„- Ştii ce e efervescenţa? O furtună într-un pahar cu apă.”
Ştii ce e nebunia? Un clic. Doar un sunet. Ca atunci când stingi lumina. Rămâi în tine, speriat, dar fără să mai poţi ieşi la suprafaţă. Eşti prins în întuneric.
Ieri nu mai ştiam ce e adevărat şi ce e plăsmuire a minţii mele. Auzeam o voce, însă nu vedeam persoana care vorbeşte. M-am întrebat dacă eu am fost cea care a vorbit, dar era imposibil, lumea din autobuz s-ar fi uitat la mine. Dar şi la voce rămâneau impasibili, ca şi când nu ar fi existat. Tocmai din cauza asta m-am întrebat şi eu dacă chiar am auzit-o.
Câteodată mă cuprinde o stare de anxietate. Stând pe scaun în autobuz şi uitându-mă pe fereastră, fără să am nici un motiv, mă stăpâneşte deodată panica. Chiar şi acum, simt un gol în stomac.
Unii ar spune că toţi oamenii au un dram de nebunie în ei. Dar oare este o stare pe care o posedăm din naştere sau o culegem încetul cu încetul o dată ce înaintăm în viaţă? Eu sunt de părere că o căpătăm cu timpul. Şi, atunci când „se umple paharul”, auzi un clic. Şi nu mai vezi lumina. Nu mai ştii că eşti tu, pentru că ţi-e o frică teribilă de întunericul ăla. Chiar şi când îţi atingi propria faţă, în nesiguranţa ta, crezi că tu însuşi eşti duşmanul tău. Şi, pe bună dreptate, chiar eşti. Pentru că tu eşti temnicerul care te-a închis în carceră. Tu eşti îngerul care te-a lăsat să cazi. Tu eşti părintele care nu te-a ridicat. Tu eşti prietenul care a plecat. Tu eşti lumina care s-a stins.
Societatea nu acceptă oameni-rebuturi. Societatea nu acceptă indivizi aparte. Toţi cei care nu se pot integra în această societate clădită de noi (dar ca orice alt monstru, scăpat din control), sunt împinşi la limita ei, chiar în afara ei sau, pur şi simplu, anihilaţi. Pentru asta am construit guverne, închisori, biserici, azile, spitale ( pentru indivizii care mai au speranţe de recuperare), cămine, şcoli de corecţie. Pentru a păstra vie bunăstarea societăţii. Pentru a o satisface. Pentru a o hrăni cu oameni traşi la xerox. Pentru că originalitatea e mereu marginalizată până când stăpâna-societate îşi exprimă aprobarea. Pentru că întâi chinuie geniile în degradare, iar apoi îi laudă post-mortem. Toate astea pentru o himeră. Ne-am dezobişnuit de jungla din care provenim şi ne amăgim cu civilizaţia.
Am ajuns, din nou, la baza lanţului trofic. Din cauza asta, simţim nevoia să catalogăm, să îngrădim, să artificializăm totul. „Vrei să vezi cum arată un urs? Poţi lua o carte sau te poţi duce la Grădina Zoologică. În natură nu ai cum, ursul are gheare şi colţi şi te poate sfâşia.” Noi nu avem nimic altceva decât o inteligenţă care ne aduce sfârşitul. În afara societăţii, în jungla asta de care ne temem, nu există bătălii pe teme religioase, nu există minciuni, nu există decât o ierarhie şi un set de reguli care sunt respectate: prădătorul urmăreşte prada. Noi - oamenii - , noi suntem începutul şi sfârşitul nostru. Aţi văzut vreodată vreo maimuţă care să ia în mână o lamă de ras şi care să îşi taie venele? Aţi văzut vreun câine, beat, care să se urce la volanul maşinii stăpânului său şi să gonească pe autostradă cu 180 km/h, iar apoi să îl vedeţi la ştiri şi să aflaţi că a luat 19 vieţi în goana lui? Aţi văzut vreodată vreun şarpe care să intre într-o clădire guvernamentală, având prins de corpul său o bombă şi, înainte să explodeze totul, să îşi închine viaţa lui Allah? NU. Nu aţi văzut. Noi suntem cei care facem toate astea. Noi suntem răul de care încercăm să ne ferim.
Eu sunt lumina şi întunericul din mine.
Ştii ce e nebunia? Un clic. Doar un sunet. Ca atunci când stingi lumina. Rămâi în tine, speriat, dar fără să mai poţi ieşi la suprafaţă. Eşti prins în întuneric.
Ieri nu mai ştiam ce e adevărat şi ce e plăsmuire a minţii mele. Auzeam o voce, însă nu vedeam persoana care vorbeşte. M-am întrebat dacă eu am fost cea care a vorbit, dar era imposibil, lumea din autobuz s-ar fi uitat la mine. Dar şi la voce rămâneau impasibili, ca şi când nu ar fi existat. Tocmai din cauza asta m-am întrebat şi eu dacă chiar am auzit-o.
Câteodată mă cuprinde o stare de anxietate. Stând pe scaun în autobuz şi uitându-mă pe fereastră, fără să am nici un motiv, mă stăpâneşte deodată panica. Chiar şi acum, simt un gol în stomac.
Unii ar spune că toţi oamenii au un dram de nebunie în ei. Dar oare este o stare pe care o posedăm din naştere sau o culegem încetul cu încetul o dată ce înaintăm în viaţă? Eu sunt de părere că o căpătăm cu timpul. Şi, atunci când „se umple paharul”, auzi un clic. Şi nu mai vezi lumina. Nu mai ştii că eşti tu, pentru că ţi-e o frică teribilă de întunericul ăla. Chiar şi când îţi atingi propria faţă, în nesiguranţa ta, crezi că tu însuşi eşti duşmanul tău. Şi, pe bună dreptate, chiar eşti. Pentru că tu eşti temnicerul care te-a închis în carceră. Tu eşti îngerul care te-a lăsat să cazi. Tu eşti părintele care nu te-a ridicat. Tu eşti prietenul care a plecat. Tu eşti lumina care s-a stins.
Societatea nu acceptă oameni-rebuturi. Societatea nu acceptă indivizi aparte. Toţi cei care nu se pot integra în această societate clădită de noi (dar ca orice alt monstru, scăpat din control), sunt împinşi la limita ei, chiar în afara ei sau, pur şi simplu, anihilaţi. Pentru asta am construit guverne, închisori, biserici, azile, spitale ( pentru indivizii care mai au speranţe de recuperare), cămine, şcoli de corecţie. Pentru a păstra vie bunăstarea societăţii. Pentru a o satisface. Pentru a o hrăni cu oameni traşi la xerox. Pentru că originalitatea e mereu marginalizată până când stăpâna-societate îşi exprimă aprobarea. Pentru că întâi chinuie geniile în degradare, iar apoi îi laudă post-mortem. Toate astea pentru o himeră. Ne-am dezobişnuit de jungla din care provenim şi ne amăgim cu civilizaţia.
Am ajuns, din nou, la baza lanţului trofic. Din cauza asta, simţim nevoia să catalogăm, să îngrădim, să artificializăm totul. „Vrei să vezi cum arată un urs? Poţi lua o carte sau te poţi duce la Grădina Zoologică. În natură nu ai cum, ursul are gheare şi colţi şi te poate sfâşia.” Noi nu avem nimic altceva decât o inteligenţă care ne aduce sfârşitul. În afara societăţii, în jungla asta de care ne temem, nu există bătălii pe teme religioase, nu există minciuni, nu există decât o ierarhie şi un set de reguli care sunt respectate: prădătorul urmăreşte prada. Noi - oamenii - , noi suntem începutul şi sfârşitul nostru. Aţi văzut vreodată vreo maimuţă care să ia în mână o lamă de ras şi care să îşi taie venele? Aţi văzut vreun câine, beat, care să se urce la volanul maşinii stăpânului său şi să gonească pe autostradă cu 180 km/h, iar apoi să îl vedeţi la ştiri şi să aflaţi că a luat 19 vieţi în goana lui? Aţi văzut vreodată vreun şarpe care să intre într-o clădire guvernamentală, având prins de corpul său o bombă şi, înainte să explodeze totul, să îşi închine viaţa lui Allah? NU. Nu aţi văzut. Noi suntem cei care facem toate astea. Noi suntem răul de care încercăm să ne ferim.
Eu sunt lumina şi întunericul din mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu