gingăşii de iarnă

Dimineaţa a început lent. Un speech pentru engleză şi un mic test la filozofie. Apoi am primit un apel de la Florin care îmi reamintea şi relansa invitaţia de a ne întâlni în Jack. În jurul orei 16 ajung în noua locaţie (şos. Cotroceni nr. 11), îl salut pe Victor, mă aşez cuminte la o masă şi îl aştept pe Fl. Până la urmă m-am întâlnit cu Mihnea pe acolo (combinaţia Mihnea - Florin este absolut demenţială, o nebunie curată şi frumoasă; din păcate, nu am stat îndeajuns de mult să văd dacă chimia există şi la nivel muzical). Bunul meu prieten apare cu chitara pe umăr, oprindu-se scurt în faţa barului, apoi cotind spre masa la care stăteam. Îmbrăţişările de rigoare, paharul plin (să nu cumva să şedem pe uscat), iar apoi un întreg şir de gingăşii de iarnă. Poveşti vechi, poveşti noi, râsete, glume, aluzii, toate în doar trei ore cât am stat în acel bar. A fost ca în „vremurile bune“, când Jack-ul era, într-un fel, casa mea, locul unde mă simţeam bine, eram printre oameni faini, care ţineau la mine.

La un moment dat, îl rog pe Florin să îmi facă o mică analiză psihologică. După ce reuşim să redevenim serioşi, îmi spune că problema mea este că nu pot sau nu vreau să iau decizii, să fiu mai hotărâtă. Şi are dreptate. Sunt într-o continuă derivă, iar momentele în care simt că am preluat hăţurile vieţii mele în propriile mele mâini sunt de scurtă durată şi rare. Nu mai sunt chiar atât de sigură pe asigurările cu „o să fie bine!“. Proiectarea în imaginar a viitorului meu nu e prea liniştitoare. Cred că sunt totuşi prea slabă ca să mă ţin la suprafaţă, fără ajutor din exterior.

În afară de întâlnirea foarte plăcută şi demult dorită cu Florin, Moş Nicu a venit mai devreme pentru mine anul acesta şi l-a adus pe R. înapoi. Mi-a fost extrem de dor de el. I-am reproşat faptul că m-a lăsat să mă îngrijorez şi că nu a dat nici un semn de viaţă, dar l-am ţinut în braţe şi a fost bine. A fost foarte bine. Un cadou pe care nu mă aşteptam să îl primesc azi. Oricum, poate că vom mai avea timp de poveşti cândva.