miercuri, 31 decembrie 2008

2008 si eu

Ultima postare pe 2008.
O sa-mi fie dor de anul asta, chiar daca am suferit nebuneste dupa un om care nu ma merita si pe care il iubeam cu fiecare celula a organismului si cu fiecare nuanta a sufletului meu. Mi-am pastrat prietenii, am pierdut oameni pe care candva ii admiram, am cunoscut un om exceptional (dragule, mi-e dor de culorile tale), am inceput sa scriu la revista, am avut cateva relatii, mi-e dor de multi oameni pe care ii iubesc si ii ador, mi-e tare dor de cestile de ceai, am citit nu indeajuns de mult, va multumesc si va sunt recunoscatoare ca sunteti inca alaturi de mine, am cazut si nu am putut sa ma ridic fara voi, seara revin la starea mea de letargie plina de amaraciune, dar am o raza de soare care imi sta alaturi sa nu fiu gri, am reinceput sa scriu, am publicat cate ceva pe blogul asta, am uitat, mi-am adus aminte, am visat mult si frumos la o vara care sa ma ocroteasca, mi-am pierdut sufletul pe sunetele travkai, i-am cunoscut, mi-a placut un zambet, am facut cateva nebunii, visez inca la o gara si un tren care sa ma duca departe pe un alt taram, te iubesc!
Da, te iubesc! Pe tine, care citesti blogul asta, pe tine care ramai ca o nuanta in gandurile mele, ca un parfum tomnatic pentru ca stiu ca toate sunt efemere...
Da, te iubesc pentru clipele pe care mi le oferi! Te iubesc pentru fiinta ta pura si josnica totodata! Te iubesc pentru ca asta imi este menirea, sa gravitez in jurul tau si sa te subjug din cand in cand, sa te pun pe jar cu un simplu cuvant sau cu adierea unui zambet! Te iubesc pentru ceea ce imi oferi, te iubesc pentru mana pe care mi-o intinzi, te iubesc pentru privirea cu care ma observi, te iubesc pentru tremurul din voce si te iubesc pentru ca tremuri in bratele mele! Te iubesc!
Am prea multa iubire de oferit si nu stiu cum sa o impart, asa ca va las pe voi sa decideti...am suferit mult, ranile inca imi sunt deschise, am cicatrici si vanatai o multime, dar inca te astept! Te astept ca sa imi arati ca lumea nu este atat de rea, atat de meschina si de odioasa. Te astept sa imi insirui culori pe paleta, sa imi spui ca anumite cuvinte sunt doar pentru anumite clipe, sa imi povestesti despre tacerile tale si sa ma amagesti cu un sarut. Te iubesc! Da, inca te iubesc, dragul meu sau draga mea, in ciuda faptului ca am sufletul imprastiat in mii de zari...
Continuarea in 2009!
Va multumesc, voua, celor care imi sunteti in suflet si voua, celor care veti veni pe urma...

31 decembrie 2008

Dragilor, asta e ultima zi a anului, dar sunt sigura ca stiati asta...Doamne, sunt aiurita!
Mi-e dor de multi oameni pe care ii iubesc nebuneste, le ador pe Elen si pe Alexandra, ma simt ca un copil mic in preajma unor oameni exceptionali, ma alint de cate ori pot, incerc sa fiu mai buna, incerc sa fac cumva sa ma bucur de ce am acum, descopar in fiecare zi ceva nou, inca ma gandesc la trecut, mi-e frica de viitor si stiu ca am sa mor putin la 12 fix in noaptea asta, mi-e atat de dor de imbratisari, de un prim sarut furat, mi-e dor de tine, oricine ai fi tu!
Va ador! Va iubesc! Va pup!
Am nevoie de un nou an bun pe care sa il petrec cu voi, in care sa ma gandesc la voi, in care sa fac multe lucruri bune si frumoase, sa scriu, sa iubesc, sa citesc, sa va tin alaturi de mine, sa va imbratisez pentru ca mi-e o frica teribila de eventuale despartiri...Am nevoie de un an nou bun in care sa va spun in fiecare zi cat de mult insemnati pentru mine!
...
Desigur, nervii de inceput. La orice sarbatoare sau eveniment, mama ma cruceste pe grija ei eterna. E fain sa fie cineva care sa se ingrijoreze pentru tine, dar asta trebuie sa tina cont si de posibilitatea ta de a suporta controlul. Ma simt prinsa cu chingi de care scap de fiecare data cand ii opresc vocea sa intre in mintea mea. Tot ce am facut, am facut eu...
...
Ma scuzati...Ma iertati!
Un An Nou exceptional, dragii mei!

luni, 29 decembrie 2008

intrebari

Ce ar face umbrele daca ar stii ca sunt umbre?

duminică, 28 decembrie 2008

tu m'ai manque

Da, mi-era dor de tine, dragule!
Iar iti scriu prin medii virtuale ce nu pot sa iti exprim prin alte medii virtuale mai apropiate. Dar chiar imi era dor de tine si regret absenta.
Ah, sa nu uit...povesti cand mai scrii? Tratatele de colorare sunt tare faine, dar mi-e dor de Eve si de Camille si de Luna Prima.
Si acum chiar ma duc la nani cu sufletul ceva mai usor si totodata mai plin.

sâmbătă, 20 decembrie 2008

ceva

Hm, vin sarbatorile. Nu simt.
Mai tii minte cutiuta aia cu ingerasul? Am gasit-o din nou in acelasi loc, poate cumpar una si pentru mine...masochismul e in floare!
Am fost la film azi.
Am manusi si o esarfa.
O mangaiere, dragule...iti multumesc!
Bisous, mon cher!

Şi nu

Şi nu, azi nu vreau să îţi spun minciuni
şi nici nu vreau să te văd căzând.
Nu îmi doresc să te chinuiesc
prin vise desfăcute-n amiază.
Azi nu cred că te iubesc,
azi doar stau şi privesc o urmă din amurg.
Azi e prea departe şi tu eşti plecat.
Mâine e în mine, mâine s-a stricat.
Şi azi nu vreau să te pierd prin tramvaie.
Azi nu vreau să te plimb pe coridoare.
Azi doar mă gândesc la surâsul tău din gară.
Mâine, poate, te voi avea cu miile
şi poate, mâine, voi scăpa o şoaptă.
Ieri a fost un dans cu macii...
Ieri o pisică s-a speriat de o pată de culoare,
ieri o lacrimă a făcut înconjurul sferei,
ieri te-am căutat prin scorburi.
Azi e mâine şi ieri e azi.
Şi nu, azi nu vreau să îţi spun minciuni...

miercuri, 10 decembrie 2008

livezii de portocale verzi

Pătrund în abisul bizar al lumii din spatele irisului tău.
Dedicaţie
pentru o umbră
Dedicaţie
pentru o moarte
Dedicaţie
pentru tot ce e trecut

joi, 4 decembrie 2008

aceleasi

1 decembrie a venit si a plecat. La fel si iubitii. Un continuu du-te-vino. Maine am teza la engleza. Sambata o sa chiulesc de la sedinta de redactie si o sa ma bucur de o zi in sanul familiei. Oare ce o aduce Mosul? Un batz, bineinteles. Tata tot nu m-a iertat. Ma intreb ce alte crime a mai pus pe seama mea in afara faptului ca fumez...poate incalzirea globala. Ultimele zile nu mi-au smuls aproape nici un zambet.
Da, imi place sa flirtez. Imi place sa simt ca sunt dorita. Nu imi place sa "apartin" unei singure persoane. Am incercat asa si m-am dat cu capul de pamant. Oricum, nu e varsta la care sa poti sa zici: "Da, draga, o sa fim impreuna, nu o sa am ochi decat pentru tine, tu o sa devii centrul universului meu!" Stiu ca am zis ca imi doresc o relatie normala, de durata, in care sa primesc inapoi mai mult decat dau, dar m-am schimbat. O sa devin adepta a Placerii si o sa ma tineti in brate numai atunci cand vreau eu. Si totul o sa se imtample atunci cand o sa vreau eu. Uite alegerea mea...o alegere superficiala, dar macar stiu ca nu o sa lase urme decat pe piele si nu in suflet. Oricum, sincera sa fiu, nu imi starneai nici o reactie de simpatie. Nici macar de empatie.
M-am hotarat asupra unui lucru, dar e mai greu cu binecuvantarea parinteasca. Poate dupa majorat...Anyway, am un scenariu dragut in capusor si sunt mandra de el. Dar sa mai treaca ceva timp si sa mai adun experiente in cosul de rachita.
Multe probleme in ultimul timp.
Multe intrebari in ultimul timp.
Multe dorinte in ultimul timp si nici macar nu e Revelionul sa stiu ca or sa se indeplineasca. Oricum, de rev am decis sa dorm.

marți, 2 decembrie 2008

A dark view of medical problems seen through one’s soul

Iaca o tema la engleza de anul trecut. Atunci mi s-a parut cat de cat buna...acum dati-va si voi cu parerea. Si totusi, aveti vreo idee pentru un alt titlu? Multam fain de ajutor!


It was a damp, chilly night when Caroline and I eventually left the library. As soon as I stepped outside I shivered feeling that something strange was about to happen.
We had been reading in the library for about three hours, studying some medicine books including one in particular. It was an old book which we had discovered on the top shelf. The date written on it showed that it had been printed in the late 1840's. We were shocked and fascinated by the descriptions of different diseases written there. It described, in detail, several symptoms of the flesh and even more of the mind. It would have been an interesting old medical book if it hadn't been for...
Caroline and I were walking down the street talking about our future exams when we heard footsteps coming towards us, but we couldn't see anybody near us. We stood in one place not knowing what to believe. After a few minutes, we decided we heard nothing and started walking again, but this time we never said a word to each other. After a few moments, we saw a person coming towards us. We never recognized him, but I pity the poor man. You could have seen very clearly, even if it was a dark night, that he was very ill. He had a mutilated face like the people that were injured in a blaze, one of his hands had been amputated and he was coughing all the time, a sign that his lungs were severely damaged. We passed him by, thinking about that man's life and his troubles, imagining every little detail and soon we arrived home. After a good night's sleep we were ready to go to the University again.
We arrived late in a taxi and we were scared all the way to the collage. The taxi driver was clearly in pain, because he always cried, he caged and he was shaking all the time. He was an old man who had all his vices shown on his face. We ran towards the hall where our professor always had his classes. On the way there we saw nothing and nobody, although there were many people in the corridors. When we entered the room, at first we thought we had entered a hospital for there were many injured and ill people, with scars and open wounds on their faces, suffering, crying, some were on the floor spitting blood and others had no arms or legs. We ran out of there although we heard a familiar voice commanding us to stay.
We went outside and we were both shivering and we were terribly scared. But when we managed to get a grip, we saw the same “show” on the street: transfigured women carrying dead babies, man without eyes, children cut on the face and arms and there were many such images, but I can’t describe them anymore, I couldn’t know how, I couldn’t know what words to choose. After a few minutes of staying there and watching all those people, Caroline collapsed by my side. She had fainted because she couldn’t face all she had seen. I tried to wake her up, I called a taxi and brought her home. On the street there were the same badly injured people, in the cab - another ill man. I paid him and carried Caroline to our apartment. I put her in bed, made her a cup of tea and I let myself drop in an armchair. “How can this be possible?” I asked myself thinking of all those people. I heard Caroline calling me and I went into her room. She smiled to me and, with a very innocent voice that I will never forget, she asked me if she had dreamt or if it was all real. I looked at her trying to protect her from the answer, but she understood. She asked me for some tea and as I went towards the kitchen, I heard some cries coming out the window. I rushed to see what had happened and I saw Caroline with her face down on the pavement and a group of people around her. I understood what had happened: she had killed herself because she couldn’t go through that nightmare anymore. I quickly went down the stairs with my eyes swimming in tears. I couldn’t see but her dead body...Caroline...my beloved sister. Somebody had called an ambulance and they took her to a hospital. On the way there, they were asking me all kinds of questions, but I couldn’t answer, I was crying so much. After she was taken away from my sight, I waited for our parents to come. I thought of everything and nothing at all, but then I remembered what had caused her death. I looked around me and I saw normal people, well, as normal as you can find in a hospital. Then I thought of the night when it all started and I remembered that old book. It was called “A dark view of medical problems seen through one’s soul”.
Many years have passed. I graduated from school and I always visit my sister’s grave. I must tell you though: after several weeks since my sister’s death I went back to the library trying to find that book but, much to my surprise, that library had been destroyed in a blaze and all the books had burned. I believe that it was for the best, that book should have never been read by anyone for it causes much pain and sorrow.

duminică, 30 noiembrie 2008

tot eu

de azi n-am sa mai fac nimic
de jos nu vreau sa ma ridic
stau inchis in capul meu
e ce-am ales e ce vreau eu (Luna Amara, Albastru)
Cam asa e acum pentru mine. Nu mai vreau sa ma ridic pentru ca oricum nu pot, am ales. Nu e tocmai ceea ce imi doresc cu adevarat, dar nu pot sa am ce imi doresc. Oamenii cad...oameni dragi mie candva au cazut si singura victima am fost eu.
Si daca ma pierd cine ma gaseste? Cine ma tine? Cine ma intoarce din drum atunci cand vreau sa plec? Cine imi zambeste atunci cand ma tem ca nu mai exista speranta?
Nu, adevarul e ca tu nu esti si nici nu vei mai fii acea persoana care sa faca toate astea.
O sa am o luna de teze si ar fi mai bine sa ma concentrez asupra lor.
Am inceput sa ma simt mai bine acasa decat in oras, macar aici stau pe teren propriu.
Am tendinta sa ma refugiez din nou in trecut. Din cauza asta, prezentul e mult prea dureros. Si sunt si idioata incercand din rasputeri sa refac anumite lucruri. V. iar mi-a spus ca sunt proasta...partea aiurea este ca are dreptate. Partea si mai aiurea este ca nu o sa ma schimb ca sa ii fac pe toti sa se simta mai bine.
Prea multe rani...vechi si noi...avem reducere doua lacrimi! Si bonus de "nu merita!"
Eu i-am spus ca sunt complet dusa, dar el nu a vrut sa ma creada. Would you love me in black?
Stii cat de mult dor amintirile? Cel mai mult doare cand le vrei inapoi si stii ca nu poti sa le ai inapoi. Cand iti amintesti de lucruri intamplate acum un an si pentru o clipa ai senzatia ca el te asteapta la Izvorul lui Eminescu. Apoi iti dai seama ca esti complet cretina...
Am nevoie de ceva nou. Am nevoie de chipuri noi. Am nevoie de o atingere noua. Vechiul ori ma doare, ori ma lasa rece. Am nevoie de un loc nou fara amintiri. Am nevoie de un om care sa nu imi ceara sa ii spun prin tot ce am trecut ca sa inteleaga stadiul de degradare al sufletului meu. Am nevoie de un om care sa imi zambeasca si sa imi schimbe starea. Am nevoie de un om care sa ma ajute sa rad.
Is it my fault that I'm in love with the shadow of a memory?
Gata...

miercuri, 26 noiembrie 2008

cand...?!

Cand tot ce ramane e doar un urlet mut nestins de un veac...
Cand tot ce vrei se rezuma la a ramane o simpla umbra in patul tau, intr-o dimineata pe care nu o simti, intr-o zi care nu iti apartine, intr-un an care deja te-a uitat.
Cand tot ce ti se ofera este lupta continua cu tine insuti, intr-un oras mort, cu amintiri vii care te orbesc prin prezenta lor.

Si acum ma intreb doar in ce moment toata durerea asta o sa treaca si cand voi putea si eu sa spun ca sunt un om intreg?

Mi-e dor!...asta-i toata filosofia...

Scrisoare pesimistă (3)

Şi e atât de frig, dragule,
iar balaurii dormitează-n găuri subterane,
doar un astru-nchis mai vrea să vadă
cerurile deschizându-se-n floare.
Mii de maci
se-aud purtând sufletele lor bolnave
de geruri şi zăpezi căzute
din dizgraţie-n noroaie.
Şi e atât de frig, iubite,
nicicând să nu mai pleci
prin alte lumi purtate-n gândul
din urma zilelor de miez de toamnă.

duminică, 23 noiembrie 2008

norwegian wood

Ti-am spus ca in camera mea e o toamna permanenta? Frunze trecute de prima verdeata sunt insiruite pe draperiile si pe perdelele bej; biroul, patul, dulapul, noptiera si biblioteca sunt in aceleasi doua culori eterne (maro si bej), mocheta la fel de bej, dar e micul meu covoras de muschi in care mi-am fixat radacinile acum ceva timp. Peretii sunt albi, un alb pe care il gasesti in spitale. Si e frig. E indeajuns de frig ca sa iti dai seama ca e toamna. Pana si Soarele e anemic (lumina care se revarsa din aplica), dar imi place asa. Imi place mai mult cand e intuneric si nu mai vad albul, doar il simt. Ma rog pentru un rosu care nu o sa mai vina. Stau intre pereti albi si parca innebunesc. Halatul o sa mi se transforme intr-o camasa de forta si pisica mea mov o sa ma interneze, nesilita de nimeni, la vreun spital in afara orasului.
E mult prea frig ca sa mai stiu ce am gresit. Oricum, nu pot sa uit partea mea de vina. Si imi pare rau.
Ieri a nins un pic.
Ieri si azi s-ar putea sa fi facut o prostie...om vedea.
Imi tot aduc aminte de anii trecuti. Acelasi gol. Alt gol cand ma gandesc la tot ceea ce am pierdut. Nu numai pe A., ci si pe toti ceilalti. Pana si de Ro. mi-e dor. S-au schimbat atatea. Acum doua veri il ascultam pe Fl. cantand melodia asta la double-six in Jack. Acum nu mai e nimic din ce a fost atunci.
Si ti-am zis ca in camera mea e o toamna permanenta? De greseli, de uitari, de amintiri nostalgice, de lacrimi adunate, de vise neimplinite si de o eterna speranta care ma pazeste.
Da, dragule, poate ca da.

luni, 17 noiembrie 2008

Scrisoare pesimistă (2)

Din neantul uitării toate ajung
pe un ţărm aleatoriu
de nimicnicie.
Dar de ce să îţi vorbesc
de o moarte ce nu îţi aparţine ?
Vreau să-ţi dau fluturi şi cireşe…
Da! Cireşe multe
într-un paner de răchită.
Şi tu-mi vei oferi mandarine,
ne vom aşeza cu gândul
în caleaşca de scorţişoară
şi vom călători pe mare
spre neantul uitării în care toate ajung.

