miercuri, 24 iunie 2009

through raindrops

aş vrea să-ţi spun gânduri o mie
să-ţi spun că încă te iubesc,
să mă cuprinzi în braţe ca în lanţuri,
să nu mai pot scăpa de vârtejul din tine.

stare de îndrăgostită. deşi nu iubesc mai mult decât am făcut-o până acum. m-am pierdut şi am lăsat în urma mea toate visele patetice de „portăreasă” în favoarea realităţii. am început să trăiesc noaptea. nu prin cluburi, nu aşa cum s-ar aştepta mulţi să o fac la o anumită vârstă, ci simplu, cu o carte şi o ţigară fumată pe geam, aşteptând trei dimineaţa ca să mă pot pierde în liniştea oraşului. singurele clipe de linişte. de câteva zile am încetat să îmi mai fac planuri pentru „mâine”, pentru „săptămâna viitoare”, pentru „luna următoare”. nu trăiesc decât pentru a depăşi minutul, cel mult ora. aştept noaptea pentru că atunci sunt singurele momente (în) care îmi aparţin. eu, ţigările fumate, cartea citită, discuţiile cu oameni care încă nu m-au părăsit, visele pe care încă le mai port, poate doar din inerţie. mă simt singură şi asta pentru că ştiu că sunt singură. poate dacă aş mai simţi pe cineva aproape, aşa cum s-a întâmplat acum doua nopţi, aş putea adormi zâmbind înaintea răsăritului. am făcut greşeli şi acum plătesc cu vârf şi îndesat pentru ele. am cunoscut umilinţa, furia oarbă, am vrut să devin invizibilă sau să devin din ce în ce mai mică până când aş fi dispărut. mă mai aşteaptă câteva hopuri. a trecut numai o săptămână şi un pic. e ironic, asta e poate singurul lucru care mă ţine într-o amărâtă stare de luciditate. faptul că încă mai pot să râd de situaţiile astea aiurea.
e prima oară când scriu de mai bine de o săptămână. mă gândeam chiar să renunţ la blog, dar ar fi fost prea multe schimbări de acceptat. mi-ai spus să am răbdare. poate că ai dreptate într-un fel. dar tot trebuie să trec prin toate aberaţiile astea. nu am mai simţit o persoană lângă mine de ceva timp. nu ştiu nici măcar dacă mai am dreptul ăsta până când se vor linişti apele. om vedea.
dintr-un anumit punct de vedere mi-e bine. port nopţile astea de linişte în suflet, precum un talisman, aşteptându-le, dorindu-le, dându-mi putere să trec peste zi. ele sunt singurul lux pe care mi-l mai permit zilele astea.
dacă mi-e dor de ceea ce a fost înainte? da. însă nu ştiu dacă aş schimba ceva. poate că a fost mai bine aşa. „drumul iniţiatic” pentru a deveni conştientă. oricum nu se mai poate da timpul înapoi.
să închei într-o notă optimistă, altfel mă băgaţi la balamuc (poate că cei de acolo sunt mai normali decât voi, cei din afară, v-aţi gândit vreodată la asta?!). aştept cu drag sfârşitul poveştii ăsteia ca să mă pot bucura, tăcut şi frumos, de restul verii, de restul timpului, de restul vieţii care va mai rămâne în mine. copilăria e un vis!

miercuri, 10 iunie 2009

Interviu Discoballs

Alexei, Cristi şi Mizdan sunt cei care formează trupa Discoballs. Un proiect 100% live de muzică electronică şi concerte nebuneşti, o formaţie care va acapara scena muzicii româneşti în următoarea perioadă. Stay tunned!

R: Publicul vă cunoaşte ca fiind “băieţii de la fosta trupă Travka”. Sunt curioasă de ce în proiectul Discoballs v-aţi implicat numai voi trei?
Discoballs: Din fericire, publicul ne asociază din ce în ce mai puţin cu trupa Travka şi începem să devenim cei trei Discoballs. În curând nu va mai fi nevoie de alte repere pentru a explica cine suntem, va fi suficient „Discoballs”. Şi de ce doar noi trei? Probabil pentru că doar de noi era nevoie în proiectul ăsta.

R: Cum a luat naştere noua formaţie Discoballs?
D: Totul s-a întâmplat cât se poate de natural şi fără să ne propunem ceva anume. Practic Discoballs exista dinainte să poarte numele acesta şi să se expună public, în lungile sesiuni de improvizaţie pe care le aveam la sala de repetiţie. Şi dacă tot făceam asta şi ne ieşea aşa bine J, am decis că ne putem distra la fel de bine şi cu spectatori.

