M-am mutat

Asadar, a venit si acest pas oarecum natural. O sa-mi fie dor nitel de Blogspot, mi-a fost casa de atatia ani, dar nu plec departe. Am facut un mic transfer de Wordpress si va astept pe acolo. Daca nu imi place, revin aici (optiuni exista).
Ma gasiti de acum incolo la adresa: http://fatacufloareadinvioara.wordpress.com/
Si ce spuneti, sa dau petrecere de casa noua?

din cripta vietii

Zilele astea am avut o stare buna. Am fost in regula sau cel putin am parut a fi in regula. Apoi ai mei dragi parinti s-au gandit sa ma dea peste cap. Nu le-a trebuit mult. M-au scos din linistea mea si intr-o jumatate de minut mi se taiase respiratia din cauza revoltei si toata starea mea de liniste si pace (pentru care muncisem, a fost nevoie de un om aproape prin telefon si o plimbare ca sa imi gasesc calmul). Iar ei au reusit sa mi-o fure. Macar de si-ar fi insusit-o ei. De multe ori imi spun ca parintii mei nu ma cunosc. Ca singurele persoane de pe lumea asta care ma iubesc neconditionat, ei nu cunosc ceea ce iubesc. Intr-adevar, nu le-am dat prea multe sanse sa ma afle, pe mine, nu ceea ce le arat, nu ceea ce uneori incerc sa le spun despre mine. La un moment dat, o buna prietena mi-a spus sa-mi schimb facultatea. Dupa ce i-am transmis gandul meu, F. aproape ca m-ar fi luat in brate prin receptor. El stia ca eu nu am ce sa caut la Drept. Eu stiu ca nu am ce sa caut acolo. Cu toate ca amandoi stim ca as putea foarte bine sa o termin. Si totusi, la momentul respectiv m-a socat... m-a uimit peste masura faptul ca F. ma cunoaste (desi ne stim de doar patru ani), iar parintii mei care ma vad zilnic, ei nu isi dau seama cine sunt. Si chiar daca vad ca eu sunt diferita fata de ei, ca am alte valori (desi cred ca mai degraba le-ar parea ca nu am nici un fel de moralitate sau de principiu in fiinta mea), ei bine, ei nu le pot accepta. Sau, daca le tolereaza, incearca sa le impuna tot pe ale lor. Iar eu imi spun ok, le mai dau un an... le mai dau o jumatate de an... le mai dau si asta... Insa deja simt ca, daca as pleca din casa asta, s-ar alege praful de relatia cu ai mei. Nu pentru ca nu le-as vorbi si nu pentru ca as pleca prea departe, doar ca pana si un alt cartier ar fi deajuns ca lumile sa fie separate definitiv. Ei inca nu pot vedea asta. Eu o simt, de la an la an din ce in ce mai acut. Si as vrea sa pot spune ca sunt rabufniri adolescentine intarziate, as vrea sa pot spune ca e "teribilismul varstei", insa cred ca am trecut de ceva timp de ele. Pur si simplu, simt din ce in ce mai des ca alaturi de ei nu pot respira, ca alaturi de ei tot ceea ce sunt e bagat intr-un corset ca sa arate cat mai bine, doar la nivel estetic, restul nu conteaza. Si stiu ca nu sunt asa, ca lor le pasa... Uneori as vrea sa nu le mai pese atat de mult! Si incerc, nu e ca si cand nu incerc. Ce voiam sa spun cu acel "restul nu conteaza" (nu vreau sa creez o imagine gresita, ci doar ceea ce simt, chiar daca acest lucru s-ar putea dovedi in realitate a fi eronat) este ca in aceasta familie rareori se discuta ceva. Rareori se discut problemele. Dar poti vedea pe chipul fiecaruia ca vine cu o serie de frustrari, ca ceva il nemultumeste si, in loc sa se discute civilizat, noi preferam sa ne uitam urat unul la celalalt si sa ne enervam reciproc. Asa se intampla de cand ma stiu, asa m-am format. Plus ca la mine mai e si frica de ei, de autoritate, de ce anume vreti voi. Si chiar daca avem candva o conversatie, chiar daca spun ca au inteles, ei tot amana si imi dau cate un strop de libertate atunci cand eu le spun ca daca nu imi ofera macar un pic mai mult, un deget daca nu pot mana, daca nu primesc asta... Si apoi se intampla. Eu devin nervoasa, usor irascibila, suparata pe ei si furioasa pe mine ca nu pot sa ma impun in fata lor, sunt trista si melancolica si imi doresc sa fug departe. Si atunci mai fac o prostie sau doua, imi mai complic viata, doar ca sa mai simt un pic sangele din vene si poate... poate complicand-o va deveni a mea. Si tot ce fac eu in acel moment devine parte din mine, iar eu ma departez si mai mult de ei. Cam asta ar fi mecanismul. Si toata povestea asta, toata confesiunea asta va ramane numai aici.