Scrisoare pesimistă (1)

Ca un vânt de scorţişoară
şi aromă de mere coapte
ai venit…
Ca un fluture-n născare
ai plecat…

altele

Cred ca de data asta o sa fac sa fie bine. Cred ca pe tine o sa te pastrez. Cred ca o sa trecem de Revelion (asta daca o sa vrei), pentru ca uneori vreau sa imi demonstrez ca pot. Vreau sa fac sa fie bine, fara pedepsele din trecut.
As vrea doar sa stiu daca...nu, nu trebuie sa te intreb. Nu acum, nu aici, nu asa si posibil ca nu o voi face niciodata.
Incep sa ma simt usor nesigura.
Iar mi-e dor.
Multe flashback-uri.
Si as fi vrut sa-l vad pe Fl. dansand cu B.
Si as vrea sa imi mai spui "servus" ca acum ceva timp. Dar nu pot sa-ti cer asa ceva. Si o sa alerg dupa tine mereu. Si cred ca o sa fiu tare curioasa peste 30-40-50 de ani sa stiu cum mai esti. Si da, stiu ca tu nu prea ai deloc incredere in viitor, nici eu nu am incredere in el si nu il vad cu ochi buni, dar pentru tine o sa fiu vesnic optimista. Si mi-e dor de tine. Aveam senzatia acum cateva luni ca, daca vorbesc cu tine on a daily basis, atunci o sa-mi fie bine si nu o sa am nevoie de nimic si de nimeni altcineva (Elen si Alexandra not included). Acum sunt din nou mai gri fara tine. Si vin ploile si toamna asta imi aminteste de toamna ce a trecut. Si eu toamna ce a trecut vreau sa o uit...dar inca sapa in mine.
o lacrima si am plecat...

miercuri, 12 noiembrie 2008

DISCOBALLS

DiscoBalls in Club Control maine. Detalii pe titlu.

Is faini baietii si merita!

miercuri, 22 octombrie 2008

trei puncte de suspensie

Vreau sa rup ceva din mine. Simt ca trebuie sa rup ceva. Si visez si imi doresc sa nu mai exist pentru nimeni o perioada. Sa ma izolez, sa ma duc doar la scoala, sa stau in banca pana si in pauze, apoi sa ma duc acasa si sa plang si sa dorm. Nu stiu daca o sa reusesc sau cat o sa ma tina, dar asa nu mai pot. Si nu mai simt ce simteam inainte. Oricum nu mai e ce era inainte, asa ca nu mai conteaza asa mult.

duminică, 12 octombrie 2008

Sighisoara 2007


Doors

O uşă închisă pe care scrie "sunaţi!"
Atât îşi imagina ea că trebuie să fie viaţa. Doar o uşă închisă cu un îndemn. Take it or leave it! Ea a ales să sune. Nu se auzea nimic de partea cealaltă a uşii, nici măcar o adiere de speranţă. Nu avea cheia, ar fi fost simplu să ai o cheie pentru toate uşile pe care le-ai putea întâlni în viaţă. Sau după viaţă. Sau înaintea ei aşa cum era uşa asta. Blestemată uşă! Şi soneria stricată.
"Cioc-cioc!" Nimic. Nimic. Nimic.
"Cioc-cioc!!" Tot nimic.
"Cioc-cioc!!!" Acelaşi mare nimic.
Cel care trebuie să fie de partea cealaltă a uşii trebuie să fi adormit de nu aude toate bubuiturile de dincolo.
Se uită în jur. Nu e înăuntru, e afară. Totul e alb în jurul ei. Peretele cu uşa e albastru. Uşa e doar o uşă simplă de lemn cu o broască veche de secole. Poţi să numeri câţi ani avea lemnul. Hm, mai mult decât tine. Broasca are ceva special: o floare mov de catifea înfăşurată în jurul fierului forjat.
"Dacă apăs? Ce se poate întâmpla?" Şi apasă. O pocnitura. Uşa se deschide. După ea acelaşi gol alb. Intră. Uşa se închide în spatele ei cu o altă pocnitură. Acum nu mai are scăpare, e Vie!

miercuri, 8 octombrie 2008

Things I (don't) need

Nu ma mai duc in excursia de care povesteam ieri.

Am fost la Opera la "Macbeth" azi si dupa ce am stat doar o jumatate de ora acasa si restul pe drum intre scoala, luat bilete, Jack (nu ma mai duc pe acolo, asta e) si, in final, Opera is destul de obosita si cred ca in cinci minute ma gasesc in lumea lui Mos Ene.

Multe povesti despre profesorii din liceu cu G. Habar nu am care e actuala situatie dintre noi doi, sper sa ma uite pana maine.

Sunt obosita sa ma mai gandesc la ceva. Stiu doar ca e un punct de unde o sa incep sa spun un "nu" raspicat, dar pana atunci e un drum batatorit de zile ce se aseamana intre ele pe traseul scoala-casa. Micile mele bucurii au ramas in discutiile in cadru virtual cu F, Dan si alti cativa si cu scurtele si rarele intalniri cu Alexandra si Elena. In orice caz, mi-am dat seama ca imi surade traseul asta intre doua locatii si ca nu prea mai am nevoie de altceva. Stiu, sunt tare comoda, dar decat sa calc stramb (asa cum am facut-o azi) printr-o iesire intr-un alt loc, prefer sa stau in banca mea si sa zic "da, poate ne vedem maine" cu accent pe "poate".

In orice caz, de maine am de lucru si atat voi face. Iar acel "nu" s-ar putea sa vina mai repede decat s-ar astepta oricine.

De fiecare data cand se intampla o situatie de genul asta ma simt...groaznic. Am nevoie sa discut cu tine ca sa pot sa recapat culorile pe care am uitat sa le folosesc.

Alexandra mi-a soptit ca era si Florin in Jack. Eu nu l-am vazut. Poate e mai bine. Oricum nu am ce sa ii spun. Si daca el m-a vazut, inseamna ca si el si-a dat seama ca situatia trebuie sa ramana asa si ca lucrurile pe care mi le-ar putea spune sunt de prisos.

Macar de toate astea ar avea un sens...

marți, 7 octombrie 2008

Vreau sa simt Praga...

E foarte posibil ca in scurta vacanta de o saptamana de la inceputul lui februarie sa fac o mica excursie si sa colind trei burguri: Viena, Praga si Budapesta. Mai multe detalii intr-un episod urmator cand o sa fiu treaza si o sa reinvat sa scriu corect cu ochii larg inchisi.

luni, 6 octombrie 2008

miercuri, 1 octombrie 2008

Sinaia Forever - In numele muntelui 3

Cvartetul Anima


Strazile din Sinaia

Sinaia Forever - In numele muntelui 2

Matei - bass (N.E.G.A.T.I.V.)
Moşoi - chitară, voce
Cătă - tobe
Iustin - chitară (chitara fiind a jos-pomenitului Andrei, un Jackson JS30)
Şi Andrei - fără funcţie în cadrul formaţiei (just a friend, a good one)

duminică, 28 septembrie 2008

Sinaia Forever - In numele muntelui

Am ajuns la Sinaia datorita unei traditii de 3 anisori (prima oara ne-am nimerit in timpul festivalului in mod accidental), dar asta a fost prima oara cand chiar am simtit ca a meritat. Erau Matei si Andrei acolo, m-am reintalnit cu Coro dupa o absenta de un an si ceva, am stat de vorba, am si dansat nitel pe Queen, cu Iustin, Cata, Teo, Ioana, Geo, Stefan, un tip tare fain din Brasov care picteaza cercei si vaze, doua viori, o viola si un violoncel care mi-au cantat cu dedicatie "Libertango", dar, totusi, vioara a fost in centrul compozitiei de data asta, nu violoncelul. Oricum, au fost doua zile faine, cu vesti de la malul marii, cu vechi cunostinte printre care si C., din pacate l-am si trezit la un moment dat, cu cafea si cateva guri de vin rosu, cu Cargo si Margineanu si N.E.G.A.T.I.V. ce s-a prezentat ca fiind trupa folk (not true!). O sa postez si poze curand, poate maine daca termin repejor tema la romana.
Oameni destul de faini, dragule, macar recitalul de muzica clasica din centrul ulitei pe un frig de-ti ingheta sangele in vene cred ca ti-ar fi placut.
Mi-a facut bine iesirea asta. Si ii multumesc lui Andrei ca m-a facut sa imi mai schimb nitel parerea despre tauri (si asta e indeajuns pentru mica mea contributie din zilele astea).
Mi-e dor de Alexandra si de Elena. Nu le-am mai vazut de ceva timp. Poate maine. Sper.
Si te astept si pe tine sa te intorci, iar eu sper din tot sufletul sa te gasesc ok si vernil. Meriti sa fii fericit, sa nu uiti asta!

