Alte culori. Alte plecări.

Nu poţi pierde ce nu ai avut niciodată.
Adevărat, perfect adevărat. Şi acum, întrebare de baraj: ce am avut eu până acum?
Răspuns: iluzii, minciuni, teama de a repeta la nesfârşit aceeaşi istorie (care oricum se repetă, mereu iau decizii greşite şi, dacă mai contează pentru ceva, îmi pare rău!), am pierdut persoane dragi, mi-am sfâşiat sufletul în mii de bucăţi şi puţini au avut puterea de a încerca să îl recompună.
Am iubit şi pentru asta am ajuns să plătesc. Am iubit ceea ce nu era al meu. Am alungat ceea ce ar fi putut să devină parte din mine. Singurul lucru bun este că, din toată ironia asta, am vorbit din nou cu Fab. Şi că mi-am luat cercei în formă de fluturi. Şi că mi-am reamintit cât de mult pot unele lucruri să doară.
Da, dragule, e adevărat ce ai spus azi, pentru noi, cei care mai avem viaţa înainte, e uşor pentru că putem să ne băgăm foarte frumos picioarele.
O să înceapă să devină monoton, aceeaşi poveste repetându-se la infinit. Aceeaşi melodie pe care o asculţi pe repeat. Vreau o altă melodie! Vreau o altă poveste căreia să nu îi cunosc, căreia nici măcar să nu îi bănuiesc finalul! Mi-aş da sufletul, doar că...l-am pierdut printr-un alt februarie.
Nu mai vreau să fiu ursul care se ascunde! Mi-a trebuit un an pentru a-mi da seama de asta. A trebuit să mai cad de câteva ori pentru a-mi da seama de faptul că oricum o să mă doară, chiar dacă nu mă implic, chiar dacă spun că am pielea tare.
Ştii, Fab, am greşit când mi-am lăsat soldaţii să străbată liberi alte oraşe. S-au întors acasă trişti şi îi înţeleg că sunt supăraţi pe mine. Nu erau faine oraşele alea, nu erau colorate şi pavajul era plin de noroi. O noapte întreagă a trebuit să le curăţ încălţămintea şi le-am promis că nu îi voi mai trimite acolo. Cu toate astea, ei ştiu prea bine că s-ar putea să greşesc din nou şi să le dau ordine aiurea. Aştept o zi cu ploaie sau o duminică pentru că mereu se bucură când vin clovnii în vizită, poate uită de eşecul oraşelor gri. În altă ordine de idei, azi visam cu ochii deschişi la un alt ceai cu tine. Ori în Vasiliada, ori în Green Tea (mai ţii minte? ne cânta Janice Joplin şi tu îmi spuneai că o să plouă), sau oriunde vei dori tu să mergem. Şi te voi ţine strâns în mine şi îţi voi dărui irişi. Douăzecişişapte. Pentru că era o vreme când şi femeile ştiau să dăruiască flori. De data asta, nu mai plec!

Scrisoare pesimistă (6)

Hai, iubite, să testăm abisul!...
Te voi lua de-o mână
şi vom sări-mpreună.
Ce contează dacă mâine
gerul va acoperi mormintele noastre?
Ce contează dacă ibricul
Nu va mai face-n veci cafea?

Hai, iubite, să testăm abisul!
Să ne-ntrecem până la pământ,
să vedem care cade mai curând.
Sărută-mă o ultimă dată şi, apoi,
cu paşi înceţi, condu-mă la prăpastie.
Îmi vei spune că e uşor să zbori,
căci, nu-i căderea şi ea tot un zbor?

Hai, iubite, să testăm abisul!...
Amintirile, durerile şi lacrimile
să le aruncăm înainte
şi, după ce le vom auzi lovind stâncile,
ne vom privi cu imens curaj
de parcă e mai greu să spui „adio!”
decât să mori...

