi se părea că îi port cu sau în mine. Am scăpat de ei, părăsindu-i în favoarea problemelor (ştii că îmi place să-mi complic viaţa). Nu e chiar aşa, dar şirul evenimentelor a condus la deznodământul ăsta. Dar tu eşti o oază de speranţă pentru mine. M-ai ajutat să privesc într-un viitor îndepărtat (care sper să nu fie chiar atât de îndepărtat), într-o perioadă când eu nu vedeam decât ziua care îşi revărsa zorii peste mine. Şi nu doar atât. Mi-ai dat speranţă în noi. Pentru noi.
Să-ţi mai spun că zilele astea ţi-am ascultat vocea, privindu-te şi amintindu-mi de tine, de gustul tău?
Să-ţi mai spun că mi-aş dori să te văd într-una din zilele astea?
Închei aici, mă duc să te visez. Poate ne regăsim mâine care a devenit azi de aproape două ore.
Bisous!

Scrisori către umbre (1)

2009-07-17T03:09:00.001+03:00

Merg pe contrasens pe o stradă neiluminată.

...şi te doresc atât de mult...

Nichita...pour nous, je crois

2009-07-17T01:08:00.000+03:00

Îmbrăţişarea

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lăsa să-l străbată.

Oh, ne-am zvîrlit, strigîndu-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atît de iute
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, în trecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

Basorelief cu îndrăgostiţi

Iar nu mai sîntem noi înşine,
nu mai ştim de unde începem şi unde
ne sfîrşim, în spaţiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.
Iar ne sînt trupurile basoreliefuri
existînd din noi, anume,
numai jumătăţile-n mişcare
cele întoarse spre lume.
Iar se concentrează totul numai în ochi,
numai în sprâncene, numai în bărbie,
numai în braţul întins şi atît,
restul încetând să mai fie.
Iar sîntem înscrişi într-un cerc,
şi nu mai ştim de unde începem şi unde
ne sfîrşim, în spaţiul dat
rezemat pe coloana acestor secunde.

Cîntec

Amintiri nu are decît clipa de acum.
Ce-a fost într-adevăr nu se ştie.
Morţii îşi schimbă tot timpul între ei
numele, numerele, unu, doi, trei...
Există numai ceea ce va fi,
numai întîmplările neîntîmplate,
atîrnînd de ramura unui copac
nenăscut, stafie pe jumătate...
Există numai trupul meu înlemnit,
ultimul, de bătrîn, de piatră.
Tristeţea mea aude nenăscuţii cîini
pe nenăscuţii oameni cum îi latră.
O, numai ei vor fi într-adevăr!
Noi, locuitorii acestei secunde,
sîntem un vis de noapte, zvelt,
cu-o mie de picioare alergînd oriunde.

pour toi

2009-07-16T02:54:00.000+03:00

Oare mâine voi avea curajul să o iau de la capăt? Să îmi amintesc totul imediat ce mă trezesc, să îmi amintesc cum am plecat, cum am ratat, cum te-am pierdut şi câte lacrimi am plâns şi câte clipe fericite am trăit... E nevoie de o oarecare doză de curaj ca să priveşti toate astea în faţă zi de zi, clipă de clipă, adunând noile experienţe în buchetul ăsta de amintiri.
Nu ştiu ce mă mai salvează acum. Am nevoie de tine şi totodată simt că ar trebui să stau departe o perioadă, să nu mă vezi în starea asta, dar mă tot gândesc că stabiliserăm o întâlnire la un ceai, o întâlnire la care nu am ajuns. Vreau să plec de aici. Să las totul în urmă, suspendat pentru câteva zile, să rămân singură cu gândurile mele, undeva unde să le pot auzi. Mă pierd. De fapt, mă îndepărtez de mine şi nu ştiu de ce sfoară să trag să mă aduc înapoi. În astea două zile m-am tot gândit la tine. Aşa am putut să zâmbesc un pic, am reuşit să trec peste zi fără prea mari mustrări de conştiinţă. Toate clipele faine, fiecare sărut, vocea ta, ochii tăi privindu-mă în timp ce mă alintam ca o pisică (rezervată totuşi, temătoare din nu ştiu ce cauză), toate micile lucruri legate de tine m-au ajutat. Şi din cauza asta mă simt vinovată. Nu ştiu de ce. Ar trebui să fac ceva să-mi fie bine, ca apoi să ne fie nouă bine. Să cresc şi să îmi ling rănile astea noi până când vor deveni simple urme crustate pe piele.
Fotografia ta cu razele de soare ivite printre nori a ajuns pe desktop. Fac totul pentru a te simţi cât mai aproape. Pentru că te vreau aproape.
E aproape trei dimineaţa. Am terminat de citit, pentru a doua oară, „O iubeam” de Anna Gavalda. Şi am simţit nevoia să îţi scriu. Pentru că mă simt singură din nou, pentru că o prietenă avea nevoie de ajutorul meu şi nu am ştiut cum să-i întind mâna, doar câteva fraze stupide care poate aveau noimă în mintea mea (dar se pare că nici eu nu mai înţeleg fiecare raţionament al cugetului meu). Pot să empatizez cu cei din jurul meu, cel puţin în situaţiile pe care le-aş putea înţelege, dar nu mă simt în stare să ofer o soluţie rezonabilă. Nu am reuşit să fac aşa ceva nici măcar pentru mine.
Poate că astăzi îmi va fi mai rău decât mi-a fost ieri. Şi asta poate că nu ar fi nimic, dar mi-am dat seama, în timp ce-mi fumam o ţigară, că eu nu prea am pe cine să sun. Şi chiar dacă aş avea pe cineva dornic să asculte, s-ar sătura de lamentările mele după un timp. Aşa că scriu. E mai simplu. Dacă vă plictiseşte începutul, puteţi să abandonaţi lectura.
Doamne, spun numai prostii. Crezi că am şanse să mă fac bine vreodată?
Te iubesc!
Bună dimineaţa!

iubiri karmice

2009-07-13T23:43:00.000+03:00

lui A. C. P.

„te comporţi ca o îndrăgostită”
mi-a spus un bătrân cândva şi nu am vrut să-l iau în seamă
gândindu-mă că tu oricum nu vezi câtă dragoste sau câtă ură pentru ea
- cealaltă -
găseşti în ochii mei ce se închid doar pentru a-ţi simţi buzele pe pleoape.
sunt geloasă pe faptul că viaţa nu ne-a pus pe amândoi în acelaşi corp
ca tu să-ţi ai rădăcinile în mine,
iar eu să-mi port zborul prin tine.
sunt invidioasă pe tot ceea ce nu am, dragule, iubitul meu pierdut,
alungat, desfigurat şi protejat de furia distructivă a vieţii mele.
da, e cu adevărat o veste neaşteptată...
mâine te întorci, iar eu te aştept încă în catedrala sfântului Iosif
rugându-mă să mă mai ştii, să-ţi aminteşti de mine,
să mă cuprinzi în furtuna destinului tău înfrânt.
iar ai fumat, o simt, dar parcă e mai bine aşa,
eşti mai vesel, mai deschis şi, în sfârşit, mă priveşti cu dragoste.
de ce trebuie ca un drog să scoată asta la iveală?
şi nu îmi răspund, mi-e frică, mi-e teamă că poate aşa te pierd
cu o întrebare stupidă
ce nu are nici un sens pentru că tu eşti aici
şi mă priveşti...cu dragoste. doar pentru cinci minute,
Olanda te aşteaptă din nou ca să te închidă în bordelurile ei
şi să te subjuge cu cele mai bune ierburi pe care nu le poţi găsi
la orice colţ de stradă din Bucureşti.
un tequilla sunrise, câteva prune luate direct din pom,
glume şi prea mulţi oameni între noi. e vară încă...
loveşti doar pentru a mă face să sângerez,
să ştii dacă mai are sens să îţi ceri scuze,
dacă mai respir aşa cum respiram cândva, demult, prin tine
şi dacă tot ce ating se mai preface în amintire de îndată ce ieşi din cameră.
un zâmbet trimis pe messenger,
un salut aruncat la nimereală
şi câteva ore de vorbe forţate.
acum e altă poveste, dragul meu prinţ,
dar noi tot singuri am rămas, despărţiţi printr-o noapte rece de iarnă.