joi, 25 septembrie 2008

schita unor saptamani

A inceput si scoala de aproape doua saptamani, iar eu am impresia ca ma aflu in zona crepusculara. Plus ca mi-e dor. Si am nevoie...Ma rog, incerc sa fac cumva sa nu imi mai pese, sa nu mai simt. Got any ideas?! I would really appreciate it.
Oricum, cred ca o sa termin un alt text in curand, desi in weekend o sa ma gasiti cu ai mei dragi parinti la Sinaia (nu imi vine sa cred cat de mult pot sa urasc Sinaia la momentul asta, pur si simplu mi-e greata de fiecare data cand aud ca mergem acolo).
Trebuie sa-mi fac temele si sa scriu macar un articol pentru revista, dar mi-e rau si somn si n-am chef si simt ca toate gandurile mele doar vor sa stea departe de locul unde se afla corpul.
Si mi-e tare dor...
Discutii despre A. zilele trecute cu Alexandra in Cinnamon. Inca se mai zvarcoleste ceva in mine.
Nici sa mai scriu nu pot. Vreau doar sa inchid ochii, sa inchid lumea si sa visez ca esti in regula si ca imi spui povesti la un ceai cu petale de trandafir (parca asa am comandat eu in GreenTea atunci).
M. nu a mai aparut pe mess, as fi vrut sa ii urez toate cele bune si casa de piatra. Oricum, maine o sa fie o zi buna, trebuie sa fie o zi buna. Merita asta!
Cu D. e cat de cat bine, aveam impresia ca e suparat pe mine, dar poate ca m-am inselat. Om vedea. Si poate reusesc la un moment dat sa ma si vad cu el.
Ah, am uitat de cenusa. Supar pe toata lumea. Am reusit sa o enervez ieri pe Iulia. Uite, daca citesti asta sa stii ca azi m-am simtit foarte aiurea pentru ziua de ieri si m-am simtit aiurea si ieri...si imi cer iertare deocamdata aici, intr-un loc cat de cat public, si maine fata in fata.
Pana atunci...vreau liniste!

joi, 18 septembrie 2008

miercuri, 17 septembrie 2008

Sibiu





The remnants of a summer

O mânăstire tare faină în apropiere de Săpînţa.


Long way...fain oricum.

marți, 16 septembrie 2008

lizards


La Paltinis, iulie 2008.

vineri, 12 septembrie 2008

Empty rooms

- În care parte a oraşului ăstuia eşti acum?
- Departe.
- Cât mai rămâi?
- O clipă. Doar atât cât îţi trebuie ţie pentru un vis. Dar trebuie să ai grijă să fie un vis care să merite clipa.
- Atunci o să visez că eşti lângă mine pentru tot restul vieţii mele. Nu o să fie mai mult de 9 luni. Pentru unii 9 luni înseamnă o nouă viaţă, chiar şi eu credeam aşa, însă acum, lunile astea nu înseamnă decât sfârşitul meu, ultimele replici înainte de tragerea cortinei.
- E timp îndeajuns. Iar cortina aia se va trage atunci când o să fii tu pregătită.
- Mi-e dor.
- De ce anume?
- Să fiu privită de un bărbat nu cu compasiune, ci cu dragoste. Mi-e dor de asta. Mi-e dor să fiu ţinută în braţe şi iubită. Acum nimeni nu se mai uită la mine. Şi e naşpa să îţi trăieşti ultimele zile tânjind după o iubire pe care nu o vei mai primi. De ce să mai trăieşti alea ultime zile? Nu contează dacă nu ai cu cine să le împarţi.
- Dar eşti iubită, Em, eşti iubită! Tatăl tău te iubeşte, ai prieteni care ţin enorm de mult la tine, eşti învăluită în dragoste.
- Şi tu?
- Ambuscadă. Sigur că şi eu.
- Atunci de ce pleci tocmai acum?
- Deci tot aici ajungem. Plec pentru că trebuie. Dar o să mă întorc. Atunci când o să-ţi fie greu, promit că mă întorc. Promit, Em!
- Mai ţii minte ce ţi-am spus când ne-am cunoscut?
- Mi-ai spus multe atunci...
- Ţi-am zis să nu promiţi niciodată, nimănui, nimic.
- Dar ai văzut că niciodată nu mi-am încălcat cuvântul.
- Acum ai să o faci. Nu mă întreba ce o să te împiedice să revii, nu mă întreba cum de ştiu lucrul ăsta, dar, crede-mă, pentru prima oară de când ne cunoaştem, nu îţi vei onora promisiunea.
- Hai, nu plânge! Te rog! Ştii doar că nu îmi place să te văd plângând. Te bazezi doar pe frica ta, pe frica ta absurdă de a nu mă pierde. Am să mă întorc. Nu am să mi-o iert dacă nu mă întorc şi doar ştii că niciodată nu mi-a plăcut să mă auto-pedepsesc.
- Scumpul meu, ştiu că tu crezi că vei reveni, dar nu o vei face. Eu doar îţi spun cum o să fie, nu vreau să te simţi prost. I-am făcut destui alţi oameni să nu se simtă confortabil în compania mea, doar pentru simplul motiv că încă mai exist. Dar acum nu mai e de joacă. Aşa se termină. Acum.
- Em...
- Şi poate că ar fi mai bine să pleci şi să nu te întorci. Nu mai sunt sigură că vreau să fii lângă mine atunci când o să înceteze corpul meu să funcţioneze. Pentru tine. Da, cred că ar fi mai bine pentru tine să nu te întorci.
- Asta înseamnă că vrei să ne luăm adio acum? Eşti sigură?! Încă mai avem timp.
- Corecţie. Tu încă mai ai timp. Şi, da, sunt sigură. Nu-mi vine să cred că fac asta, dar ştiu că aşa e mai bine. Hai, nu vreau să te supăr, dar nici nu vreau ca ultima mea imagine din amintirea ta să fie cea a unei muribunde pe un pat de spital. Vreau ca măcar în tine să mai fiu tipa aia plină de viaţă pe care toată lumea o privea chiorîş pe strada pentru simplul fapt că începea să zâmbească fără vreun motiv anume. Viaţa e frumoasă, mai ales din perspectiva mea, şi vreau ca tu să ştii asta. Vreau ca tu să îţi trăieşti viaţa aşa cum vrei tu, iar asta e singura promisiune pe care vreau să o mai respecţi faţă de mine.
- Ştii că tu o să rămâi întotdeauna în mine ca un surâs cald în mijlocul unei nopţi de iarnă geroasă. Tu eşti cea care mi-a facut viaţa frumoasă şi pentru asta o să fac orice îmi vei cere.
- Scumpul meu, vino lângă mine şi ţine-mă în braţe, te rog! Spune-mi că nu ai să mă uiţi. Spune-mi că mă vei face mândră de tine, că vei fi demn şi bun, că o să ai mereu un suflet curat. Parcă vorbesc din cărţi, dar vreau să ştii cât de mult te iubesc şi vreau să ştii că îţi vreau binele.
- Îmi promiţi şi tu ceva? Em, promiţi?
- Ce anume?
- Îmi promiţi că atunci când o să...pleci, o să-mi apari în vis? Nu vreau, urăsc ideea să aflu de la cei din jur că tu nu mai eşti.
- Dacă se poate, da. Dar nu sunt sigură că se poate.
- Dacă vrei ceva trebuie să se poată. Dacă nu, la noi întotdeauna a mers telepatia.
- Simple coincidenţe, scumpul meu. Nu te baza pe asta.
- Zici tu? Daca zici tu, înseamnă că aşa e.
- Într-un fel sau altul, când va veni momentul ăla, o să ştii.
- Em, eu nu sunt sigur.
- Că nu trebuie să te întorci?
- Da. Nu pot să uit totul şi să mă prefac că o persoană pe care o iubesc nu suferă undeva departe de mine. Pur şi simplu, nu pot.
- Bine atunci. Nu pot decât să te las pe tine să decizi atunci când va fi momentul. Dar ţi-am spus de ce vreau să rămâi departe. Oricum, dacă nu te vei întoarce, o să înţeleg.
- Tu, poate. Eu nu o să înţeleg deloc.

Apoi am plecat.

sâmbătă, 6 septembrie 2008

Nu ştii că nu se poate aşa ceva?

Nu ştii că nu se poate aşa ceva?
Că a vrea şi a putea
sunt doar două nuanţe din aceeaşi paletă,
dar care niciodată nu se împlinesc în culoare?
Nu ştii că cerul e şi mov şi verde,
că marea e dulce-amară,
că iubirea e o insulă în singurătate?
Nu ştii că nu se poate aşa ceva?
Ce ştii tu, copile drag,
de trăieşti cu iluzii despre prinţi şi castele?
Ce vezi atunci când te uiţi în dreapta ta?
Ce degete te alină atunci când e noaptea grea,
ce voce-ţi susură-n ureche de e bine sau rău,
că totul e fantasmă şi dincolo e moarte,
că întunericul e acelaşi pentru toate sufletele?...
Nu ştii că nu se poate aşa ceva?
Nu ştii diferenţa dintre cuvântul scris
şi amorul nestins?
Ce vise porţi tu în tine atunci când
ştii că nu se poate aşa ceva?

E doar un şah

E doar un şah violent, spuneau planetele-ntre ele,
în timp ce urmăreau pe tabla vieţii
figurine cu chipuri de oameni.
E doar un şah violent în care pionii călăresc caii,
regii devin bufoni pentru nebuni,
iar reginele fac salturi mortale din turele înalte.
Şi nimic.
Fără reguli. E doar şansa.
E doar un şah violet, îmi spuneai,
apoi plecai departe pe calul de lemn negru,
iar reginele priveau speriate în ochii tăi roşii.
Regii ridicau steagul albastru,
nebunii te urmau ca într-un marş funebru,
fiecare atârnându-şi soarta de un alt pătrat roşu-aprins.
Căci, nu-i aşa, e doar un şah violet...

Căutând a şaptea faţă a cubului

Căutând a şaptea faţă a cubului
m-am dezechilibrat şi am căzut
în mijlocul unei sfere de albastru-nchis,
iar mâinile mele s-au oprit asupra
trapezului desenat de o puştoaică de gimnaziu.
Un con străjuia vidul din pagină, până când,
lipsită de sens, o pată de cerneală neagră
îşi lăsă amprenta asupra albului. Filme alb-negru.
Color. Colorit. Aripi cu solzi.
Căutând cea de-a şaptea faţă a cubului,
mintea mea pestriţă s-a făcut fărâme
şi nimeni nu a venit să măture scrumul de pe podea.
Aberaţii accidentale despre cafeaua de dimineaţă.
Sau la cafeaua de dimineaţă.
Depinde de faţă.
Şi nimeni nu s-a oprit.
Căutând a şaptea faţă a cubului
m-a privit mirat ca şi când aş fi fost doar un alt desen.
Animat.
Destul de nereuşit. Uitat. Argumentat.
De ce?
Cubul nu are şapte feţe!

luni, 18 august 2008

în absenţă

L-am cunoscut când eram doar o copilă. Poate mai naivă decât inocentă, dar totuşi, o copilă. El era mai în vârstă, cam dublu faţă de cât aveam eu. Cu toate astea, mă simţeam bine discutând cu el. Îl cunoşteam de vreo doi ani, cu o mică întrerupere datorată lui Paul. Îl mai ştii pe Paul? Primul şi singurul om de care am fost vreodată îndrăgostită cu adevărat. Singurul care aduna tot haosul din universul meu şi alinia stările mele într-o ordine logică. S-a terminat prosteşte, dar asta e, el a ales să o termine aşa. Oricum, discutam despre el. Hm, scuze, acum mi-am dat seama că nici nu ţi-am spus cum îl cheamă. Andrei. Da, Andrei era. Era un om ciudat, avea tabieturile lui şi câteva manii destul de aiurea. Dar era un tip ok, m-a ajutat în destule privinţe. Nu ştiam şi încă nu ştiu lucrurile banale despre el: nu îi ştiu numele de familie, nu ştiu dacă fuma, nu ştiu dacă a terminat vreo facultate şi nu ştiu dacă pe atunci era căsătorit sau nu. Însă ştiam cum îi plăcea să viseze (cu ochii deschişi aţintiţi asupra unui punct fix de pe tavanul alb al dormitorului), ştiam că de fiecare dată când asculta "Is this love" de la Whitesnake o suna pe iubita lui din liceu şi depănau amintiri, îşi suna mama o dată pe săptămână şi o asculta vorbind despre toate problemele ei şi ştiam că dimineaţa se trezea mereu la 7.33. Îi plăcea să mai doarmă trei minute în plus şi cred că ajunsese să îi placă până şi numărul.
Poate că totul nu a fost decât un paravan pentru a se ascunde şi pentru a deveni altcineva, dar atunci nimic din toate astea nu contau. Până la urmă de ce să fi ştiut dacă terminase Medicina sau Dreptul, de ce să ştiu dacă era căsătorit sau divorţat, de ce să îl întreb ce nume de familie are? Nu asta conta! Îţi zic sincer că îmi plăcea să ştiu că nu l-am văzut niciodată, că el nu era decât o simplă voce pe care o auzeam în receptor timp de 40 de minute. Da, chiar aşa ne-am şi cunoscut. El greşise numărul, trebuia să sune la o bancă pentru nişte probleme legate de job şi a dat de mine. În mod normal, orice discuţie de genul ăsta s-ar fi terminat în maxim un minut. Noi am discutat, cred, vreo douăzeci şi ceva de minute. Avea o voce plăcută şi eu tocmai terminasem sesiunea, aveam nevoie de ceva care să mă scoată din starea aia de agitaţie continuă. Am glumit cu el, îmi plăcea cum râde, asta cred că m-a făcut să continui convorbirea şi, la final, m-a întrebat dacă ar mai putea să sune şi săptămâna viitoare. Logic, ştii care ar fi răspunsul: "Thanks, but no thanks!", însă acum, voiam să îl mai aud pe tipul care m-a confundat cu un depozit la bancă. I-am răspuns că poate şi i-am dorit o zi plăcuta. Am închis telefonul şi am zâmbit. Apoi am ieşit în oraş cu fetele şi nu am spus nici un cuvânt despre discuţia aia.
Trecuseră doar cinci zile şi mă pomenesc cu telefonul sunând la 3 şi un sfert. Ştiu asta pentru că era pauza de la un serial poliţist care mă prinsese. Răspund şi dau peste o voce enervată care îmi zice că bancomatul i-a sechestrat cardul şi că are nevoie de asistenţă. Peseme, era modul lui de a-mi aduce aminte cine era. Apoi, fâstâcindu-se, îşi scuză iniţiativa de a suna din nou. Desigur, amabilităţi de ambele părţi: "Nu e nici o problemă, mă bucur să vă aud din nou", "Sunteţi mult prea drăguţă pentru că vă faceţi timp şi pentru mine" şi tot aşa. Oricum, cert este că ne-am aventurat într-o discuţie despre Nichita şi nu am reuşit să o terminăm în ziua respectivă. Mi-a promis că vom încheia subiectul ziua următoare, tocmai îi picase şeful (la propriu) şi a închis telefonul. A doua zi la fel, a treia la fel şi tot aşa. De atunci am vorbit aproximativ în fiecare zi. El era cel care mă suna întotdeauna şi stabileam mereu ora pentru ziua următoare. Era o plăcere să discuţi cu o voce care poartă un nume şi faţă de care poţi să fii tu. De câteva ori am încercat să ne şi întâlnim, dar nu am reuşit şi am ajuns să abandonăm ideea.
Într-o zi, la vreo 8 luni după primul apel primit de la Andrei, nu am reuşit să fiu acasă atunci când a sunat. Se mai întâmplase de vreo câteva ori să nu pot să răspund şi mereu a fost liniştit a doua zi şi zicea că nu e nici o problemă. Dar atunci nu ştiu ce s-a întâmplat, parcă eram martoră la o explozie, îmi urla în telefon şi mă învinovăţea pentru nişte lucruri pe care oricum nu le făcusem. Ajunsesem să plâng şi să îmi cer scuze, dar a fost neiertător. Până la urmă a închis şi s-a terminat calvarul. Plângeam în continuare, simţeam că eram acuzată pe nedrept de o voce şi o persoană la care ajunsesem să ţin. Penibil! M-am hotărît să ies din apartament, mi-am convocat fetele la o noapte albă şi duse am fost. În seara aia l-am cunoscut pe Paul. Stăteam în bar, eu eram determinată să nu mă gândesc la Andrei şi îmi dau seama, la un moment dat, că se măreşte numărul paharelor din jurul meu. Erau toate pline, imposibil să le fi băut. Barmanul, un tip simpatic pe care îl cunoşteam de ceva timp, mi-a facut cu ochiul şi mi-a spus că sunt din partea tipului din capăt. Ştii cum a fost? Ca în filme. Şi nici măcar nu încerca să mă agaţe, era doar felul lui de a spune unei necunoscute: "Am observat că ai ochii roşii, batistele din jurul tău vorbesc de la sine, dar o să fie bine, nu te îngrijora!". I-am mulţumit din priviri. La un moment dat pleacă tipa de lângă mine (cred că spera ca acele băuturi să fie totuşi destinate ei) şi îl vad pe el aşezându-se. Fără nici un alt cuvânt mă invită la o plimbare pe bulevard. Am acceptat fără să mă gândesc că ar putea să se întâmple ceva naşpa. Şi ne-am plimbat timp de 3 ore. Şi era frig, iar eu nu aveam decât nişte pantaloni de in, un maieu şi o jachetă subţire pe deasupra. Dar am vorbit, m-a ascultat în timp ce îi povesteam de discuţiile cu Andrei, despre problemele de la facultate, de faptul că mă simt singură şi că îmi doresc să plec în orice alt loc decât să mai stau în oraşul ăsta. Mai mult în glumă, mi-a propus să luăm primul tren spre Suceava. Am acceptat din nou. Aveam ceva bani la mine, ar fi ajuns pentru o escapadă de o zi-două şi chiar îmi doream să plec. Aşa că ne-am îndreptat spre Gara de Nord şi nu ştiu prin ce noroc chior era un tren care pleca peste 4 ore. Ne-am aşezat pe o bancă şi eu m-am întins pe el încercând să aţipesc. Dar ştii ce fain e când cineva îşi trece mâna prin părul tău în timp ce tu aştepţi să te prindă somnul? Şi ştii ce a mai făcut? Asta chiar merită...a început să cânte uşor, în şoaptă. Nu mai îmi amintesc melodia, dar te calma atât de tare. A fost chiar drăguţ. Şi îmi plăcea de el. Şi mă simţeam bine cu el, pe banca aia din mijlocul Gării, gata să plecăm într-un oraş la multi kilometri depărtare şi la multe ore distanţă.
Mai ţii minte ce fain putea să povestească Paul? Mi-a spus poveşti tot drumul spre Suceava, le-a inventat pentru mine. Mi-a plăcut una tare simplă şi copilăroasă despre un bursuc mov care şchiopătează. La 6 dimineaţa stăteam în compartiment şi fumam uşor din ţigări, simţindu-ne ca doi copii care fac ceva rău şi care îşi aşteaptă pedeapsa. Se pare că pedeapsa pe care o aşteptam atunci a întârziat câteva luni. Mă rog, nu contează, important e că am avut noaptea aia din tren şi nopţile care au urmat. Şi zilele. Cu aşteptările la colţ de stradă, cu săruturile pe umăr şi cu planurile pentru "mâine" care rămâneau mereu în stadiu de proiect pentru că ne aflam mereu în alt loc decât cel la care ne gândisem cu o zi înainte. Da, s-a terminat prosteşte cu Paul. Dar asta e, el a ales.
Un timp nu am mai primit nici un telefon de la Andrei. Nici o veste, nimic. Uitasem oarecum de el şi voiam să îl fac să înţeleagă faptul că nu mai merită să mai vorbim dupa cum s-a purtat cu mine atunci. Dar m-a sunat a doua zi după ce s-a terminat cu cel care devenise totul pentru mine. M-a sunat când trebuia. Şi mi-a zis ce trebuia. Nu e aşa că e ireal când se întâmplă lucruri dintr-astea? De atunci nu am mai plâns pentru iubirea mea pierdută. Da, tocmai din cauza asta zic că Andrei m-a ajutat. Oricum ar fi, nu am păstrat legătura cu niciunul din ei. Dacă ar fi fost să continui să vorbesc cu vocea mea îndepărtată din receptor aş fi ajuns la un moment dat să o aud şi în realitate. Cât despre Paul...el a ales.