colectionar

Sunt o colectionara de iubiri. Colectionez si zile, gesturi si priviri. Colectionez cate un zambet pe seara, chiar daca nu imi este adresat. Il aleg pe cel mai frumos, pe cel mai neplanuit si nebanuit. Imi place sa am siruri de locuri in care sa respir si sa visez. Am rafturi de povesti si cateva albume uriesesti cu amintiri. Pe langa toate astea, undeva dosite in debara, se gasesc si acele posibilitati pe care nu le-am trait. Mai am un caiet plin de cuvinte pe care nu le-am rostit niciodata si un alt caiet in care am scris oamenii carora nu le-am spus nimic, nici macar atunci cand ar fi trebuit. Colectionez copaci in floare si salcii atunci cand ploua. Am putine idei, insa le imprumut pe ale altora. Duminicile imi place sa vanez nori, niciodata nu ii prind, dar e bine sa incerc. Cred ca as putea fi primul om care sa gaseasca un exemplar de Cumulus. Totusi, imi place sa am numai ce e mai bun si mai frumos. Asa ca am inceput de cativa ani sa caut momente faine. Nu se gasesc atat de usor, insa atunci cand apar la vreo licitatie... Candva am avut, in aceasta mica colectie pe care am pornit-o de aproape douazeci de ani, am avut... sentimentul ca sunt fericita. Cu toate astea, imi scapa ceva. Lipseste un lucru foarte important din colectie. Uneori am impresia ca lipsesc chiar eu.

inapoi cu toata fiinta...

Chiar nu-mi place sa scriu fara diacritice, dar ma sacrific si sper ca veti fi ingaduitori cu mine.

Asadar, astazi mi-am dat seama ca imi place viata mea. Am fost timp de o luna si un pic cu un om din afara lumii mele. Era un om normal, cu probleme normale, cu ambitii normale si ii doresc sa fie asa in continuare, pentru ca ii sade bine. Eh, si in aceste cinci saptamani de relationare am avut mereu senzatia ca nu ma potrivesc deloc in peisaj, in viata lui, si nici el in a mea. Dar dorindu-mi sa am cel putin o relatie normala, am mers inainte. Am esuat, probabil nu din vina mea, si am reajuns la doar cateva minute dupa aceea inapoi in viata mea cumva anapoda, dar foarte ok din punctul meu de vedere. Imi plac oamenii cu o nuanta de nebunie in ei, imi plac oamenii care stiu sa vada dincolo de ei si sa fie al dracului de deschisi, imi plac oamenii care dupa o scanare stiu deja cum esti si de ce esti. Imi plac oamenii un pic mai altfel. Si ii tin langa mine. Cel mai important este ca si ei raman aici.
Asa ca dupa o despartire mica de orgoliu, dupa ceva rabufniri de furie mocnita, am ajuns sa spun "da, imi place cine sunt!"
Si cred cu tarie ca in ultimele doua zile s-a intamplat un lucru foarte bun pentru mine. Cel putin am un zambet si o stare de spirit cum nu se poate mai linistita. Merg din nou cu capul sus, chiar daca nu din aceleasi motive.
Desigur, dorintele mele raman aceleasi... Acelasi om, acelasi viitor, acelasi sentiment. Pour toujours!

griuri si contradictii

Astazi am stat fata in fata cu cealalta jumatate a mea, cu partea aceea care e libera, care poate sa simta si sa gandeasca in afara a ceea ce e considerat normal intr-o societate civilizata. Am stat de vorba cu un om care parea sa fie pe aceeasi pozitie. Poate ca este. Poate ca e totul in mintea mea. Astazi mi-am calculat inca o data limitele, nu le-am trasat, doar le-am vazut de aproape. Dupa cateva ore iar m-am incatusat in pielea mea, in conceptia majoritatii a ceea ce ar trebui sa insemne o viata de om si cum ar trebui ea traita.

Astazi timp de trei ore am fost libera.





