miercuri, 25 martie 2009

Rugăciunea unui om mort

Doamne, de ce mă pedepseşti de atâtea ori pentru acelaşi păcat?!

duminică, 22 martie 2009

Atunci când nu ai nimic

Dacă ar fi şi griul culoare, atunci aş fi fericită, aş fi colorată, poate chiar te-aş păcăli că sunt vie. Da, am trecut prin lucruri mai rele, dar oare asta înseamnă că m-am obişnuit cu loviturile? Nu. Se pare că destinului meu îi place să mă trântească la pământ cel puţin o dată pe săptămână.
Mi-ai spus în acea noapte că „nu oricui i se întâmplă orice”. Până mai ieri m-am gândit numai la „oricui” şi la „orice”, fără să mă gândesc la cauză. Oare de ce unor oameni li se întâmplă acele lucruri? Pentru că au capacitatea să moară în fiecare noapte? Pentru că a doua zi pot pune un picior în faţa celuilalt şi să îşi îndeplinească datoria de entitate pur fizică?
La un moment dat, ajungi să nu mai simţi. Când voi ajunge şi eu în acel punct?
Mi-am formulat o teorie logică tare drăguţă: dacă nu ai nimic, nu mai poţi să mai pierzi nimic. Când încă mai ai o singură speranţă în ziua de mâine, atunci doare cel mai tare.
Mi-am construit viaţa pe o mască. Sunt doar gri şi fără de speranţă. Etern îndrăgostită de o umbră.
Şi mă întreb precum Brumaru: „Oare cum se moare?”
Se preconizează o mică depresie învăluită în impresie.

joi, 19 martie 2009

Dubios jurnalismul trecea

Un articol ce va aparea in revista CNIH.
Cu riscul de a fi dată în judecată de o altă publicaţie tare dragă mie, m-am gândit să schimb un pic titlul rubricii lor şi să o adaptez situaţiei de faţă: dubios jurnalismul trecea. Într-o ţară în care toate merg pe dos, te-ai gândi că trebuie să existe un domeniu, cât de mic, care încă să meargă în linie dreaptă şi fără ocolişuri. Ei bine, media nu merge nici ea bine. Nici sistemul administrativ, nici cel judiciar, nici presa de toate zilele. Dar sunt lucruri cunoscute. Dar câţi dintre noi suntem cu adevărat interesaţi în ceea ce stă scris în ziare sau în ceea ce vedem la ştiri? Adolescenţii fac vânzare revistelor care îi au drept target şi citesc horoscopul unor publicaţii gratuite agreate şi de persoanele de vârste înaintate care aşteaptă distribuţia ziarelor la ore matinale. Foarte puţini sunt cei care citesc din scoarţă în scoarţă un ziar serios sau care urmăresc o emisiune ce vizează politica la unul din puţinele posturi de televiziune cu coloană vertebrală.
Media poate să educe sau poate să omoare neuronii. Ea poate fi o formă de propagandă mascată sau singurul mijloc de a dezvălui nedreptăţile. Totodată, media poate fi o struţo-cămilă, o formă inedită de prostie şi non-sensuri. Din această categorie de jurnalism fără Dumnezeu fac parte o serie de emisiuni (majoritatea de divertisment) şi chiar televiziuni, unele în proprietate turcească, altele ascunse în garsoniere. De ce s-a ajuns aici? Pentru că banul guvernează totul. Pentru că ştirile de la ora 5 ale unui post de televiziune foarte bine văzut de public trebuie să aducă bani. Pentru că le cosmetizezi până ajung interesante pentru public, chiar dacă ştirea în sine nu transmite nimic. V-aţi întrebat vreodată de ce un post de televiziune ce se axează pe evenimente culturale este ţinut în umbră, în timp ce Elodia devine serial de 300 de episoade? Da, este adevărat, cultura a cedat locul, involuntar ce e drept, divertismentului de proastă calitate. Şi, până la urmă, cine este vinovat de această schimbare de valori? Noi - telespectatorii. Noi - cititorii. Noi - consumatorii de media. Pentru că această „criză” în care a intrat cultura nu se regăseşte numai în televiziune, ci şi în presa scrisă, şi în mediul virtual al internetului. Un vernisaj este trecut sub tăcere, sau, în cel mai bun caz, se face o scurtă referire într-un ziar, dar toţi cetăţenii sunt la zi cu noile daruri primite de Monica Columbeanu de la piticul...pardon, soţul dumneaei. Până la urmă, de ce este această ştire de interes public? Nu este, dar creşte ratingul, ceea ce înseamnă că aduce bani.
Din fericire, au mai rămas câteva emisiuni, câteva televiziuni şi publicaţii care nu se îndoaie după cum bate vântul, ci continuă să se dedice adevăratului sens al jurnalismului, acela de a informa populaţia asupra subiectelor care îi afectează. Noi, ca viitori oameni care îşi ţin spatele drept, avem datoria morală de a susţine aceste specimene pe cale de dispariţie, să le ocrotim împotriva valului de incultură ce planează deasupra capetelor noastre şi să le dăm şansa de a îndrepta ceea ce banii au corupt. Da, fac apel la puterea voastră de a lupta împotriva curentului şi la puterea voastră de a alege binele şi corectitudinea, intelectul contra tentaţiei banilor care duc la o imbecilizare treptată, amuzamentul fin al omului de cultură şi nu rânjetul caracteristic primatelor ce se poate întâlni şi pe feţele oamenilor din publicul lui Dan Negru.

