miercuri, 23 iunie 2010

schiţe + pentru cei care sunt aproape

Aşadar şi prin urmare, cred că ar fi timpul să mai scriu ceva.
Trebuie să mărturisesc că mi-am luat tălpăşiţa din universurile pe care le colindam până acum (lumea artistică a muzicii şi poeziei şi chiar jurnalismul a căzut pradă retragerii). În afară de faptul că încă îmi doresc o carieră în presă, nu regret această distanţare. Cât a durat şederea mea a fost plăcut şi cumva educativ. Sau mai puţin plăcut, dar un adevărat studiu de caz.
Am început să trăiesc şi să râd. Am unele momente în care sunt cu adevărat neînfricată. Nu mai ştiu când a fost ultima dată când am fost tristă, dar cert este că nu durează mai mult de câteva ore. Sunt fericită şi mă bucur de fiecare clipă.
Pentru prima oară în existenţa mea, cu toată anormalitatea, ciudăţeniile, nebuniile şi gingăşiile, trăiesc ceva normal şi stabil. Simt că am un drum şi ştiu că e unul bun.
Ştii, e replica aia de film hollywoodian cu happy end şi lacrimi de bucurie pe fundal: „ce am făcut să te merit?” Ei bine, cam aşa sunt eu acum. Ce am făcut eu ca să merit toate clipele astea frumoase? Sunt uimită de prezenţa asta extraordinară.

...
Un fel de atenţionare la neatenţie: peste 5 zile mai adaug un an la vârstă. Sărbătoresc evenimentul după ce termin cu examenele şi tuturor celor care se ştiu pe aici prieteni buni le promit o bere/suc/cafea/apă (pentru hidratare) în, posibil, grădină. E doar o idee momentan, dar cam aşa vizualizez eu întrevederea. Mulţi dintre voi aţi fost lângă mine atunci când îmi era mai greu, am râs cu lacrimi, am visat, am dansat, am scris, ne-am certat (eu mi-am pierdut argumentele), ne-am jucat, ne-am iubit platonic dar cu foc... nu vreau să aniversez o vârstă, vreau să fac din toate clipele faine o sărbătoare şi vreau să le cinstim cum se cuvine.
Şi vreau să vă mulţumesc pentru că aţi reuşit, nu ştiu cum, să mă ţineţi în viaţă, cu picioarele pe pământ şi cu capul în nori. Vă mulţumesc pentru că datorită vouă sunt ceea ce sunt astăzi.
Restul după bac...