(Iertati lipsa diacriticelor, insa blogspotul e rau si nu mai vrea sa fuzioneze cu word-ul meu printr-un simplu copy/paste... si mi-am spus ca ar mai fi timpul sa mai scriu ceva.)

club a

să mă priveşti de la distanţă
să mă observi
te întrebi
să nu faci un pas
te costă
eu sunt boala şi frustrarea
clipa de pe urmă care te face să urli
visul tău se transformă în coşmar
o furtună te distruge pe dinăuntru
apocalipsul şi frumuseţea
cancerul, moartea mai puţin nocive
orgasmul suspendat şi dorinţa
există motive pentru care să preferi viaţa
liniştea, calmul, siguranţa casei
ia-ţi o votcă
respiră adânc
spune-ţi:
e doar un gând



(cu mulţumirile de rigoare lui Miki Vieru)

tuşe de culori diverse

O zi plină, plină de energii. Oameni noi, oameni dragi, oameni alături de care am trăit momente frumoase, alături de care am făcut nebunii, oameni care m-au învăţat, care au mai desenat o tuşă sau două în portretul meu. Astăzi a fost începutul de an şcolar, iar eu m-am dus la liceu pentru a mă bucura de cei care au făcut ca patru ani de studiu să fie plăcuţi. Le recunosc tuturor aportul la dezvoltarea mea. Le mulţumesc pentru că m-au făcut să zâmbesc, pentru că mi-au dăruit o mulţime de amintiri frumoase şi pentru că au fost mereu acolo în clipa în care am avut nevoie de o mână întinsă, de un sfat sau pur şi simplu de ceva diferit.
Dragii mei colegi, vă iubesc! (pe toţi în mod egal, pentru a nu isca dispute)
Dragi profesori, vă mulţumesc!

Astăzi am primit o carte cadou, o carte niţel specială, un Dickens.


Je suis ici... Et ça est pour toujours. C’est justement une autre modalité de sentir et de vivre l’amour dans le temps du choléra.

Blame it on the moon

Am “furat” titlul de la Katie Melua care îmi ţine companie în seara asta. Sunt uşor nostalgică şi mult prea temătoare de ceva timp încoace. Mi-e un dor infinit. Un om drag şi iubit m-a întrebat acum puţin timp dacă ştiu cum e să îţi fie dor de dragoste. Pe moment nu i-am răspuns, credeam că intuieşte răspunsul. În seara asta mi-am adus aminte de toate clipele frumoase de care m-am bucurat în ultimele luni. În ultimele două săptămâni de dor de dragoste mi-am dat seama cât de fericită am fost şi poate că sunt încă. Uitasem cât de mult poate să însemne un gest, cum se amplifică şi capătă culori infinite, cum este să mergi singur pe stradă şi să ştii că e lângă tine cu gândul. Şi cât de mult pot aceste mici gesturi să doară. Lipsa lor chiar şi câteva zile e sfâşietoare. Îndeajuns cât să devii pustnic până în momentul în care vei auzi telefonul sunând, iar acea voce minunată spunându-ţi «bună dimineaţa!»

P.S. : Să nu uiţi de pitici...

schiţe + pentru cei care sunt aproape

Aşadar şi prin urmare, cred că ar fi timpul să mai scriu ceva.
Trebuie să mărturisesc că mi-am luat tălpăşiţa din universurile pe care le colindam până acum (lumea artistică a muzicii şi poeziei şi chiar jurnalismul a căzut pradă retragerii). În afară de faptul că încă îmi doresc o carieră în presă, nu regret această distanţare. Cât a durat şederea mea a fost plăcut şi cumva educativ. Sau mai puţin plăcut, dar un adevărat studiu de caz.
Am început să trăiesc şi să râd. Am unele momente în care sunt cu adevărat neînfricată. Nu mai ştiu când a fost ultima dată când am fost tristă, dar cert este că nu durează mai mult de câteva ore. Sunt fericită şi mă bucur de fiecare clipă.
Pentru prima oară în existenţa mea, cu toată anormalitatea, ciudăţeniile, nebuniile şi gingăşiile, trăiesc ceva normal şi stabil. Simt că am un drum şi ştiu că e unul bun.
Ştii, e replica aia de film hollywoodian cu happy end şi lacrimi de bucurie pe fundal: „ce am făcut să te merit?” Ei bine, cam aşa sunt eu acum. Ce am făcut eu ca să merit toate clipele astea frumoase? Sunt uimită de prezenţa asta extraordinară.