Scrisoare pesimistă (5)

Ştii, dragule, unele lucruri dor. Dor atât de tare încât nu mai eşti în stare să te ridici ani de-a rândul. E oare normal să stai să asculţi aceeaşi melodie încontinuu? E oare normal ca după un an încă să te gândeşti cât de rupte îţi sunt aripile? Îţi aminteşti momentul în care ai căzut în gol, din cauza cuiva care ţi-a frânt zborul la jumătate. Şi atunci rămâi singur cu tine însuţi. Şi ajungi să îţi dai seama că mai aveai multe de oferit atunci, dar că acum nu o vei mai face pentru nimeni, niciodată. De ce? Pentru că ţi-e o frică teribilă. Nu ştii dacă de eşecul unei eventuale încercări sau dacă ţi-e teamă de succesul ei. După un timp, teama este tot ce îţi rămâne. Oamenii care ar fi putut să te ajute, iubirile neîncepute, prietenii care au fost acolo în acel moment când ai pierit de pe cer şi ai ajuns în mocirlă, pe toţi i-ai îndepărtat.
După câţiva ani, chiar rămâi singur. Stai în mijlocul mulţimii, în mijlocul colegilor tăi de muncă, în mijlocul noilor tăi prieteni, poate chiar în sânul familiei, şi te simţi ca un animal prins în cuşcă, ştii că locul tău nu mai e acolo printre toţi acei oameni care par să mai aibă ceva sânge care le curge prin vene. Îţi doreşti din ce în ce mai mult să ai momente lungi şi dese în care să fii închis, singur, într-o cameră. Începi să te simţi jenat în faţa oamenilor. De ce să se uite ei măcar la un cadavru care merge printre ei? De ce să te compătimească? De ce să încerce să te ajute când ştii atât de bine că nu mai ai nici un fel de speranţă? Atunci pleci. Din nou, ajungi să fugi de tot şi de toţi. Poate aşa te salvezi. Poate că în următorul oraş o să fii o simplă umbră şi nu o să fii nevoit să dai explicaţii. Doar că...nu poţi fugi de moarte atunci când eşti deja mort.

Scrisoare pesimistă (4)

"Te-am visat", îmi spuneai cu glasul stins de tăceri, "te-am visat şi atât". Aş fi vrut să fie mai mult, însă timpul e scurt, drumul pe care îl am de făcut între garsoniera ta şi patul meu de o persoană e lung şi, deodată, nu mai am chef să stau împrejurul tău. Îţi spun că am obosit, că abia m-am trezit din somn, că noaptea e prea grea şi prea neagră şi moare în mine cu fiecare secundă ce trece printre stelele astea departate. Îţi spun că mi-e silă de mine, că mi-e frică de soarele de dimineaţă, de poleiul de pe străzi, de zăpada ce nu mai vine şi de timpul pe care îl mai am de aşteptat până la primăvară.
Un lucru cunoscut cândva încă mai sapă tunele reci în sufletul meu şi încinge cu un fier roşu amintirea pe retină. Un dans, o melodie, o piesă, mâna mea pe piciorul tău, ochii tăi privind părul meu, fumul de înşelătorie şi delir ce îşi pun amprenta încet-încet pe tot ce ţin eu în suflet.
Te-am visat de prea multe ori şi nu ţi-am spus. Te-am visat ţinându-te în braţe şi ucigându-te cu trei cuvinte. Te-am visat aproape şi m-am trezit într-o lume în care te pierdusem fără drept de apel. Te-am visat acelaşi, te-am visat altfel, te-am visat..., însă e singura formă pe care o mai am să aflu ceva despre tine. Şi mă amăgesc cu iluzia visului, că eşti bine, în viaţă şi că februarie nu a trecut niciodată peste noi. Dar ştiu bine că o să fie iarăşi frig.
Cândva o să mă opresc. Ce o să fac după este un mister pentru mine. Cândva o să te iubesc. Cândva o să mă uit în ochii tăi şi o să-ţi dai seama că mi-am peticit rănile. Cândva o să pot să zâmbesc fără să fac un efort. Cândva încă îmi pare departe.
A existat un moment în care, dacă aş fi ascultat de cei din jurul meu, aş fi putut să mă salvez şi să fiu un copil mai viu. A existat un moment, dar am cedat tentaţiei şi am ajuns aici.
Şi aici e bine, e adevărat, doar că mă simt suspendată.

