cu dedicaţie pentru A.

Întâlnire cu A.

Mi-aş fi dorit să fi fost altfel. Să nu mă înţelegi greşit, ai avut dreptate, în legătură cu tot, însă nu sunt niciodată pregătită să primesc asemenea lucruri comunicate clar şi răspicat. Multe, de fapt toate, sunt din vina mea. Au fost alegerile mele, bune sau proaste. Nu cred că mi-am asumat mare parte din ele. Şi asta se vede. S-a văzut în reacţiile mele de azi. Nu mi-am asumat şi de aceea nici nu am acceptat ce s-a întâmplat în vară, nu mi-am asumat eşecurile, decât atunci când consecinţele nu erau grave şi, chiar şi acum, nu îmi asum deciziile (pe care oricum le schimb în funcţie de stare).
Previziunile tale pentru viitorul meu sunt oarecum asemănătoare cu ale mele. Nu neapărat legat de cordonul ombilical pe care încă îl păstrez în relaţia cu părinţii, dar de evoluţia mea ca om. Nu văd nici o reuşită care să merite atenţia la nivel profesional, cât despre sentimental şi comunicarea cu alţi oameni: haos.
Dragule, mă simt pierdută. Monologul tău de astăzi m-a făcut să mă simt singură, de parcă mi-aş fi pierdut singurul aliat într-o bătălie pe care nu doresc să o port. Ai făcut-o pentru binele meu, ştiu, dar îţi explic ce a fost cu mine. Ai văzut că singurul mod prin care am reacţionat a fost să mă închid în mine şi să scot câte o săgeată prost ţintită. Unii oameni nu sunt ca tine şi da, e un handicap. Îmi ceri să mişc lucruri în mine care s-ar putea să fi ruginit de nefolosinţă. Poate că nici nu există resorturile. Dar voi încerca. E inutil să îţi spun că s-ar putea să am nevoie de ajutor, măcar un şut din când în când ca să merg înainte şi să nu mă abat de la drum. Şi permite-mi ca relaţiile cu părinţii mei să le iau treptat, altfel s-ar putea să nu îi pierd pe ei, ci pe mine. Sunt şi alte aspecte ale vieţii mele care trebuiesc puse în ordine... voi începe cu acelea.
Despre frica mea sunt multe de spus. Vine din nesiguranţa pe care o am faţă de mine, din faptul că am fost complexată timp de ceva vreme de fizicul şi persoana mea şi din faptul că a fost alimentată constant de ai mei. Mi-e frică de schimbare, de plecări (şi nu toţi oamenii pleacă pentru că eu îi îndepărtez), de singurătate, de viitor, de moarte, mi-e frică să nu cauzez suferinţă (poate că şi din cauza asta tot amân anumite situaţii), mă tem că aş putea dezamăgi unii oameni. Mă tem să pierd controlul.
Ai tot dreptul din lume să mă desconsideri. Nu o vei face, pentru că nu eşti aşa şi ştiu că dacă ţi-aş fi spus asta în faţă mi-ai fi ordonat să-mi dau o palmă.
Cred că voiam doar să ştii că tot ce ai spus azi nu a rămas fără ecou în mine, oricât de aiurea m-am simţit, sau tocmai pentru că m-am simţit aşa. Voi încerca să schimb câte ceva. Dar permite-mi să o iau ca racul şi să încep cu ce e mai uşor (nu ştiu cât de bine m-aş descurca cu şcoala dacă tensiunea din casă se poate tăia cu flexul).
Îţi mulţumesc! Sincer, chiar apreciez. Ştiu că s-ar putea să nu se fi observat, dar mă bucur că eşti lângă mine să-mi dai o palmă peste mână şi să îmi spui că greşesc.
Cu multă iubire şi gânduri frumoase...