numai tâmpenii

2009-07-09T22:32:00.000+03:00

Unde e limita suportabilului? Posibilitatea morţii unei persoane de care eşti cât se poate de strâns legat ar trebui să te facă să te chirceşti precum un animal în timp ce e bătut cu o rangă de mii de oameni. Ar trebui. Dar tu eşti om, raţionezi, şi speri până în ultimul moment că totul s-ar putea termina ca într-un film hollywoodian cu happy end. Negarea e frumoasă, te ajută să nu îţi pierzi minţile, dar nu te scapă niciodată de sfârşitul adus de o moarte timpurie. Sunt om. Prin urmare, încă mai sper că nu e chiar atât de grav. Şi totuşi... cum ai putea să nu te gândeşti la acea posibilitate? La moarte şi la tot ceea ce aduce după sine, la chinurile prin care ar trece în timpul tratamentelor, la cele câteva clipe trăite în compania celuilalt, la tot ce ai putea pierde, lacrimi şi durere. Ar trebui să te ghemuieşti precum un câine, scâncind până când ajungi să îţi doreşti ca şi viaţa ta să înceteze atunci când a celuilalt se opreşte.
În câteva săptămâni vom ştii sigur. Apoi vom vedea cum vom putea trăi sau muri împreună.
Pe cine dai vina?

One o'clock

2009-07-02T00:32:00.000+03:00

Sunt prea lucidă ca să adorm.
Luminile sirenelor se joacă pe tavanul camerei mele
precum reflexiile unor bile de cristal uriaşe
într-o sală cu marmură neagră.
Cu lumina aprinsă - o simplă veioză - totul pare dureros
de clar. Mă mint că văd, sunt doar o biată oarbă.
Însă sunt norocoasă: în noaptea asta nu se aude niciun claxon.
Peste şase minute şi douăzeci şi trei de secunde
timpanul meu se va dilata, se va mări, se va crăpa
îndeajuns cât pentru a asculta respiraţia întretăiată
şi sforăitul vecinilor din blocul în care locuiesc.
Cu chirie. O garsonieră mică pentru oameni mediocri.
Sunt prea obosită ca să adorm.
Văd toată mişcarea din cameră cu încetinitorul,
toate lucrurile imobile care prind viaţă.
Un păianjen în colţul din dreapta sus mă priveşte
cu cei şapte mii şapte sute cincizeci şi trei de ochi parcă cu milă
şi încerc să nu îl bag în seamă.
Curând se va sătura să se uite la mine şi
se va concentra asupra pânzei lui, o pânză de ironii.
În noaptea asta luminile sunt prea puternice
şi estompează culorile şi senzaţiile şi sentimentele.
O lumină albă, puternică, de neon, o lumină de spital,
ultimul lucru pe care îl simţi înaintea operaţiei.
Sunt prea bolnavă ca să adorm...

Anachronic - Mihai Sorohan

2009-07-01T00:21:00.000+03:00

Believe me, it's worth it!

through raindrops

2009-06-24T01:40:00.000+03:00

aş vrea să-ţi spun gânduri o mie
să-ţi spun că încă te iubesc,
să mă cuprinzi în braţe ca în lanţuri,
să nu mai pot scăpa de vârtejul din tine.

stare de îndrăgostită. deşi nu iubesc mai mult decât am făcut-o până acum. m-am pierdut şi am lăsat în urma mea toate visele patetice de „portăreasă” în favoarea realităţii. am început să trăiesc noaptea. nu prin cluburi, nu aşa cum s-ar aştepta mulţi să o fac la o anumită vârstă, ci simplu, cu o carte şi o ţigară fumată pe geam, aşteptând trei dimineaţa ca să mă pot pierde în liniştea oraşului. singurele clipe de linişte. de câteva zile am încetat să îmi mai fac planuri pentru „mâine”, pentru „săptămâna viitoare”, pentru „luna următoare”. nu trăiesc decât pentru a depăşi minutul, cel mult ora. aştept noaptea pentru că atunci sunt singurele momente (în) care îmi aparţin. eu, ţigările fumate, cartea citită, discuţiile cu oameni care încă nu m-au părăsit, visele pe care încă le mai port, poate doar din inerţie. mă simt singură şi asta pentru că ştiu că sunt singură. poate dacă aş mai simţi pe cineva aproape, aşa cum s-a întâmplat acum doua nopţi, aş putea adormi zâmbind înaintea răsăritului. am făcut greşeli şi acum plătesc cu vârf şi îndesat pentru ele. am cunoscut umilinţa, furia oarbă, am vrut să devin invizibilă sau să devin din ce în ce mai mică până când aş fi dispărut. mă mai aşteaptă câteva hopuri. a trecut numai o săptămână şi un pic. e ironic, asta e poate singurul lucru care mă ţine într-o amărâtă stare de luciditate. faptul că încă mai pot să râd de situaţiile astea aiurea.
e prima oară când scriu de mai bine de o săptămână. mă gândeam chiar să renunţ la blog, dar ar fi fost prea multe schimbări de acceptat. mi-ai spus să am răbdare. poate că ai dreptate într-un fel. dar tot trebuie să trec prin toate aberaţiile astea. nu am mai simţit o persoană lângă mine de ceva timp. nu ştiu nici măcar dacă mai am dreptul ăsta până când se vor linişti apele. om vedea.
dintr-un anumit punct de vedere mi-e bine. port nopţile astea de linişte în suflet, precum un talisman, aşteptându-le, dorindu-le, dându-mi putere să trec peste zi. ele sunt singurul lux pe care mi-l mai permit zilele astea.
dacă mi-e dor de ceea ce a fost înainte? da. însă nu ştiu dacă aş schimba ceva. poate că a fost mai bine aşa. „drumul iniţiatic” pentru a deveni conştientă. oricum nu se mai poate da timpul înapoi.
să închei într-o notă optimistă, altfel mă băgaţi la balamuc (poate că cei de acolo sunt mai normali decât voi, cei din afară, v-aţi gândit vreodată la asta?!). aştept cu drag sfârşitul poveştii ăsteia ca să mă pot bucura, tăcut şi frumos, de restul verii, de restul timpului, de restul vieţii care va mai rămâne în mine. copilăria e un vis!

Interviu Discoballs

2009-06-10T22:29:00.001+03:00

Alexei, Cristi şi Mizdan sunt cei care formează trupa Discoballs. Un proiect 100% live de muzică electronică şi concerte nebuneşti, o formaţie care va acapara scena muzicii româneşti în următoarea perioadă. Stay tunned!

R: Publicul vă cunoaşte ca fiind “băieţii de la fosta trupă Travka”. Sunt curioasă de ce în proiectul Discoballs v-aţi implicat numai voi trei?
Discoballs: Din fericire, publicul ne asociază din ce în ce mai puţin cu trupa Travka şi începem să devenim cei trei Discoballs. În curând nu va mai fi nevoie de alte repere pentru a explica cine suntem, va fi suficient „Discoballs”. Şi de ce doar noi trei? Probabil pentru că doar de noi era nevoie în proiectul ăsta.

R: Cum a luat naştere noua formaţie Discoballs?
D: Totul s-a întâmplat cât se poate de natural şi fără să ne propunem ceva anume. Practic Discoballs exista dinainte să poarte numele acesta şi să se expună public, în lungile sesiuni de improvizaţie pe care le aveam la sala de repetiţie. Şi dacă tot făceam asta şi ne ieşea aşa bine J, am decis că ne putem distra la fel de bine şi cu spectatori.

R: Ce fel de reacţii aţi observat la foştii ascultători Travka în momentul în care au auzit noul sound? Pentru că sunt convinsă că a existat un feedback, măcar din rândul prietenilor voştri.
D: Mulţi dintre ei vin şi la concertele Discoballs, deci bănuiesc că reacţia lor a fost una pozitivă. Cei care nu mai vin…nu prea ne interesează.

R: De la rock alternativ la noul stil de muzică abordat, este o diferenţă semnificativă. De ce aţi ales un gen atât de îndepărtat, care se adresează unui public relativ diferit faţă de cel de până acum?
D: Poate că ce facem acum reprezintă o tranziţie. Nu ştim spre ce o să ducă, dar în mod sigur nu o să ne forţăm niciodată să cântăm un anumit stil pentru că asta se cere într-o anumită perioadă Acum s-a nimerit să ne placă să cântam electro, plus toate influenţele pe care le avem noi acolo. Suntem încă departe de a ne atinge limitele şi sper să avem senzaţia asta cât mai mult timp de acum încolo. Deocamdată o să încercăm să îmbunătăţim ceea ce facem acum, după care cine ştie ce va urma.