sâmbătă, 16 august 2008

in my health

And so it is just like you said it would be life goes easy on me most of the time.
Dar poate ca nu chiar acum. Cred ca ma voi opri aici. E prea mult pentru mine. A fost interesant si placut, dar mai mult nu stiu daca pot. Sorry.

vineri, 15 august 2008

Jocul

Totul a început din cauza Jocului. Amândoi ştiau cât poate fi de captivant, ştiau că are să se termine în apropierea serii cu un "La revedere!" fluturat delicat şi pe jumătate meritat din partea amândurora. Dar oare ştiau ei ce anume vor simţi apoi? În singurătate? E adevărat, au fost mai singuri decât erau la despărţire, atunci când îşi împărţeau îmbrăţisări şi când îşi furau unul altuia săruturi uşoare pe buze pătate de nicotină.
Doi străini împărtăşind un pat. Doi străini ţinându-se în braţe. Doi străini jucându-se cu trupul celuilalt în timp ce şopteau ode Plăcerii.
"Iubeşte trupul, nu omul!" - o maximă după care se ghidează numai cei ce nu simt parfumul iubitei în momentele cu lumină difuză. Şi totuşi, doi străini au putut să simtă mai mult decât doi îndrăgostiţi. Apoi vraja s-a rupt, el şi-a reluat locul în Realitate, iar ea se sfărâma cu fiecare treaptă a blocului de patru etaje. O lacrimă şi un suflet istovit...asta a fost pedeapsa pentru o seară de dragoste fără dragoste.
Şi totuşi, Jocul lor a rămas intact. Jocul a fost singurul lucru care i-a apropiat pe cei doi îndeajuns de mult încât să se simtă cu fiecare centimetru al epidermei. Nu a fost vorba de iubire, dar nu a fost nici o simplă seară în care tot ce contează e plăcerea fizică, nu a fost o încălcare a legii. A fost o înţelegere bazată pe dorinţă, o înţelegere pe care amândoi doreau să o onoreze şi din care amândoi voiau să rămână cu amintirea pură a unei atingeri. O înţelegere ce se voia a fi uitată în clipa în care nu va mai exista mirosul parfumului ei în apartamentul lui, în care ea va scăpa de urmele învineţite de pe sâni şi gât, în clipa în care, pentru amândoi, acea seară nu va rămâne decât amintirea unui vis ce păstrează senzaţii acute şi, nu în ultimul rând, plăcute.
***
O aştepta în colţul străzii. Ştia că trebuie să apar­ă, doar vorbiseră cu o jumatate de oră înainte şi îşi dăduseră întâlnire. Era prima oară când se vedeau faţă în faţă. Ciudat, dar simţea că o ştie pe necunoscuta pe care avea să o conducă în patul lui. Desigur, mai vorbiseră, ştia cum îi sună vocea şi o văzuse în câteva poze, dar avea straniul sentiment că putea să îi simtă palma tremurândă în mâna lui, că ea va lăsa ochii în pământ de îndată ce îşi vor da mâinile ca pentru a face cunoştinţă. Doar era un gest firesc ce putea trece şi ca o glumă sau o aluzie subtilă a tot ce se voia făcut în acea după-amiază. Trecuseră deja două autobuze şi ea tot nu se arăta. El devenea uşor nervos, dar îşi păstra aparenţa de calm în cazul în care puştoaica ar fi dorit să îi joace o mică farsă şi să îl ia prin surprindere strecurându-se în spatele lui. Al treilea autobuz. "E cald tare, sper să plouă! Ar fi plăcut să plouă..." O voce în spatele lui. Nu şi-a dat seama când ea a coborât din maşină, era mult prea concentrat să rămână calm încât nici nu a observat silueta cu un cap mai mică decât el în timp ce se rotea lent în jurul lui, ca pentru un control medical. La aşa ceva nu se aşteptase. Dar îi plăcea atitudinea ei deschisă, în ciuda faptului că ar fi dorit-o docilă, gata să îi cadă în braţe la primul cuvânt aruncat despre lucrurile ce se vor întâmpla în doar câteva momente. Era doar o copilă îmbrăcată în alb, o simplă copilă pe care o duce de mâna, inconştient, spre uşa apartamentului său. Îi place. Îi place să ştie că poate să facă orice în afară de a o răni, îi place să îi simtă pielea fină şi îi place să vadă părul ei blond şi privirea ei curioasă de noile locuri pe care le vede. Un pahar de apa pentru a domoli setea ei şi o priveşte zâmbind. În doar câteva clipe o va avea, o va simţi şi îi va dicta felul în care se vor juca. E doar finalul, mâine nu va mai exista, doar acum contează, doar acum o poate face să se bucure de mângâierile lui cât timp el se plimbă cu palma de-a lungul coapselor ei.
Se stinge lumina, se trage oblonul...doar cearşafurile se aud foşnind.
***
"Poate ar fi fost mai bine să nu o fi făcut? Nu...a fost bine, a fost mult prea bine şi pentru prima dată m-am simţit dorită. Doar că, aş fi vrut să mă vrea pentru mine, nu pentru un trup ce oricum se va ofili. Din seara aia nu a sunat, nu am vorbit, iar eu îi simt atingerea, dar nu îi desluşesc chipul. Oricum, daca l-aş vedea mâine pe stradă, ce aş putea să îi zic? Mulţumesc?! Pentru ce?...Nu ar avea nici un sens. Şi totuşi, aş vrea să îmi confirme că s-a întâmplat şi că a fost la fel de plăcut pentru el cât a fost şi pentru mine. Aş strica Jocul, regulile le-am conturat noi, din cauza asta este valid şi legitim şi nu, nu m-am îndrăgostit de el. A fost primul. Atât!"
***
Nici unul din ei nu bănuia ce vor simţi după ce se va termina acea seară, după ce se va sfârşi acel Joc pe cât de banal pe atât de nociv. Nu ştiau că mâine vor rămâne singuri şi izolaţi în ei înşişi. Nu ştiau că în seara aceea ar fi trebuit să rostească altceva la plecare.

Young lust (daca tot vorbeam de Aerosmith)

Intre vesnicii aliati Dorinta si Placere nu exista loc pentru moralitate-legalitate-legitimitate. Intre ei nu poti decat sa decazi si apoi sa te ridici din norii de fum mov si sa te arunci din nou in lupta, antrenat de aceeasi zei pe care candva ii vei aminti precum doi vechi prieteni de betie a simturilor.
Si atunci de ce vreau sa ma avant aici, acum, in razboiul asta cu mine, intr-un pat strain, de ce nu pot sa astept si sa fiu conservatoare, de ce imi doresc atingerea in locul sentimentului?
Poate ca nu voi stii pentru ce anume...nu acum...nu atunci...
I shouldn't blush!