Discoballs& Aria Urbana

Marţi, 3 februarie, începând cu ora 19.00, în Silver Church, ex-Preoteasa, a avut loc un concert al celor de la Discoballs (Alexei, Mizdan şi Cristi de la fosta trupă Travka) şi al celor de la Aria Urbană din Braşov.
Sala relativ plină, încă mai aveai loc să arunci un ac, însă oamenii erau dispuşi să se simtă bine, iar cele două trupe nu au diminuat starea publicului. De asemenea, până şi locaţia a ajutat la stabilirea unui acord între ceea ce se întâmpla pe scenă şi ceea ce se întâmpla în sală. Un club cu un spaţiu generos, cu preţuri decente şi cu un tavan care chiar aduce aminte de bolta unei catedrale. Cu alte cuvinte, „bine aţi venit în catedrala drum&bass pentru seara aceasta”.
Pe scenă au urcat prima oară cei trei muzicieni de la Discoballs (http://www.myspace.com/thediscoballsproject) şi ne-au încins spiritele cu melodii improvizate cu influenţe de electronică, drum&bass şi breakbeat. La finalul unei ore, băieţii au încheiat recitalul, primind aplauze din partea publicului. După soundcheck, apar pe scenă şi cei din Aria Urbană (http://www.myspace.com/ariaurbana ). De altfel, ei au continuat ceea ce Discoballs au început, având în vedere că cele două formaţii merg pe aproximativ acelaşi gen muzical. În ciuda faptului că solistul nu se auzea mai deloc, sau, mai bine zis, nu se înţelegea deloc, publicul era decis să nu lase această mică problemă să le strice starea şi aplauzele veneau după fiecare melodie. O serie de cântări alerte care te îmbiau să începi să dansezi şi un vocal care interacţiona cu publicul. Toate ingrediente pentru un show reuşit.
Concertul Discoballs şi Aria Urbană face parte din categoria acelor concerte de la care pleci dorind să fi durat mai mult, atât pentru muzica bună, cât şi pentru acel sentiment de bine pe care ţi-l induce.