R: Aţi avut o serie de concerte până acum. Sunteţi de părere că aţi reuşit deja să vă puneţi amprenta şi asupra ascultătorilor de muzică electronică?
D: Nu ştiu. Din păcate, scena electro live nu e foarte dezvoltată la noi, deşi există public destul. Deocamdată acest public se mulţumeste cu ce i se oferă din afară. Cu cât Discoballs se va face mai cunoscut, cu atât vor fi încurajaţi şi alţii să experimenteze stiluri din zona asta. Suntem încă la început, e greu să ne dăm seama de importanţa noastră în peisaj.

R: Tendinţa la momentul actual pe scena muzicii româneşti este de a fi cât mai expus, căutat, să ai melodii difuzate pe heavy-rotation la radio şi la posturile de muzică. Voi se pare că o luaţi în sens invers: aţi dobândit recunoaştere şi apreciere din partea publicului amator de rock alternativ, iar acum îl curtaţi pe cel de muzică electronică. Rămâneţi underground în loc să încercaţi să fiţi vizibili şi auziţi. De ce?
D: Nu înseamnă că nu exişti dacă nu eşti difuzat la radio şi televizor. Underground-ul poate fi suficient de viu, de animat, astfel încât să ne ofere satisfacţie suficientă, cel puţin în momentul de faţă.

R: Aţi schimbat Stufstockul şi FânFestul pentru cluburi orientate, într-o oarecare măsură, spre noul gen abordat. Nu vă este dor de energia unui concert în aer liber, de publicul care cântă la unison cu voi?
D: De la concertele şi reprezentaţiile noastre live, în general, nu lipseşte energia. E o componentă principală a show-ului nostru. Vor urma şi cântari în aer liber. Din punctul ăsta de vedere nu s-a pierdut nimic.

R: Ştiu că sunteţi abia la început, însă aveţi în vedere vreun album Discoballs într-un viitor apropiat?
D: Deocamdată Discoballs este un proiect exclusiv live. Nu ne-am făcut planuri de înregistrări.

R: Ca formaţie aveţi planuri de viitor? Mai multe concerte, un public omogen şi constant, recunoaştere naţională (şi, de ce nu, internaţională) sau vă rezumaţi la plăcerea de a cânta?
D: Ne facem planurile de la un concert la altul. Constant ne dorim să sunăm cât mai bine, să facem ce simţim şi să simţim că e bine ce facem. Ne ferim de rutină. Poate fi foarte periculoasă.

R: Pe plan individual, mai aveţi şi alte proiecte muzicale?
D: Unii dintre noi.

R: Deoarece Teen Press este o publicaţie care se adresează adolescenţilor, aveţi vreun sfat pentru cei ce vor să urmeze o carieră muzicală în industria drum&bass?
D: Dacă vor să o facă doar pentru că este la modă, mai bine să renunţe.

Sabina Lazăr
redactor Teen Press

foto: Vlad Bîrdu

printre picături

2009-06-08T20:46:00.001+03:00

Se închide Yahoo 360. A fost primul meu blog. A fost deschis, într-un fel, pentru A. Apoi a continuat ca un şir de confesiuni pentru anumite clipe, pentru momentul în care F. a intrat în viaţa mea. Primele iubiri nu se uită niciodată. Aseară am copiat toate textele de pe Yahoo, pur şi simplu nu vreau să le pierd. Sunt scrierile unei puştoaice care simţea. Poate le voi posta şi aici. Om vedea.
Azi a plouat toată ziua. Nu am ieşit de două zile din casă. Nu mai suport pereţii.
Nu mai suport să stau închisă, singură, în mintea mea. Urlă tot felul de voci, imagini diverse, vechi şi ponosite, dragi şi amăgitoare, dureri fără noimă într-un secol ce bate spre apus. Am nevoie de oameni noi care să nu poarte cu ei amintiri.
Nu cred că mai plec în Austria. Va fi o vară dementă în care mă va zdrobi asfaltul. Poate doar o scurtă ieşire spre aceleaşi destinaţii ca întotdeauna. Începe să devină monoton.
Se termină anul şcolar. E destul de bine, în afara faptului că nu o să mai fie la fel. Prietenii mei cu bacul...
Încă trei săptămâni. Nu simt că s-ar schimba ceva. Poate că nici nu se schimbă.
Cât despre cicatrici, nici măcar fondul de ten nu ajută. Dar mai încercăm să le băgăm sub covor, să nu fie cumva inestetic.
Aş fi vrut să ies azi pe ploaie. „Plouă, plouă, plouă...”