...
Un fel de atenţionare la neatenţie: peste 5 zile mai adaug un an la vârstă. Sărbătoresc evenimentul după ce termin cu examenele şi tuturor celor care se ştiu pe aici prieteni buni le promit o bere/suc/cafea/apă (pentru hidratare) în, posibil, grădină. E doar o idee momentan, dar cam aşa vizualizez eu întrevederea. Mulţi dintre voi aţi fost lângă mine atunci când îmi era mai greu, am râs cu lacrimi, am visat, am dansat, am scris, ne-am certat (eu mi-am pierdut argumentele), ne-am jucat, ne-am iubit platonic dar cu foc... nu vreau să aniversez o vârstă, vreau să fac din toate clipele faine o sărbătoare şi vreau să le cinstim cum se cuvine.
Şi vreau să vă mulţumesc pentru că aţi reuşit, nu ştiu cum, să mă ţineţi în viaţă, cu picioarele pe pământ şi cu capul în nori. Vă mulţumesc pentru că datorită vouă sunt ceea ce sunt astăzi.
Restul după bac...

viitorul sună gol

M-am săturat de ţărişoara asta de nu mai pot să stau în ea. Vreau frumos şi vreau linişte. A început să-mi fie groază să mă mai uit la ştiri, să aflu că idioţii din Parlament şi Guvern au votat/ elaborează nu ştiu ce altă lege care să ne aducă în pragul disperării şi încă un pic peste. M-am săturat să o văd pe mama cum vine acasă cu o sacoşă din Mega şi când se uită pe bon nu înţelege pe ce a dat un milion. M-am săturat de ipocrizie, de un conducător al statului care ne înjură direct în faţă, m-am săturat de marii afacerişti-politicieni români care nu ştiu să facă altceva decât să-şi apere interesele, mi-e silă de prostia şi ignoranţa oamenilor din jurul meu, mi-e scârbă de faptul că îi lăsăm să ne desfiinţeze orice brumă de libertate şi de demnitate.
Am aproape 19 ani, iubesc România deoarece e singura ţară în care mă simt pulsând şi e acasă, dar îmi doresc un potop drăguţ peste toată clasa politică. Vreau să vine detoxifierea în statul ăsta, vreau să inventeze Raid un spray contra prostiei, tupeului şi nesimţirii. Vreau ca ţara asta să fie aşa cum poate să fie: cu o economie înfloritoare (oameni care să se ocupe de asta există, dar nu sunt acolo unde trebuie), cu oameni civilizaţi (aici chiar ne-a lovit tranziţia prost calculată), cu o natură uimitoare şi cu un turism pe măsură, într-un hotel de 4 stele cu preţuri decente, cu 1 Mai-uri sărbătorite în Grădina Botanică sau în afara oraşului, dar fără noul brand „mici&bere”, cu ştiri de la ora 17 care să nu îţi provoace un atac de cord (pentru asta există filmele horror, dar acolo măcar ştii că e ficţiune) şi tot aşa. Se poate! Eu visez România asta, eu visez să pot să-mi las copilul în oraş fără să îmi fie frică de faptul că i se poate întâmpla orice. Eu visez la o clasă politică umană, care măcar dacă mă taxează să îmi ofere condiţii de trai bune. Îmi doresc spitale cu aparatură performantă, nu cea din secolul trecut, spitale fără igrasie, fără asistente care nu îţi vorbesc frumos decât dacă le bagi 10 lei în buzunar.
Nu este normal. Nu este normal să te simţi hăituit în propria ta ţară.
Şi mă doare înfiorător să ştiu că nu se va schimba nimic. Nu fără o nouă revoluţie, nu fără o ieşire în stradă şi o răsturnare a situaţiei. Dar poate că nici atunci. Mâinile lor murdare sunt pretutindeni. Partea bună, singura de altfel, este că ei sunt mai puţini decât cele câteva milioane de români cărora chiar le pasă. Nouă de pasă de vieţile noastre, ne pasă de viitor şi vrem să putem respira în propria noastră ţară!
Ce mi-aş dori ca această criză prelungită în care ne-a adus Guvernul Boc (trosc-pleosc-buf!) să se manifeste numai în conturile politicienilor care au profitat întotdeauna de pe seama electoratului numai pentru a avea satisfacţia de a-i vedea ajunşi în stadiul nostru. Nu pentru mult timp, dar vreau să vadă şi ei cum este să îţi priveşti viitorul în faţă şi să vezi negru de cenuşă.