Lazăr Sabina
redactor Teen Press

© Redactia Centrala Teen Press

Oferte ale Destinului

Azi s-a împlinit un an. Din fericire, orice fel de durere este înăbuşită de, sper, o rază de bucurie viitoare. Sau încă nu s-a împlinit ora? Actorii stau liniştiţi în aceleaşi poziţii pe care le-au adoptat odinioară, frigul parcă e un pic mai intens, doar aşteptarea devorează clipele. Totuşi, ceva s-a schimbat. Măştile sunt colorate altfel, tremurul vocii are o altă nuanţă de albastru, iar cei doi actori nu par să dorească să schimbe ceva din echilibrul lor paşnic şi tăcut. Pentru ce ar începe acum vreunul dintre ei să îi reproşeze celuilalt greşeli trecute? Acum e prea târziu şi toate fiinţele ştiu asta.
Stăteam acum câteva minute gândindu-mă la vitregia faptului că m-am născut femeie în vremurile astea. Din anumite puncte de vedere, am motive să fiu recunoscătoare pentru faptul că sunt femeie. Am o grijă aproape maternă pentru toţi şi toate, o serie de tabieturi care ar putea concura cu cele ale unei doamne trecute de primele trei tinereţi, m-am putut face plăcută unor oameni pe care îi admir şi pe care am ajuns să îi iubesc. Cert este că anumite calităţi se evidenţiază mai bine în sexul frumos. Pe de altă parte, încă trăim într-o lume dominată de bărbaţi, în care accesul femeilor într-un domeniu considerat până mai ieri „sector interzis” este privit acum doar ca pe o simplă favoare, nicidecum ca pe un drept. Dacă mi-aş fi dorit să fiu bărbat? Da. Şi nu. Da, pentru că mi-ar fi fost mult mai uşor să pot fi luată în serios. Nu, deoarece pentru orice lucru bun şi frumos pe care îl poţi obţine pe lumea asta trebuie să te străduieşti. Atunci când câştigi un lucru depunând un anumit efort îl apreciezi mai mult.
„Oferte ale destinului”. Nu îmi aparţine expresia. Un prieten probabil că ar fi spus că se referă la hazard. Până la urmă, ajungi să te întrebi câte astfel de oferte ai ratat în încercarea ta de a-ţi îndeplini un capriciu sau pentru că pur şi simplu nu ţi-ai dat seama de adevărata însemnătate a acelui eveniment. Eu ştiu, cu siguranţă, că destinul mi-a făcut deja două oferte. Din păcate, la scurt timp după ce le-am îmbrăţişat în viaţa mea, le-am pierdut. E perfect adevărat faptul că am învăţat ceva din asta, e adevărat faptul că aceste două evenimente care au avut loc de-a lungul vieţii mele m-au schimbat într-o anumită măsură, doar că întotdeauna mi-a fost frică de pierdere şi de ratare. Din această cauză, probabil, am devenit o persoană pierdută şi pe punctul de a deveni ratată.
Cu toate că nu este un text prea optimist, vă rog să înţelegeţi că a fost scris cu detaşare. Sunt sigură că Vali va sări ca ars pentru ultima frază a ultimului paragraf, Sergiu mi-ar spune că eu gândesc prea mult (şi strică), iar Andrei îşi va face o cruce întrebându-mă dacă am înnebunit. Nu am de gând să dau naştere la polemici, doar că mi-a făcut plăcere să mai scriu câte ceva, oricât de mediocru, laş, depărtat de adevăr sau chiar real ar fi.

Păpădii

Mi-ar fi plăcut să fiu o păpădie ca la prima adiere de vânt să fiu aruncată în necunoscut, să încerc să mă prind din urmă, să mă reîntregesc, dar să nu pot să mă ajung. Ca om derivat din maimuţe, mamifer de prim rang, aşa ceva se consumă numai pe plan metaforic şi filosofic. Partea practică e aproape inexistentă.
Mi-ar fi plăcut să fiu o păpădie doar pentru a te face să zâmbeşti atunci când sufli în trupul meu efemer.
Mi-ar fi plăcut să fiu o păpădie ca să dau un sens amintirii tale cu mine…

felinar

Foto: Andrei Soanca

Da, inca e bine...

