spovedanie frustrată (3)

Mă ajunge oboseala din urmă. Nu mă mai pot concentra, simt nevoia să dorm cât mai mult şi tot aşa. Azi am băut două cafele şi tot degeaba, la ora 21 mă simt aiurea. Trebuie să-mi revin cumva. Şi mă gândesc cu groază că mâine am meditaţii (credeam că săptămâna asta nu voi avea) şi îmi plănuisem un program-maraton pentru articole, interviu şi tema la meditaţii intens până la începutul săptămânii viitoare.
Începe să-mi fie teamă. Nu neapărat de examene cât de faptul că nu sunt prea sigură de o facultate la care vreau să dau. Mă atrăgea într-o perioadă, însă acum mă lasă rece. Şi simt cum alunec în incertitudine. Nu mai sunt sigură pe mine, însă îmi port masca frumos şi cuminte. Vreau să scriu, asta e clar. Dar mai departe... habar nu am. Mă atrage să fac parte dintr-un grup de oameni care « împart » cultură, dar oare sunt îndeajuns de bună ?
Ai mei îmi tot spun să învăţ şi îi înţeleg. În locul lor mi-aş spune acelaşi lucru. Dar atunci când echilibrul ţi se clatină, ce dracu faci ? Când simţi că pici, când castelul tău de nisip devine din ce în ce mai fragmentat, ce faci ? Cui să îi spui ? Nu poţi decât să pui un picior în faţa celuilalt, să te rogi să treacă furtuna, să pui la bătaie şi ultima fărâmă de încredere pe care o mai ai în tine în joc şi să zâmbeşti frumos. Nimeni nu ar înţelege. Ei nu pot distinge dacă vocea ta tremură de fericire sau de nervozitate. Ei nu pot să te ţină în braţe şi să îţi garanteze că va fi ok.
Mereu au avut aşteptări de la mine. Să fii în « topul » clasei, să iei note mari, să fii cuminte, să te placă lumea, să nu faci ceea ce noi nu te-am educat să faci. Nu m-am zbătut niciodată să învăţ. Nu am mai reuşit să memorez mot-à-mot vreun text din clasa a cincea. Dacă nu e logic, nu pot. Nu sunt o persoană deşteaptă. Am prins lucruri din zbor, am citit (în ultimul timp ceea ce am vrut), am cunoscut oameni care m-au motivat. Însă nu m-am omorât cu învăţatul. Plus că sunt leneşă. Mai ales pe fond de oboseală.
Ziua nu a început prea rău. Am ajuns la şcoală şi am aflat că avem trei ore libere. Am băut o cafea, am mai citit niţel, apoi s-a terminat. Am făcut interviul cu Andrei Ruse. Am vorbit cu M. care m-a demontat teribil. M-am răstit la Robert şi la Gabi. Am primit un mesaj cu meditaţiile de mâine. Şi mi-e ruşine. De profesoară. Însă mi-ar plăcea să înţeleagă faptul că eu mai am şi alte lucruri pe tavă în afară de şcoală. Şi nu o să mă las de ele. Chiar dacă mă fac să nu mai funcţionez bine, ele mă ajută. Uite, interviul cu Ruse mi-a reamintit de ce vreau să intru la jurnalism. Şi de ce iubesc poezia şi proza. Şi de ce îmi sunt unii oameni dragi. Iar acum am nevoie de asta ca de aer.
Unii au probleme mult mai mari decât mine.
Unii mor în clipa asta.
Şi eu mor, câte un pic în fiecare secundă.
Iar ei nu par să dorească să slăbească lesa.
Iar eu nu ştiu cine dracu sunt !!!