Nu mai ştiu cum se numără timpul...
S-a oprit acum ceva timp. Prezentul e doar o ceaţă densă ce planează asupra trupului meu de ceară. Câteodată am impresia că el trece repede, altădată doar simt că stagnează, rămânând indiferent la strigătele mele. Nu am timp. Nu mai am nimic şi am nevoie de ceva tare care să mă trezească. Sau care să mă adoarmă. Să îmi amintesc sau să uit. Să amorţesc sau să simt. Trecut. Prezent. Viitor. Prea îndepărtate pentru mine. Atunci eu în ce timp mă aflu? Deasupra sau dedesubtul lui?
Nu mai ştiu cum se numără timpul...În clipe sau în atingeri? În minute sau în lacrimi? Dar oare nu sunt unul şi acelaşi lucru?
Eu nu mai am nimic. Nici timp. Nici clipa de faţă. Nici lacrimile trecute. Nici duioşia unui viitor comod şi lipsit de regrete. Şi dacă nu mai am nimic, mai am dreptul să mă numesc fiinţă umană? Trebuie să mărturisesc că neantul mă atrage. Acolo regăsesc liniştea de care am nevoie, detaşarea faţă de tot ce mă îngrădeşte.
Dorm ca să uit şi ca să-i ofer minţii mele clipe de extaz efemer în repaos. Starea de veghe mă oboseşte şi mă distruge peste puterile mele de a mă regenera.
Ştiţi, noi nu suntem decât nişte baloane de săpun. Ne naştem din voinţa altora, avem propriile noastre culori atunci când ne întâlnim cu lumina, suntem mari sau mici, avem o personalitate proprie şi alegem un drum care, într-o mare măsură, ne este dictat de curenţii de aer. Apoi ne spargem şi ne consumăm în natură. Şi suntem uitaţi. Un timp scurt de bucurie sau amărăciune şi apoi ne lăsăm culorile în urmă.
Nu mai ştiu cum se numără timpul...Oare am ştiut vreodată?!
***
Valoarea ne este dată de cel pe care îl refuzăm. Am întâlnit ideea asta într-o povestire de Kundera. Nu ştiu dacă ar trebui să îmi găsesc liniştea în asta sau să disper, considerând-o astfel falsă. Recent am plecat de lângă un om pe care l-aş fi putut iubi şi care m-ar fi iubit la rândul său. Mă consolez cu faptul că nu a luptat îndeajuns pentru mine, împotriva mea. Mi-a fost teamă. Aşa că l-am lăsat să mă considere în continuare o puştoaică pierdută şi i-am întors spatele. M-am aruncat în braţele unui alt om care m-a rănit. Nu îndeajuns de mult. Mă închid în mine.
***
În acea primă noapte mi-ai spus că îmi vor trebui doar trei cuvinte. În curând am ocazia să i le spun. Doar că nu mai ştiu care sunt. Nu ştiu dacă am ştiut nici măcar atunci.
S-a oprit acum ceva timp. Prezentul e doar o ceaţă densă ce planează asupra trupului meu de ceară. Câteodată am impresia că el trece repede, altădată doar simt că stagnează, rămânând indiferent la strigătele mele. Nu am timp. Nu mai am nimic şi am nevoie de ceva tare care să mă trezească. Sau care să mă adoarmă. Să îmi amintesc sau să uit. Să amorţesc sau să simt. Trecut. Prezent. Viitor. Prea îndepărtate pentru mine. Atunci eu în ce timp mă aflu? Deasupra sau dedesubtul lui?
Nu mai ştiu cum se numără timpul...În clipe sau în atingeri? În minute sau în lacrimi? Dar oare nu sunt unul şi acelaşi lucru?
Eu nu mai am nimic. Nici timp. Nici clipa de faţă. Nici lacrimile trecute. Nici duioşia unui viitor comod şi lipsit de regrete. Şi dacă nu mai am nimic, mai am dreptul să mă numesc fiinţă umană? Trebuie să mărturisesc că neantul mă atrage. Acolo regăsesc liniştea de care am nevoie, detaşarea faţă de tot ce mă îngrădeşte.
Dorm ca să uit şi ca să-i ofer minţii mele clipe de extaz efemer în repaos. Starea de veghe mă oboseşte şi mă distruge peste puterile mele de a mă regenera.
Ştiţi, noi nu suntem decât nişte baloane de săpun. Ne naştem din voinţa altora, avem propriile noastre culori atunci când ne întâlnim cu lumina, suntem mari sau mici, avem o personalitate proprie şi alegem un drum care, într-o mare măsură, ne este dictat de curenţii de aer. Apoi ne spargem şi ne consumăm în natură. Şi suntem uitaţi. Un timp scurt de bucurie sau amărăciune şi apoi ne lăsăm culorile în urmă.
Nu mai ştiu cum se numără timpul...Oare am ştiut vreodată?!
***
Valoarea ne este dată de cel pe care îl refuzăm. Am întâlnit ideea asta într-o povestire de Kundera. Nu ştiu dacă ar trebui să îmi găsesc liniştea în asta sau să disper, considerând-o astfel falsă. Recent am plecat de lângă un om pe care l-aş fi putut iubi şi care m-ar fi iubit la rândul său. Mă consolez cu faptul că nu a luptat îndeajuns pentru mine, împotriva mea. Mi-a fost teamă. Aşa că l-am lăsat să mă considere în continuare o puştoaică pierdută şi i-am întors spatele. M-am aruncat în braţele unui alt om care m-a rănit. Nu îndeajuns de mult. Mă închid în mine.
***
În acea primă noapte mi-ai spus că îmi vor trebui doar trei cuvinte. În curând am ocazia să i le spun. Doar că nu mai ştiu care sunt. Nu ştiu dacă am ştiut nici măcar atunci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu