Cred că am înnebunit să scriu despre subiectul ăsta la vârsta pe care o am. Dar nah... poate că cineva ar trebui să-mi cunoască toate nebuniile. Sau măcar o parte din ele.
Am început de ceva timp să conştientizez consecinţele faptelor mele. Da, recunosc, înainte făceam lucrurile după ureche, indiferent de ceea ce se întâmpla pe urmă. Şi ţineam capul plecat când mi se făcea morală. Relaţia cu părinţii mei, cel putin acum câţiva ani, era formată dintr-un lung şir de scuze şi iertări.
La începutul lunii iulie, la premiile Roliteratura, un om, care mi-a devenit prieten, mi-a spus să-mi asum textele. Cred că, în excesul meu de zel, am făcut mai mult decât să-mi asum textele, mi-am asumat faptele, declaraţiile, gesturile, iubirile, mi-am asumat consecinţele, plecările, lacrimile, tot ceea ce face parte din mine.
Aşa am ajuns la datorie. Cel puţin la datoria văzută din perspectiva mea. Am ajuns să consider că lucrurile care merită într-adevăr în viaţa asta nu sunt lucrurile care se ating cu uşurinţă. Şi sunt lucrurile care dor cel mai tare. Dar ele te formează, aşa că trebuie să mergi înainte. Ai datoria morală faţă de tine să atingi un nivel mai înalt, fie că e un nivel spiritual, profesional, familial etc. Apoi, eşti dator faţă de oamenii din jurul tău care cred în tine, care îşi pun speranţe în tine, care îţi stau pur şi simplu alături. Ai datoria de a nu-i dezamăgi şi de a oferi chiar mai mult decât primeşti. Ai o datorie faţă de societate. Atâta timp cât eşti un element dintr-una, nu ai dreptul să te plângi pentru neajunsuri, poţi numai să încerci să faci să fie mai bine, pentru toţi. Să munceşti ca să îndrepţi lucrurile care nu merg bine. Eşti dator în viaţa asta şi e un cerc închis din care nu poţi scăpa decât dacă ajungi deasupra tuturor, dar oamenii nu pot atinge absolutul, divinul, şi nu îmi pot da seama de ce... poate pentru că nu îşi asumă.
Şi da, e dificil. Dacă eşti o fiinţă pur morală, rişti să primeşti multe lovituri din partea oamenilor care instigă la corupţie, care fac totul pentru propria plăcere, justificându-şi faptele printr-un dicton dus la extrem: „carpe diem!” Mulţi privesc libertatea ca o simplă neîncorsetare a lumii din jur, a unui miserupism faţă de valori sau de reguli, care dăunează. Libertatea trebuie să fie asumată şi este, cel mai adesea, o sumă de alegeri. Eşti liber să alegi, iar alegerile pe care le faci te definesc.
Am bătut câmpii, poate cândva voi pune toate astea în ordine. Mâine voi experimenta cât de mult am lovit unii oameni făcând o alegere pe care eu o consider corectă. Desigur, să nu vă imaginaţi că toate celelalte persoane implicate nu au mai avut dreptul de a alege în contra mea. Îmi asum decizia.
Am început de ceva timp să conştientizez consecinţele faptelor mele. Da, recunosc, înainte făceam lucrurile după ureche, indiferent de ceea ce se întâmpla pe urmă. Şi ţineam capul plecat când mi se făcea morală. Relaţia cu părinţii mei, cel putin acum câţiva ani, era formată dintr-un lung şir de scuze şi iertări.
La începutul lunii iulie, la premiile Roliteratura, un om, care mi-a devenit prieten, mi-a spus să-mi asum textele. Cred că, în excesul meu de zel, am făcut mai mult decât să-mi asum textele, mi-am asumat faptele, declaraţiile, gesturile, iubirile, mi-am asumat consecinţele, plecările, lacrimile, tot ceea ce face parte din mine.
Aşa am ajuns la datorie. Cel puţin la datoria văzută din perspectiva mea. Am ajuns să consider că lucrurile care merită într-adevăr în viaţa asta nu sunt lucrurile care se ating cu uşurinţă. Şi sunt lucrurile care dor cel mai tare. Dar ele te formează, aşa că trebuie să mergi înainte. Ai datoria morală faţă de tine să atingi un nivel mai înalt, fie că e un nivel spiritual, profesional, familial etc. Apoi, eşti dator faţă de oamenii din jurul tău care cred în tine, care îşi pun speranţe în tine, care îţi stau pur şi simplu alături. Ai datoria de a nu-i dezamăgi şi de a oferi chiar mai mult decât primeşti. Ai o datorie faţă de societate. Atâta timp cât eşti un element dintr-una, nu ai dreptul să te plângi pentru neajunsuri, poţi numai să încerci să faci să fie mai bine, pentru toţi. Să munceşti ca să îndrepţi lucrurile care nu merg bine. Eşti dator în viaţa asta şi e un cerc închis din care nu poţi scăpa decât dacă ajungi deasupra tuturor, dar oamenii nu pot atinge absolutul, divinul, şi nu îmi pot da seama de ce... poate pentru că nu îşi asumă.
Şi da, e dificil. Dacă eşti o fiinţă pur morală, rişti să primeşti multe lovituri din partea oamenilor care instigă la corupţie, care fac totul pentru propria plăcere, justificându-şi faptele printr-un dicton dus la extrem: „carpe diem!” Mulţi privesc libertatea ca o simplă neîncorsetare a lumii din jur, a unui miserupism faţă de valori sau de reguli, care dăunează. Libertatea trebuie să fie asumată şi este, cel mai adesea, o sumă de alegeri. Eşti liber să alegi, iar alegerile pe care le faci te definesc.
Am bătut câmpii, poate cândva voi pune toate astea în ordine. Mâine voi experimenta cât de mult am lovit unii oameni făcând o alegere pe care eu o consider corectă. Desigur, să nu vă imaginaţi că toate celelalte persoane implicate nu au mai avut dreptul de a alege în contra mea. Îmi asum decizia.
Un comentariu:
Bine zise unele lucruri, cu libertatea prost inteleasa. Cum am citit undeva, "libertatea ta se termina unde incepe libertatea celorlalti" :)
Trimiteți un comentariu