R: Ce fel de reacţii aţi observat la foştii ascultători Travka în momentul în care au auzit noul sound? Pentru că sunt convinsă că a existat un feedback, măcar din rândul prietenilor voştri.
D: Mulţi dintre ei vin şi la concertele Discoballs, deci bănuiesc că reacţia lor a fost una pozitivă. Cei care nu mai vin…nu prea ne interesează.

R: De la rock alternativ la noul stil de muzică abordat, este o diferenţă semnificativă. De ce aţi ales un gen atât de îndepărtat, care se adresează unui public relativ diferit faţă de cel de până acum?
D: Poate că ce facem acum reprezintă o tranziţie. Nu ştim spre ce o să ducă, dar în mod sigur nu o să ne forţăm niciodată să cântăm un anumit stil pentru că asta se cere într-o anumită perioadă Acum s-a nimerit să ne placă să cântam electro, plus toate influenţele pe care le avem noi acolo. Suntem încă departe de a ne atinge limitele şi sper să avem senzaţia asta cât mai mult timp de acum încolo. Deocamdată o să încercăm să îmbunătăţim ceea ce facem acum, după care cine ştie ce va urma.

R: Aţi avut o serie de concerte până acum. Sunteţi de părere că aţi reuşit deja să vă puneţi amprenta şi asupra ascultătorilor de muzică electronică?
D: Nu ştiu. Din păcate, scena electro live nu e foarte dezvoltată la noi, deşi există public destul. Deocamdată acest public se mulţumeste cu ce i se oferă din afară. Cu cât Discoballs se va face mai cunoscut, cu atât vor fi încurajaţi şi alţii să experimenteze stiluri din zona asta. Suntem încă la început, e greu să ne dăm seama de importanţa noastră în peisaj.

R: Tendinţa la momentul actual pe scena muzicii româneşti este de a fi cât mai expus, căutat, să ai melodii difuzate pe heavy-rotation la radio şi la posturile de muzică. Voi se pare că o luaţi în sens invers: aţi dobândit recunoaştere şi apreciere din partea publicului amator de rock alternativ, iar acum îl curtaţi pe cel de muzică electronică. Rămâneţi underground în loc să încercaţi să fiţi vizibili şi auziţi. De ce?
D: Nu înseamnă că nu exişti dacă nu eşti difuzat la radio şi televizor. Underground-ul poate fi suficient de viu, de animat, astfel încât să ne ofere satisfacţie suficientă, cel puţin în momentul de faţă.

R: Aţi schimbat Stufstockul şi FânFestul pentru cluburi orientate, într-o oarecare măsură, spre noul gen abordat. Nu vă este dor de energia unui concert în aer liber, de publicul care cântă la unison cu voi?
D: De la concertele şi reprezentaţiile noastre live, în general, nu lipseşte energia. E o componentă principală a show-ului nostru. Vor urma şi cântari în aer liber. Din punctul ăsta de vedere nu s-a pierdut nimic.

R: Ştiu că sunteţi abia la început, însă aveţi în vedere vreun album Discoballs într-un viitor apropiat?
D: Deocamdată Discoballs este un proiect exclusiv live. Nu ne-am făcut planuri de înregistrări.

R: Ca formaţie aveţi planuri de viitor? Mai multe concerte, un public omogen şi constant, recunoaştere naţională (şi, de ce nu, internaţională) sau vă rezumaţi la plăcerea de a cânta?
D: Ne facem planurile de la un concert la altul. Constant ne dorim să sunăm cât mai bine, să facem ce simţim şi să simţim că e bine ce facem. Ne ferim de rutină. Poate fi foarte periculoasă.

R: Pe plan individual, mai aveţi şi alte proiecte muzicale?
D: Unii dintre noi.

R: Deoarece Teen Press este o publicaţie care se adresează adolescenţilor, aveţi vreun sfat pentru cei ce vor să urmeze o carieră muzicală în industria drum&bass?
D: Dacă vor să o facă doar pentru că este la modă, mai bine să renunţe.