marți, 17 martie 2009

17 martie

LA MULŢI ANI!!!
Vai...două mândre dragi care au devenit „legale”. Vă iubesc pe amândouă, vă doresc multă sănătate (chiar nu e de glumă cu ea), să fiţi fericite şi iubite. Vă mulţumesc că aţi apărut în viaţa mea şi vă mulţumesc că încă aţi rămas!
Happy Birthday!
Bonne anniversaire!

Emil Brumaru: ”Eroticul e întotdeauna niţel pervers”

Daţi click pe titlu şi vă va direcţiona pe site-ul Evenimentul Zilei (25 februarie 2009) unde veţi găsi un interviu cu Emil Brumaru, luat de Simona Chiţan. Enjoy !

vineri, 13 martie 2009

spovedanie frustrată

Nu mai ştiu cum se numără timpul...
S-a oprit acum ceva timp. Prezentul e doar o ceaţă densă ce planează asupra trupului meu de ceară. Câteodată am impresia că el trece repede, altădată doar simt că stagnează, rămânând indiferent la strigătele mele. Nu am timp. Nu mai am nimic şi am nevoie de ceva tare care să mă trezească. Sau care să mă adoarmă. Să îmi amintesc sau să uit. Să amorţesc sau să simt. Trecut. Prezent. Viitor. Prea îndepărtate pentru mine. Atunci eu în ce timp mă aflu? Deasupra sau dedesubtul lui?
Nu mai ştiu cum se numără timpul...În clipe sau în atingeri? În minute sau în lacrimi? Dar oare nu sunt unul şi acelaşi lucru?
Eu nu mai am nimic. Nici timp. Nici clipa de faţă. Nici lacrimile trecute. Nici duioşia unui viitor comod şi lipsit de regrete. Şi dacă nu mai am nimic, mai am dreptul să mă numesc fiinţă umană? Trebuie să mărturisesc că neantul mă atrage. Acolo regăsesc liniştea de care am nevoie, detaşarea faţă de tot ce mă îngrădeşte.
Dorm ca să uit şi ca să-i ofer minţii mele clipe de extaz efemer în repaos. Starea de veghe mă oboseşte şi mă distruge peste puterile mele de a mă regenera.
Ştiţi, noi nu suntem decât nişte baloane de săpun. Ne naştem din voinţa altora, avem propriile noastre culori atunci când ne întâlnim cu lumina, suntem mari sau mici, avem o personalitate proprie şi alegem un drum care, într-o mare măsură, ne este dictat de curenţii de aer. Apoi ne spargem şi ne consumăm în natură. Şi suntem uitaţi. Un timp scurt de bucurie sau amărăciune şi apoi ne lăsăm culorile în urmă.
Nu mai ştiu cum se numără timpul...Oare am ştiut vreodată?!

***

Valoarea ne este dată de cel pe care îl refuzăm. Am întâlnit ideea asta într-o povestire de Kundera. Nu ştiu dacă ar trebui să îmi găsesc liniştea în asta sau să disper, considerând-o astfel falsă. Recent am plecat de lângă un om pe care l-aş fi putut iubi şi care m-ar fi iubit la rândul său. Mă consolez cu faptul că nu a luptat îndeajuns pentru mine, împotriva mea. Mi-a fost teamă. Aşa că l-am lăsat să mă considere în continuare o puştoaică pierdută şi i-am întors spatele. M-am aruncat în braţele unui alt om care m-a rănit. Nu îndeajuns de mult. Mă închid în mine.

***

În acea primă noapte mi-ai spus că îmi vor trebui doar trei cuvinte. În curând am ocazia să i le spun. Doar că nu mai ştiu care sunt. Nu ştiu dacă am ştiut nici măcar atunci.

luni, 9 martie 2009

Scrisorile umbrelor (2)

Ce îţi pot spune, dragule? După atâta timp pierdut prin urbe deşănţate jur că parcă nu mai are nici un rost.
E primăvară. Aşa se spune. Am auzit un moş spunându-i nepotului său atunci când a căzut: „Las’ că trece!”. M-am întors speriată, am crezut că eşti tu. Atunci te-am sunat. Aveam cerceii cu fluturi şi ţineam un buchet de lalele în mână. Azi m-am prezentat cu irişi. Soldaţii mei jubilează la gândul unei reveniri din partea unei culori demult apuse. A fost ciudat, dar foarte fain şi familiar. Dar asta mai detaliat poate după ce îmi mătur oraşele.
Ieri am primit flori. O zambilă din partea Dalles-ului şi trei bucheţele mici şi portocalii din partea lui Vali. Apropos de Dalles, am găsit un Fowles şi ultima Gavalda. Musai să mă duc zilele astea să nu cumva să le pierd. Te-am căutat şi pe tine, poate o să te găsesc în Vasiliada.
Simt că încep să pierd noţiunea de sfârşit de săptămână. Mereu fac aceleaşi lucruri, mereu aceleaşi locuri. Azi un bătrânel s-a aşezat lângă mine. Avea dinţii albi şi baston. A văzut florile şi m-a informat că am întârziat o zi. Numai o zi?!
Ce m-a uimit ieri a fost faptul că Vali s-a oprit şi a vorbit cu bătrâna cerşetoare (deşi nu e perfect adevărat) de la jumătatea drumului de la Rosetti spre Teatrul Naţional. Se ştiau. Îi ştia povestea. Mi-am dat seama că sunt complet oarbă. O ştiu pe bătrână, mereu o văd când mă îndrept spre Universitate, dar niciodată nu m-am oprit, nici măcar să îi dau „bună ziua!”. Eu mă bat cu pumnii în piept că o să fac nu-ştiu-ce interviu cu nu-ştiu-cine, că am început să socializez cu persoane cunoscute în anumite medii, dar uit puţin câte puţin ce înseamnă să vezi. Azi m-am uitat la o mică gângănie care mergea pe asfalt în faţa mea. Au fost câteva minute de pură linişte, chiar dacă maşinile nu conteneau să zumzăie pe bulevard.
Aş fi vrut să povestesc şi despre lansarea albumului „Sex with onions”, sau măcar despre A., sau despre umbra mea sau să vă spun că ascult numai „Dance with me” de la Nouvelle Vague. De ce? E primăvară. Sau cel puţin aşa se spune.
Aştept ceaiul într-o ceşcuţă mică ce păstrează pe fund zahăr brun încă nedizolvat. Şi „Cea mai frumoasă zi” printre aburii ceainicului. Ironic este faptul că până şi ceaiul se plăteşte.