Stem

Data: 14 noiembrie 2008.
Locul: Palatul Copiilor, Bucureşti.
Eveniment: Lansarea albumului “Stem” al formaţiei orădene Celelalte Cuvinte!!!
Un concert de lansare plănuit şi dorit de câţiva ani, mai exact de patru ani de la ultimul album scos pe piaţă, „NOS”, de către ascultătorii înfocaţi de Cuvinte. Chiar dacă la concertul aniversar de 25 de ani de existenţă a trupei din 2006 ne-au fost prezentate două noi piese de pe acest album, şi chiar dacă la fiecare nou concert se reluau respectivele piese, albumul în sine se lăsa aşteptat.
Cu o jumătate de oră înaintea orei întipărite pe bilet încă mai erau oameni care aşteptau afară, oarecum reticenţi în încercarea lor de a intra. Curând mi-am dat seama că holul de intrare şi majoritatea culoarelor Palatului Copiilor erau populate de buticuţe cu haine. Probabil că din această cauză mulţi pletoşi tineri şi pletoşi grizonaţi aveau probleme în a găsi sala de spectacol în învălmăşeala creată. Până la urmă am găsit standul cu diverse tricouri şi afişe marca Celelalte Cuvinte şi, pentru a susţine tradiţia şi formaţia, am cumpărat noul CD şi o insignă.
Sala nu era tocmai plină, dar oamenii intrau „pe bandă” după ce treceau de controlul biletelor. Cortina trasă. Publicul cufundat într-o aşteptare cuminte. Câteva minute trecute după ora stabilită pentru începerea concertului, luminile se sting, glasurile amuţesc şi ni se cânta piesa ce dă numele albumului, un instrumental ceva mai cuminte faţă de riffurile de pe „Armaghedon”. Pe scena se află patru rame de tablou înalte, acoperite cu o pânză după care sunt ascunşi Călin Pop (chitară şi voce), Marcel Breazu (bass, voce), Tiberiu Pop (clapă, voce) şi Leontin Iovan (tobe) şi un ecran deasupra scenei care afişa din când în când titlul melodiei şi videoclipul „Zmeie” în timp ce melodia era cântată. La fiecare două sau trei piese, câţiva tineri îmbrăcaţi în costum şi înarmaţi cu câte o servietă şi cu un cutter tăiau fâşii din pânzele după care stăteau ascunşi cei ce ne (în)cântau. Cu privire la interacţiunea cu publicul, doar Călin mai făcea câte o reverenţă scurtă şi mulţumea publicului în şoaptă pentru aplauzele cu care îi asaltam şi a ieşit din tabloul din faţa sa la un moment dat, fapt care a stârnit alte aplauze din partea publicului.
Noile piese erau intercalate cu piese de pe „Armaghedon” şi „Vinil”, dar nici urmă de „Ispita” sau de „Se lasă rău”. Un concert în care s-au prezentat noile piese neţinându-se seama de dorinţa publicului de a asculta live şi ceva mai hard. Totodată, locul nu era bine ales pentru o eventuală demonstraţie de plete zburătoare. Faţă de multe alte concerte la care am participat, Celelalte Cuvinte au avut o sonorizare impecabilă graţie lui Ovidiu Roşu, sunetistul formaţiei.
După „Un sfârşit e un început” au avut un moment dedicat lui Florian Pittiş cu o proiecţie de fotografii pe fundalul piesei „Ultima” de pe noul album. Câteva momente de linişte în memoria lui Moţu. Aplauze. Cererea unui bis din partea publicului. Apoi trupa revine pe scenă şi cântă unui public deja obişnuit cu „Iarbă prin păr”. Sala în picioare. Aplauze. Şi cortina este trasă.

Lazăr Sabina
redactor Teen Press

© Redactia Centrala Teen Press

Mass media şi publicul

De-a lungul timpului, societatea a evoluat. În prezent, avem o multitudine de mijloace de informare, majoritatea accesibilă nouă prin intermediul mass mediei. În fiecare zi suntem bombardaţi cu ştiri, reclame şi anunţuri venite din partea televizorului, radioului, ziarelor, revistelor, internetului şi lista poate continua.