miercuri, 9 iulie 2008

A beautiful smile

M-am pierdut in inocenta surasului tau. Iubesc modul in care imi zambesti atunci cand ma privesti dansand printre visele mele cu tine. Cred...nu, sunt sigura ca zambetul tau a fost ceea ce a reusit sa ma audca atat de aproape de tine.
E seara. Nu mai pot ramane mult aici si imi displace profund gandul ca nu o sa mai fiu langa tine peste cateva minute. Ne continuam discutia. Deviem de la subiect de fiecare data, dar asa ajung sa te cunosc. Nu mi-e strain modul asta de a patrunde in esenta unei persoane dragi. Imi acorzi destul de multa atentie, in ciuda faptului ca mai sunt si alti oameni la masa, dar pana si eu am uitat de ei. Sunt momente in care, de la un punct, nu mai exista decat doua persoane in tot Universul, iar restul se pierd intr-o ceata laptoasa de uitare.
Intr-un timp destul de scurt, reusesc sa iti arat cine sunt, fara detalii, doar esenta o poti privi in ochi daca esti destul de atent. Ai spus ca nu te gandesti la moarte decat daca poti gasi ceva erotic in ea. Pentru mine, moartea este erotica, voluptoasa, o amanta pe care o posezi o singura data, o amanta la care te gandesti intotdeauna si care te tachineaza cu prezenta in fiecare clipa a zilei.
Ai devenit accesibil, deschis si te regasesc ca OM. Tot statutul tau de tablou, de melodie, de statuie capata acum o valoare cu totul diferita. Imi place mai mult asa. Imi place sa te stiu uman, modest, imi place sa ii vad ochii cand te privesc, imi place sa te vad zambind si razand. Acum te simt altfel.

luni, 7 iulie 2008

I think I did it again. Poate de data asta nu are sa fie la fel de rau daca are sa fie ceva. Si nu, nu suflu si in iaurt, doar ca anumite asemanari si coincidente ma dau peste capusor. Apoi, George e rau si nu ma lasa sa visez, A. cred ca si-a dat seama ce urmaresc, dar eram usor enervata si sacadata si mutilata ca sa mai tin cont si de ce idei ar putea sa isi faca el. Zilele se scurg mereu la fel. A fost doar acea seara cand mi-am aniversat nasterea (cei prezenti au fost o companie superba, cei absenti au pierdut cateva clipe destul de faine, printre care si Tequila-tzashnitoare aka eu). Si acum astept. Hmm, this reminds me of something....oh, yeah, he let me wait a few days before calling or doing anything too. Vezi daca te pui cu taurii: ies aceleasi scantei. Ma bucur de sotie si de amanta care vor sa ma paraseasca in Bucuresti in timp ce ele or sa fie la mare bucurandu-se de fiecare clipa petrecuta in soare si in mare. Si eu o sa ma bucur de un maaaareeeee pahar de whiskey. Macar atat sa merit si eu!
Dau numai de oameni ursuzi. Sau ciufuti.
Mi-e dor de acel zambet inocent.
Si da, imi dau seama ca s-ar putea sa ma lovesc de un mare "NU". Oricum o sa fie si asta mai devreme sau mai tarziu.
Radu a inceput sa ma invite la baute in Jack. Sorry mate, poate duminicile, sau in timpul saptamanii. Nu imi place ca, de la un timp, ai o usoara nota trista in glas si in privire. Poate reusesti sa treci peste frustrarile tale si probleme si tot si inveti si tu sa razi.
Vreau si eu un caine ca Pitic!!!!!!!
Vreau sa nu ma mai lase sa astept!
Vreau si eu sa plec la mare!
Vreau sa stiu ca o sa iasa asa cum vreau eu! (dar nu o sa iasa cum vreau eu).
Vreau sa te vad zambind....Imi place zambetul tau. (sa stii asta in cazul in care vei citi vreodata ce scrie aici)
Totul depinde de mine. Ok, o sa fiu parsiva. Si o sa imi pun multe dorinte. Si pana la urma, poate...poate va scoate magicianul din palarie o prietenie cu iz de trambulina diagonal traversata de gaina. (ultima parte sa nu va chinuiti sa o intelegeti)
I reign over my soul.

luni, 23 iunie 2008

Moartea

Nu te simti, chiar si asa, mult prea aproape de ea?

What should I say?

Sunt indragostita de o idee si de o briza ce poarta in bratele ei un parfum cunoscut din copilarie. Ma joc cu posibilitati si las loc interpretarilor gresite. Mi-e dor de ceva ce nu am cunoscut pana acum. Dar, cel mai mult, mi-e dor de tine. Ascult aceleasi melodii in fiecare zi si descopar mereu sunete noi, cuvinte care ma farmeca pe loc. Nu te-am visat decat o singura data. Si chiar si atunci eram pierduta, disparuta, moarta. Ciudat, cel pe care l-am iubit m-a adus in starea in care sa simt lucrurile astea cu adevarat. Cel mai mult doare atunci cand persoana iubita este cea care te omoara. Sa-ti spun povesti? Dorintele mi le stii. Dupa cum spune Amelie Nothomb: "dorinte de portareasa". As vrea sa am povesti ca ale tale. As putea sa iti spun ce imi canta vantul, in miez de noapte, pe plaja, in jurul focului. As putea sa iti spun de prima mea intalnire cu istoria in Egipt. Mi-ar placea sa iti spun cum am ajuns sa fiu persoana pe care o stii tu, acum. Cred ca mai mult le-as povesti pentru mine, inca o data, analizand situatii si cuvinte care le-am purtat cu mine in trecut.
E cald. Second hand faith. Ai mei sunt cretini. Ma enerveaza, dar nah, ce pot sa fac? Ii ascult, caci sunt fata cuminte. Doamne, nici nu vor sti ei cat de mult visez eu clipa in care nu ii voi mai vedea in fiecare zi. Sa ma descurc pe cont propriu, fara ei, fara ajutorul lor, fara telefoane date. Si nu mai e mult pana atunci. Am asteptat atat. Am si eu o virtute mica pe acolo: rabdarea.
Mi s-a schimbat starea de cand am inceput sa scriu idiotenia asta. Nu, nu ma intereseaza. Nu ma intereseaza lumea voastra. Nu.

joi, 19 iunie 2008

problems

Se pare ca scriu cam siropos. In alta ordine de idei, trezesc pasiuni ce dureaza prea mult timp in persoane de o varsta inaintata. Victor ajunge maine in Bucuresti. Si eu stau si ma gandesc la existenta mea subreda. Noaptea trecuta a fost cu adevarat o experienta nefasta.Am fost lovita din trei parti diferite. Azi am vrut sa beau, sa uit. Nu am reusit sa-mi termin nici macar cel de-al doilea pahar de vin. Cafeaua a ajutat. Din cauza asta sunt eu acum ceva mai fresh. Nu mai merg in Jack pentru o vreme. Cateva luni probabil. Nu am absolut nici o directie in vara asta. Majoritatea oamenilor pe care ii cunosc lucreaza, numai eu stau pe bara si urasc chestia asta. Eh, fuchitol. Dintr-un anumit punct de vedere, vreau la scoala. Macar atunci ma gandeam mai putin la problemele mele. Nu aveam timp. Teme, ore, copiat etc. Nu stiu, e aiurea rau. Si cam toate lucrurile astea care te darama m-au lovit la 16 ani. Ma rog, nu sunt lucruri grave, ca am talentul de a da peste oameni care au probleme mult mai mari ca mine. Asa ca fie, imi trec toate problemele in tacere, in viitor. Ce dracu, oricum nu ajuta sa spui ce te doare. Vreau sa ma mai simt ocrotita...Vreau sa ma mai joc cu Vladut (e un copil tare fain si tare dulce). Vreau sa se simplifice lucrurile. Da, asta vreau. Simplu. Direct. Monocromatism pentru o zi. Un om fara secrete, fara trecut, fara viitor, doar prezentul. Simplitate. Atat. E mult, stiu. Cer prea mult. Asa ceva rar se gaseste. Credeti-ma, stiu.

marți, 17 iunie 2008

lemn

Lemn. Toata fiinta ta este prefacuta in lemn. Incerc sa te ating, dar pana cand degetele mele intinse ajung la obrazul tau, te evapori. Ma trezesc tremurand. Ma dau jos din pat si aprind lumina care imi inunda camera precum imaginea unui amant in doliu. Stiu ca, in acest moment, tu te-ai trezit dintr-un vis cutremurator in care dispari inainte ca mana mea intinsa sa te atinga. Aprinzi lumina. Te asezi din nou in pat si te gandesti la moarte. Iti imaginezi cum ar fi fara mine si alungi imaginea asta din minte inainte ca ea sa te poata consuma precum flacara mistuieste o lumanare in biserica. Iei o carte la intamplare de pe raft. "O iubeam". O arunci nervos si neglijent pe noptiera. Incerci sa iti controlezi miscarile si imi formezi numarul de telefon. Raspund si stam in tacere amandoi, deoarece visul coboara tot mai mult asupra noastra. Imi ceri sa vin la tine.
Sun la usa si te gasesc purtandu-ti fiinta in brate, iar buzele tale cauta cuvinte sa ma intampine. Te sarut, incercand sa sterg amintirea asta nefasta cu iubire si dorinta in miezul noptii. Te privesc si te gasesc schimbat. Ochii tai deseneaza greieri in intuneric. Inchizi usa. Ma intrebi daca vreau o cafea si o primesc, dorind ca asta sa altereze unele consecinte. Clinchetul ibricului de alama. Oftatul tau. Lumina din mine. Totul pastreaza amprenta visului. Merg in bucatarie si te cuprind cu tot sufletul in brate. Te intorci, imi privesti chipul obosit si imi saruti mainile. Te adun in mine, filtrand greselile ivite intre noi.
Geamul e deschis. Un fluture intra in camera. Ii urmarim zborul si incercam sa deslusim propriile noastre vieti in el. Iti aprinzi o tigara. Ma privesti indemnandu-ma sa zambesc. Surad. Mai mult nu pot. Imi beau cafeaua, iar tu te asezi pe scaun. Iti urmez exemplul. Noaptea coboara peste noi si te vad zambind, urmarind fluturele. Termin cafeaua, ma ridic si ma duc in dormitor. Hainele formeaza un morman pe podea si te astept sub patura. Un insomniac asculta melodii de jazz in surdina. Tu intarzii. Tu te transformi cu toata fiinta in lemn. Lemn.