just another night

2009-06-06T00:27:00.000+03:00

De ce am acum impresia că a fost totul doar o şaradă? Un joc pe care eu l-am îmbrăţişat oarbă şi naivă, dornică să cred iluzia. O glumă care m-a lăsat goală. Ar fi cu adevărat crud să fi fost aşa. Sau poate chiar a fost totul precum am simţit.
Gândul mi-a zburat spre L. şi mi-am amintit cum mi-a spus serios acum multă vreme că sunt un „om ok”. Venind dinspre partea lui, a însemnat ceva. Spusă de el nu am primit-o nici ca pe un compliment, nici ca pe o constatare, ci mai mult ca pe o promisiune. Sau ca pe o armură. Sau o mască. Au mai fost clipe...
Am sentimentul că aştept sau că am pierdut ceva. Şi, în clipa în care încerc să îmi dau seama exact ce simt, îmi apar în minte tot felul de chipuri. Acelea sunt clipele în care mi-aş dori un sedativ. Chipuri care îmi sunt dragi, persoane care îmi erau cândva alături (şi pe unele nu le-am îndepărtat eu).
Sunt momente în care îmi doresc să mă întorc, să fie totul aşa cum era cândva, să nu mai fie frig, să mă simt ocrotită şi iubită. Din când în când îmi mai permit să visez, să fiu din nou în grădina din Jack, într-o vară trecută, înconjurată de toţi. Atunci puteam să râd. Atunci îmi doream să nu se mai termine ziua şi o aşteptam nerăbdătoare pe următoarea. „Alte vremuri, alt epilog.”
Nu îmi plac schimbările. Însă nu prea am de ales.
„Te rog pe tine, umbră, să redevii fiinţă!”
Mereu am format din imaginea persoanelor pe care le-am iubit un fel de ideal, de fiinţă care se asemăna mai mult cu conceptul de iubire decât de omul care era în faţa mea. Apoi conceptul meu mi-a trântit o palmă şi am început să îi văd pe toţi ca fiinţe plăsmuite din carne, realitate vie, fără nicio legătură cu visele mele. Dar nu, încă nu e timpul.
Mi-e frică de bătrâneţe. Nu de moarte. Neantul e doar un alt mister care mă intrigă. Dar bătrâneţea păstrează în ea ceva pervers. Degradarea trupului şi a minţii e aproape obscenă. E poate ultima şi cea mai dureroasă modalitate prin care viaţa te poate umili. Devii dependent de cei din jurul tău. O excursie la piaţă poate rivaliza cu urcarea pe un munte. Şi este o situaţie complet diferită faţă de modul în care erai îngrijit de alţii atunci când erai bebeluş. Atunci măcar nu aveai conştiinţa acestui fapt. Nu ştiai că stai gol în faţa unei alte persoane, nu ştiai că altul te hrăneşte pentru că eşti neputincios, iar atunci când cădeai în încercarea ta de a păşi, nu erai ruşinat de persoanele care te ridică de pe pământ. Acum însă ştii. Ştii că organismul tău nu te mai ajută şi, poate cel mai rău, eşti conştient de faptul că s-ar putea să îţi pierzi şi amintirile. Dar poate că atunci este cel mai bun moment în care să tragi o linie şi să îţi analizezi viaţa. Poate chiar să îţi consolidezi sau să îţi recâştigi credinţa. Însă e oare un preţ just pentru clipa în care nu îţi vei mai recunoaşte nepoţii? Sunt şi cazuri în care bătrâneţea doar degradează nu şi distruge. Probabil că e un alt fel de pedeapsă.
Mă gândisem acum ceva timp că poate după Judecata de Apoi, Dumnezeu chiar va fi milos şi iertător aşa cum se laudă Bisericile şi nu va permite ca toate acele suflete să ardă pe veci în Iad. Şi, după normele pe care le-a impus, destul de drastice, the underworld va fi niţel cam plin şi înghesuit. Precum un youth hostel. Iar Raiul va fi doar un hotel de cinci stele pentru cei virtuoşi.