Sabina Lazăr
redactor Teen Press

foto: Vlad Bîrdu
© Redactia Centrala Teen Press

luni, 8 iunie 2009

printre picături

Se închide Yahoo 360. A fost primul meu blog. A fost deschis, într-un fel, pentru A. Apoi a continuat ca un şir de confesiuni pentru anumite clipe, pentru momentul în care F. a intrat în viaţa mea. Primele iubiri nu se uită niciodată. Aseară am copiat toate textele de pe Yahoo, pur şi simplu nu vreau să le pierd. Sunt scrierile unei puştoaice care simţea. Poate le voi posta şi aici. Om vedea.
Azi a plouat toată ziua. Nu am ieşit de două zile din casă. Nu mai suport pereţii.
Nu mai suport să stau închisă, singură, în mintea mea. Urlă tot felul de voci, imagini diverse, vechi şi ponosite, dragi şi amăgitoare, dureri fără noimă într-un secol ce bate spre apus. Am nevoie de oameni noi care să nu poarte cu ei amintiri.
Nu cred că mai plec în Austria. Va fi o vară dementă în care mă va zdrobi asfaltul. Poate doar o scurtă ieşire spre aceleaşi destinaţii ca întotdeauna. Începe să devină monoton.
Se termină anul şcolar. E destul de bine, în afara faptului că nu o să mai fie la fel. Prietenii mei cu bacul...
Încă trei săptămâni. Nu simt că s-ar schimba ceva. Poate că nici nu se schimbă.
Cât despre cicatrici, nici măcar fondul de ten nu ajută. Dar mai încercăm să le băgăm sub covor, să nu fie cumva inestetic.
Aş fi vrut să ies azi pe ploaie. „Plouă, plouă, plouă...”

sâmbătă, 6 iunie 2009

just another night

De ce am acum impresia că a fost totul doar o şaradă? Un joc pe care eu l-am îmbrăţişat oarbă şi naivă, dornică să cred iluzia. O glumă care m-a lăsat goală. Ar fi cu adevărat crud să fi fost aşa. Sau poate chiar a fost totul precum am simţit.
Gândul mi-a zburat spre L. şi mi-am amintit cum mi-a spus serios acum multă vreme că sunt un „om ok”. Venind dinspre partea lui, a însemnat ceva. Spusă de el nu am primit-o nici ca pe un compliment, nici ca pe o constatare, ci mai mult ca pe o promisiune. Sau ca pe o armură. Sau o mască. Au mai fost clipe...
Am sentimentul că aştept sau că am pierdut ceva. Şi, în clipa în care încerc să îmi dau seama exact ce simt, îmi apar în minte tot felul de chipuri. Acelea sunt clipele în care mi-aş dori un sedativ. Chipuri care îmi sunt dragi, persoane care îmi erau cândva alături (şi pe unele nu le-am îndepărtat eu).
Sunt momente în care îmi doresc să mă întorc, să fie totul aşa cum era cândva, să nu mai fie frig, să mă simt ocrotită şi iubită. Din când în când îmi mai permit să visez, să fiu din nou în grădina din Jack, într-o vară trecută, înconjurată de toţi. Atunci puteam să râd. Atunci îmi doream să nu se mai termine ziua şi o aşteptam nerăbdătoare pe următoarea. „Alte vremuri, alt epilog.”
Nu îmi plac schimbările. Însă nu prea am de ales.
„Te rog pe tine, umbră, să redevii fiinţă!”
Mereu am format din imaginea persoanelor pe care le-am iubit un fel de ideal, de fiinţă care se asemăna mai mult cu conceptul de iubire decât de omul care era în faţa mea. Apoi conceptul meu mi-a trântit o palmă şi am început să îi văd pe toţi ca fiinţe plăsmuite din carne, realitate vie, fără nicio legătură cu visele mele. Dar nu, încă nu e timpul.
Mi-e frică de bătrâneţe. Nu de moarte. Neantul e doar un alt mister care mă intrigă. Dar bătrâneţea păstrează în ea ceva pervers. Degradarea trupului şi a minţii e aproape obscenă. E poate ultima şi cea mai dureroasă modalitate prin care viaţa te poate umili. Devii dependent de cei din jurul tău. O excursie la piaţă poate rivaliza cu urcarea pe un munte. Şi este o situaţie complet diferită faţă de modul în care erai îngrijit de alţii atunci când erai bebeluş. Atunci măcar nu aveai conştiinţa acestui fapt. Nu ştiai că stai gol în faţa unei alte persoane, nu ştiai că altul te hrăneşte pentru că eşti neputincios, iar atunci când cădeai în încercarea ta de a păşi, nu erai ruşinat de persoanele care te ridică de pe pământ. Acum însă ştii. Ştii că organismul tău nu te mai ajută şi, poate cel mai rău, eşti conştient de faptul că s-ar putea să îţi pierzi şi amintirile. Dar poate că atunci este cel mai bun moment în care să tragi o linie şi să îţi analizezi viaţa. Poate chiar să îţi consolidezi sau să îţi recâştigi credinţa. Însă e oare un preţ just pentru clipa în care nu îţi vei mai recunoaşte nepoţii? Sunt şi cazuri în care bătrâneţea doar degradează nu şi distruge. Probabil că e un alt fel de pedeapsă.
Mă gândisem acum ceva timp că poate după Judecata de Apoi, Dumnezeu chiar va fi milos şi iertător aşa cum se laudă Bisericile şi nu va permite ca toate acele suflete să ardă pe veci în Iad. Şi, după normele pe care le-a impus, destul de drastice, the underworld va fi niţel cam plin şi înghesuit. Precum un youth hostel. Iar Raiul va fi doar un hotel de cinci stele pentru cei virtuoşi.