Din cauza acestor mijloace de informare publicul poate fi controlat, dresat sau ţinut în umbră cu privire la evenimentele adevărate care au loc in jurul nostru. De asemenea, anumite posturi de televiziune şi publicaţii adoptă o poziţie favorabilă faţă de un partid politic sau un altul, devenind, în acest fel, subiective. Acest lucru vine în contradicţie cu buna informare a publicului, deoarece acesta tinde să ia partea celor auzite şi, de obicei, nu urmăresc adevărata desfăşurare a lucrurilor. Presupun că acest lucru se întâmplă din cauza faptului că oamenii acceptă să ştie un anumit procent adevărat sau fals dintr-un anumit subiect şi nu au timpul necesar sau curiozitatea de a aprofunda fiecare ştire în parte. Nici un om pe care l-am întâlnit, care să nu fie implicat direct în procesul de creaţie a unei ştiri, nu s-a dovedit îndeajuns de curios pentru a cerceta o informaţie în amănunt.
Nu există nici un dubiu cu privire la faptul că publicul este manipulat de către presă şi de către celelalte forme ale mass mediei. Dar această problemă s-a dorit a fi înlăturată şi s-a înfiinţat organizaţia non-guvernamentală „Agenţia de Monitorizare a Presei” (AMP). AMP a luat viaţă în 1994 ca un nou departament în cadrul Aşezământului Cultural Academia Caţavencu, iar din anul 2006, Agenţia a devenit persoană juridică sub denumirea „Asociaţia Agenţia de Monitorizare a Presei”. Scopul Agenţiei este de a promova standarde media de calitate prin protejarea dreptului la libertatea de exprimare şi accesul la informaţiile de interes public. În urma unei întâlniri cu elevii colegiului „Iulia Hasdeu”, preşedintele AMP, Mircea Toma, a explicat diferenţa dintre ştiri de interes public şi ştiri interesante pentru public. Din păcate, ştirile de interes public din România au cedat locul ştirilor interesante pentru public, acest fapt datorându-se atingerii unui anumit rating sau pentru a ajunge la un număr de publicaţii vândute pe lună. Tabloidele care ascund în paginile lor bârfe despre pseudo-vedetele româneşti sunt interesante pentru public, dar nu dovedesc nici o fărâmă de interes public. Pe de altă parte, războiul din Irak a fost o ştire de interes public fiind, în acelaşi timp, interesantă pentru public. De asemenea, ştirile pe care le găsim pe anumite posturi de televiziune sunt alterate de senzaţional. Nu vi s-a întâmplat să observaţi că informaţiile cu privire la o crimă din mediul rural sunt presărate cu elemente ce par scoase dintr-un film de Hitchcock? Muzică dramatică, mărturii ale sătenilor cu ochii plânşi, interviul cu mama care jură pe cruce că băiatul ei, criminalul, este un mieluşel care nu ar face rău intenţionat nici măcar unei muşte. Vă sună cunoscut? E un tipar care a fost preluat de majoritatea posturilor de televiziune, un tipar care, din nefericire, măreşte ratingul.
Presa este manipulată în interese politice. Aceeaşi presă manipulează la rândul ei din motive economice. Cel care nu are nici un avantaj din acest cerc vicios este publicul, care se obişnuieşte din ce în ce mai mult cu modalitatea de a prezenta lumea şi cu minciunile mass mediei. Cu toate acestea, sunt mulţi oameni care cred ca libertatea presei poate fi cenzurată doar într-o mică măsură. Voi ce credeţi?

Lazăr Sabina

redactor Teen Press

© Redactia Centrala Teen Press

Teatru si concerte

De fapt, a fost un singur concert pe 3 februarie. Discoballs in Silver Church. A fost fain, numai ca am ajuns exact la timp pentru ultima melodie. Suna bine. Acolo am dat peste B. care il astepta pe A.R. la intrare, inauntru am stat la 2 metri de Doru Ionescu si am discutat cu M.T. si despre Teen Press, si despre Aria Urbana de pe scena si m-a si certat nitel. Oricum, a fost fain. A fost o seara placuta, traita in compania unor oameni pe care ii iubesc si pe care ii admir.

Pe 4 am ajuns in Laptarie la piesa "Hell". A trecut aproximativ un an de cand am vazut o piesa acolo. Spre deosebire de atunci, anul asta am fost complet singura. Prima mea piesa vazuta pe cont propriu. Din pacate, as fi vrut sa fie cineva cunoscut langa mine, oricine.

Mai sunt...mai sunt multe de spus. Dar e tarziu. E atat de tarziu incat nici nu stiu daca mai are rost.

1 februarie

Primul meu concert Travka.
Prima oara cand am intrat in Clubul Taranului.
Inca nu stiam cum e Blu'zz-ul.
Inca traiam intr-o iluzie nefasta.
...
Azi Freedom si Blu'zz.
Amintiri depanate, sentimente analizate.
George pleaca din birt.
Promisiunea unui concert Discoballs si luminita de la capatul unui interviu.
O bere, un ceai negru...
...
Anul viitor cum va fi?!