urban violet

2009-06-05T11:34:00.000+03:00

O serie de zile fără început, fără final. Redescopăr mici gesturi, dorinţe uitate de a trăi precum mi-e vârsta. Travka şi o dimineaţă care mi se pare atât de aproape. „Eu sunt câine, tu hienă” şi ştii că aşa e...şi îţi place, dar mă oboseşte. Greşeli, uitări, tăceri, 3 cuvinte să-l faci scrum, un ceai şi două degete pe mâna mea. Le simt reci.
„O sută de mile prin gând”, oricât de departe, tot la imaginea ta ajung.
Jubilezi.
Te uit.
Jalnic.
Departe.
Prea aproape.
...şi totuşi...
„câteva atingeri au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli”
M-am refugiat în cărţi. Sanctuarul meu. Nu e perfect, dar măcar mă ascunde atât de bine.
„În iarbă revin”... „personal te simt cu nevoia mea te-aş chema”.
E o zi atât de faină. E iunie. Luna în care eu îmbătrânesc fără să mă maturizez. Sau poate o fac, dar nu în modul în care poate v-aţi dori schimbarea.
„Doar dragostea mea ricoşează”.
Ca la ping-pong.
L-am descoperit pe Mihail Sebastian.
Îmi plac poveştile faine, care merită.
Întrebându-te în şoaptă, aproape de urechea ta „fleaţă şi confuză”, dacă mă mai ştii. Dacă mă mai simţi.
Vechi norme. „Pentru că aşa am simţit că e bine”.
Astăzi mă voi bucura de razele soarelui şi nimic mai mult.

somn de vară

2009-06-01T23:46:00.000+03:00

Simt nevoia de a pleca din burgul ăsta trist şi gri. Am nevoie de ceva mai tare, de o doză de experienţă nouă şi halucinantă. Vreau să simt că simt. Să mă simt şi să te simt. Iar eşti departe. E vară şi văd din ce în ce mai mulţi oameni cu feţe fericite. E vară şi mă simt în plus, o pată peste fericirea lor.
Am început să dorm din ce în ce mai mult. Eşti prezent în toate visele, deşi nu ţi-am plăsmuit încă chipul în rătăcirile mele. Şi nu mai vreau să mă mai trezesc, în ciuda faptului că nu pot să mai adorm.
Am citit mult zilele astea. Un alt fel de anestezic pentru gând.
Şi nu mai sunt sigură de nimic.
Îmi aduc aminte de oameni, de prieteni pe care i-am avut până nu demult, de alte veri apropiate şi îmi apar ca prin vis.
Lucruri atât de vechi. Situaţii la fel. Nimic nu mai e nou. Da, caut noul, caut o nouă senzaţie, o nouă persoană care să îmi spulbere toate valorile. Tu ai putea să faci asta. Poate doar îmi caut credinţa. Nu am înţeles niciodată exaltarea creştină, sau orice fel de sentiment apropiat de un fanatism pios legat de o religie. Am crezut, dar eram prea copilă şi mi-e tare teamă ca acel gram de credinţă pe care bănuiesc că l-am purtat să nu fi fost o simplă formă de imitaţie. Era încă vremea când îl consideram pe Dumnezeu ca pe un bunic zâmbitor. Poate credinţa oarbă nu este cea mai bună soluţie pentru mine. Dar atunci cum îmi explic faptul că divinizez anumite persoane care au o putere de influenţă extraordinar de mare asupra mea? Simplă naivitate sau nevoia de a umple golul?
„Sfincşi fără secrete.” (Oscar Wilde)
Din contră, sunt prea multe secrete. Îţi omoară sufletul şi ţi-l transformă în cenuşă.
Natura umană. Omul ca fiinţă raţională. Cine spunea că ateismul omoară spiritul? Nu mai cred nici măcar în oameni, când doar câţiva îşi merită acest titlu. Sau, având în vedere valorile democratice, omul ar trebui să se numească idiot, iar geniile şi persoanele cu bun-simţ anomalii. Nu spun nimic nou, procesul de inversare a şi început. Am obosit să tot aud de scheme politice, măsuri economice, imoralitate, indecenţă, indiferenţă. Cinstea şi-a preluat locul în sala miturilor alături de onoare şi demnitate. Cavalerii au murit, iar domniţele romantice au primit posturi în multinaţionale.
...”Duminica trupului meu”...