vineri, 5 iunie 2009

urban violet

O serie de zile fără început, fără final. Redescopăr mici gesturi, dorinţe uitate de a trăi precum mi-e vârsta. Travka şi o dimineaţă care mi se pare atât de aproape. „Eu sunt câine, tu hienă” şi ştii că aşa e...şi îţi place, dar mă oboseşte. Greşeli, uitări, tăceri, 3 cuvinte să-l faci scrum, un ceai şi două degete pe mâna mea. Le simt reci.
„O sută de mile prin gând”, oricât de departe, tot la imaginea ta ajung.
Jubilezi.
Te uit.
Jalnic.
Departe.
Prea aproape.
...şi totuşi...
„câteva atingeri au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli”
M-am refugiat în cărţi. Sanctuarul meu. Nu e perfect, dar măcar mă ascunde atât de bine.
„În iarbă revin”... „personal te simt cu nevoia mea te-aş chema”.
E o zi atât de faină. E iunie. Luna în care eu îmbătrânesc fără să mă maturizez. Sau poate o fac, dar nu în modul în care poate v-aţi dori schimbarea.
„Doar dragostea mea ricoşează”.
Ca la ping-pong.
L-am descoperit pe Mihail Sebastian.
Îmi plac poveştile faine, care merită.
Întrebându-te în şoaptă, aproape de urechea ta „fleaţă şi confuză”, dacă mă mai ştii. Dacă mă mai simţi.
Vechi norme. „Pentru că aşa am simţit că e bine”.
Astăzi mă voi bucura de razele soarelui şi nimic mai mult.

luni, 1 iunie 2009

somn de vară

Simt nevoia de a pleca din burgul ăsta trist şi gri. Am nevoie de ceva mai tare, de o doză de experienţă nouă şi halucinantă. Vreau să simt că simt. Să mă simt şi să te simt. Iar eşti departe. E vară şi văd din ce în ce mai mulţi oameni cu feţe fericite. E vară şi mă simt în plus, o pată peste fericirea lor.
Am început să dorm din ce în ce mai mult. Eşti prezent în toate visele, deşi nu ţi-am plăsmuit încă chipul în rătăcirile mele. Şi nu mai vreau să mă mai trezesc, în ciuda faptului că nu pot să mai adorm.
Am citit mult zilele astea. Un alt fel de anestezic pentru gând.
Şi nu mai sunt sigură de nimic.
Îmi aduc aminte de oameni, de prieteni pe care i-am avut până nu demult, de alte veri apropiate şi îmi apar ca prin vis.
Lucruri atât de vechi. Situaţii la fel. Nimic nu mai e nou. Da, caut noul, caut o nouă senzaţie, o nouă persoană care să îmi spulbere toate valorile. Tu ai putea să faci asta. Poate doar îmi caut credinţa. Nu am înţeles niciodată exaltarea creştină, sau orice fel de sentiment apropiat de un fanatism pios legat de o religie. Am crezut, dar eram prea copilă şi mi-e tare teamă ca acel gram de credinţă pe care bănuiesc că l-am purtat să nu fi fost o simplă formă de imitaţie. Era încă vremea când îl consideram pe Dumnezeu ca pe un bunic zâmbitor. Poate credinţa oarbă nu este cea mai bună soluţie pentru mine. Dar atunci cum îmi explic faptul că divinizez anumite persoane care au o putere de influenţă extraordinar de mare asupra mea? Simplă naivitate sau nevoia de a umple golul?
„Sfincşi fără secrete.” (Oscar Wilde)
Din contră, sunt prea multe secrete. Îţi omoară sufletul şi ţi-l transformă în cenuşă.
Natura umană. Omul ca fiinţă raţională. Cine spunea că ateismul omoară spiritul? Nu mai cred nici măcar în oameni, când doar câţiva îşi merită acest titlu. Sau, având în vedere valorile democratice, omul ar trebui să se numească idiot, iar geniile şi persoanele cu bun-simţ anomalii. Nu spun nimic nou, procesul de inversare a şi început. Am obosit să tot aud de scheme politice, măsuri economice, imoralitate, indecenţă, indiferenţă. Cinstea şi-a preluat locul în sala miturilor alături de onoare şi demnitate. Cavalerii au murit, iar domniţele romantice au primit posturi în multinaţionale.
...”Duminica trupului meu”...