Tzeava de media - invitatie la premiere

2009-05-22T23:12:00.000+03:00

Tzeava de Media: robinet deschis pentru premii!
Ati filmat, am jurizat, vizionam si premiem! Miercuri, 27 mai, cu incepere de la ora 10 (10.00 -12.30), in Colegiul National "Iulia Hasdeu", in amfiteatru.
Vizionam cele trei reportaje plasate pe primele 3 locuri de catre membrii juriului si rasplatim efortul tuturor participantilor (premii si mentiuni) cu un cocktail rafinat de carti din partea sponsorilor: Cotidianul, Editura Humanitas si Editura Tritonic.Reportajele castigatoare sunt urmatoarele:Locul I - "Asta cred eu!", echipa "Luigi", din Colegiul National "Iulia Hasdeu", Locul II - "Olimpici sau golani-clisee si realitati despre adolecenti in mass-media din Romania", echipa "Morsele", din Colegiul National "Gheorghe Lazar" siLocul III, echipa "Green Flash" din Colegiul National "Iulia Hasdeu", cu un reportaj despre "Olimpici sau golani - clisee si realitati despre adolescenti in mass-media din Romania."

Avand in vedere ca fac parte din echipa castigatoare, probabil ca e fain sa imi fac nitica reclama. Hope you don't mind...
Reportajul in sine e pe youtube, daca intrati pe shoron.ro gasiti pe undeva link.

Mes anges

2009-05-22T21:47:00.000+03:00

Şi îngerii veneau picurând psalmii lor de vată de zahăr,
jucându-se cu incantaţii şoptite de nuferi,
oferindu-ţi un surâs bolnav, dar mult mai fain decât tot restul.
Şi îngerii dansau deasupra oraşelor de culori.
Şi îngerii nu plecau... speranţe în van!

Un raspuns pentru Tratatul de colorare...eu tot astept sa te decizi pentru un ceai.

Me, Myself and I

M-am mutat

din cripta vietii

colectionar

inapoi cu toata fiinta...

griuri si contradictii

club a

tuşe de culori diverse

Blame it on the moon

schiţe + pentru cei care sunt aproape

viitorul sună gol

printre picături

1 mai (cu iluzia unei intinderi de apa)

pe scurt iar

Acordă-i Cristinei speranţa pentru un mâine!

pe foarte scurt...

schiţa unor alte zile

schiţa unor zile

patrick (experiment)

en attendant quelques choses

Negru...

moments of love (2)

moments of love

umbre noi şi vechi

ţara lui Troc Vodă

Lansare Iubirea e pe 14 februarie

new old things

Leapşa - tipologia sărutului

spovedanie frustrată (3)

zi de lectură

fotografii rev Sibiu (3)

fotografii rev Sibiu (2)

fotografii rev Sibiu (1)

rev 2010 - new and old

nostalgii de final de an

legături

...de suflet (2)

comfort in a dream

alte gingăşii (atelier)

Forever Folk Christmas Party

iubirea e pe 14 februarie

cu dedicaţie pentru A.

gri deschis

tăceri în nuanţe psihologice

spovedanie frustrată (2)

prea multe beculeţe

gingăşii de iarnă

dedicaţii pe scurt

alte nimicuri

Gaudeamus

...de suflet

asumări şi datorii

celei care nu mai ştie a iubi

Institutul Blecher - ediţia V

Secţia vătămări corporale

Premiile ForeverFolk 2009

next entry

Teen Press Open Doors IV

lessons of life

post-partum depression

Interviu Mihai Sorohan

nik-a experiment

full circle

Concert Alina Manole

ghinde!!!

detox

Mishu Calian - Viteza sangelui meu

Îmi caut vocaţie

it's Sunday...or rainday

Revista Teen Press online!

între-ruperi

toate’s noi şi vechi sunt toate

Nu pot să spun poveşti faine (var. 2)

Secrets & Memories

frânt

all play and no work...

nostalgii de seară

negru

îngeri şi prea mulţi demoni

ProEtnica