iedera

Iedera coboara incet si sublim de la etajul patru, ultimul, al blocului tau. Nu, stai linistit, doar visez la iedera, nu stau impopotonata in fata casei tale. Astept doar o veste, o ruga care sa imi poarte pasii acolo si atunci voi suna la sonerie si voi intra in apartamentul tau. O sa ma privesti precum o naluca din alte timpuri si o sa-mi scrii sute de balade pe servetele de hartie. Apoi le vei arde, efemere ca si clipele in care voi sta asezata pe canapeaua ta. Vom surade in timp ce o sa ne bem ceaiul din cesti albastre, mari, de portelan si vom fuma, iar fumul se va raspandi in jurul nostru precum amintirile care ne leaga. Iti voi povesti istorii scurte din vremea inocentei mele, de dinainte ca tu sa ma fi atins cu mintea ta. Restul serii vom ramane imbratisati si iti voi privi chipul pe care il visez acum. Tu stiu ca o sa taci, o sa fii doar o poza a fiintei tale, incolacita langa mine, inconjurati amandoi de pernele astea aduse din Turcia. Lumina va fi stinsa, iar eu voi aprinde o lumanare, amintire, dorinta, subterfugiu. Vei intra usor intre coapsele mintii mele, ametit de parfumul de iasomie care se prabuseste peste trupurile noastre, dezmierdand pielea. Atunci ma vei atinge cu vorbe, imagini, ganduri, pana in clipa in care amandoi vom fi mai aproape unul de celalalt, pana cand vom adormi ca doi copii in livada bunicii.
Ma trezesc din gand si amorteala asta placuta. Suna telefonul. Iti recunosc vocea tremuranda care ma cheama in casa ta. Rochia imi acopera trupul care tanjeste dupa halatul tau alb precum peretii dormitorului, iar eu incui usa, cobor scarile si te gasesc, al meu, in spatele usii apartamentului.

te stiu departe

Te ştiu departe, dar un singur telefon poate să îmi trezească imaginaţia şi te văd stand la birou, cu ochii în calculator şi cu mintea la parfumul părului meu. Închid ochii şi îţi ascult vocea comunicându-mi banalităţi. Ascult bătăile inimii tale pe care le ghicesc şi le număr şi mă gândesc la cănile cu cafea băute până în momentul de faţă.
Se înserează. După cum îmi e obiceiul, vin şi te iau din faţa casei tale, gândindu-mă cu interes la ceaiul pe care îl voi devora peste câteva minute, într-un local cu lumini difuze, dar intim şi cald. Mă aştepţi în faţa porţii. Ochii tăi sclipesc pentru o clipă, apoi se întorc în tăcerea specifică abisului etern. Eşti obosit, îmi dau seama de asta. Rucsacul îl porţi neglijent pe umărul drept. Îţi aprinzi o ţigară şi mă prinzi de mână, nevrând să mă pierzi în întunericul care se lasă. Umbrele noastre dansează pe asfaltul străzii tale în timp ce Soarele îşi închină ultimele raze zilei ce stă să apună. Îmi spui că mă aştepţi de ceva timp, pironit cu privirea la capătul străzii de unde mă lasă autobuzul. Te sărut pe frunte şi te întreb unde ne vor purta paşii în seara asta. Nu îmi răspunzi. Continuăm să ne plimbăm, în tăcere, pe străzile astea pe care le cunoşti atât de bine.
După un timp în care doar îmbrăţisarea mâinilor noastre se pierde într-o pasiune lăuntrică, te opreşti brusc de parcă o fantomă din visele tale tainice ţi-ar fi traversat calea. Dai drumul mâinii mele şi te propteşti de peretele unei clădiri şi îmi ceri să plec, să te părăsesc acolo. Nu înţeleg, dar mă uit in ochii tăi şi ştiu că este singurul lucru pe care îl pot face. Mă îndrept spre cea mai apropiată stradă care iese în bulevard fără să mă uit înapoi, fără să plâng, fără să rostesc o vorbă. Tu te pierzi precum o umbră.

O ceasca de cafea cu lapte

O ceasca de cafea cu lapte. Atat e intre noi. Pe masa nu se mai afla nimic, doar mainile noastre impreunate, dezmierdandu-se si alintandu-se cu o stiinta izvorata din illo tempore. Ma uit mult timp la mainile noastre, simt pielea ta fina si cunoscuta. Oricat de mult ti-as iubi ochii, deocamdata sunt prea distrasa pentru a-i simti vibrand. Ai maini de poet, de om grabit, ursuz cateodata si intotdeauna cu un pas si un gand inaintea mea, insa eu te urmez, caci iti iubesc mainile de poet. Nu e decat atingerea usoara a degetelor tale pe mana mea intinsa spre ceasca. Ma uit la tine si vad o umbra asternuta pe chipul tau.
Ma ridic de la masa. Andries canta "Cea mai frumoasa zi", insa nici unul din noi nu are puterea sa il asculte. Imi iei mana intr-a ta si iesim din cafenea in ploaie. Se aude corul din catedrala. Cu mintea obosita ma gandesc ca as vrea sa mai asist la inca o predica, desi nu sunt catolica si nici crestina practicanta. Tu tii umbrela deasupra capetelor noastre. Eu ies de sub ea, plec de la bratul tau pentru a ma oferi ploii, iar tu privesti dansul meu cu acelasi amuzament nociv cu care privesti de obicei un copil construind castele de nisip. Imi refuzi invitatia la dans, desi e seara si nu e nimeni pe straduta asta din mijlocul Bucurestiului. Nici o balta nou formata nu scapa jocului meu, iar curand sunt uda pana la piele. Te indrepti spre mine, imi zambesti cu indulgenta, ma tii aproape de pieptul tau si ne indreptam spre casa ta. De data asta raman sub umbrela.
Urcam scarile. E atat de liniste pe straduta asta, in blocul asta gri, colorat doar de prezenta ta. Pasii ni se aud amplificati de mii de ori si ma tem sa nu trezim vreo fiinta, caci nu as suporta sa vad moartea unui alt suflet ascunsa in ochii sai. Cheile clipocesc in mainile tale, clanta cedeaza, iar usa imi dezvaluie interiorul atat de cunoscut. Te rog din priviri si prin strangeri de mana sa nu aprinzi lumina. Ma lasi in dormitor sa ma dezbrac de hainele ude, gasindu-mi protectie intr-un halat destul de mare si larg, dar confortabil si calduros. Ma primesti in sufragerie cu o ceasca de ceai de tei, caci stii ca imi place si speri sa ma scapi astfel de chinul unei raceli. Ma apropii de biblioteca ta fascinanta si imi trec degetele peste cotorul volumelor adunate de tine.
Imi soptesti numele. Ma asez langa tine pe canapea. Ma saruti pe tampla si ma tii in brate. Adorm cu capul pe umarul tau si uit de ploaie.

luni, 16 iunie 2008

visare

Stau intinsa in pat, patul tau care pastreaza mirosul trupului tau...Stau intinsa, tolanita precum o mare pisica si motai usor cu ochii inchisi. Aud apasarea degetelor tale pe tastatura. Esti aici, cu mine, in camera asta ce miroase a iasomie, tu lucrezi, iar eu ascult si te visez cum te gandesti, iar gandurile tale devin povesti vii pe cristalul monitorului. Eu dorm gingas si lenes pe puful pernei care si-a insusit forma capului tau. Dezmierd asternuturile si ma pierd in visarea unui sarut.
Departe se aud masini si un claxon incet. Un caine latra, iar un om vorbeste tare la telefonul mobil astfel incat aud ecoul vocii lui. Tu esti linistit si iti dregi glasul din cand in cand. Deschid un ochi, putin ca sa nu ma observi ca te privesc, si vad cum iti dai parul de pe fata cu o usoara nervozitate in gesturi. Apoi, inchid iar ochii si imi doresc sa vii in patul tau sa ma iei in brate. Eu - o alta posesiune a ta. Tu - un alt vis in care ma scald.
Sunt amortita. Imi schimb pozitia, iar arcurile saltelei scancesc usor. Sunt sigura ca te-ai uitat pentru o clipa la mine, comtampland noua asezare a trupului meu, amintindu-ti traiectoria pe care am simulat-o. Surad. O suvita de par mi s-a asezat gales peste fata. Pentru ceva timp, se da in mine o lupta de proportii: sa te astept sa te asezi langa mine si sa imi dai la o parte suvita sau sa imi ridic mana adormita si sa imi trimit firele de par la loc printre suratele lor? Devin iarasi atenta la tine. Te aud cum lovesti tastele si ma resemnez. Suvita este exilata, iar armonia restabilita.
Simt trecerea timpului, o calculez dupa ritmul respiratiei tale. Intunericul invaluie camera, iar singurele lumini sunt cele de la veioza biroului si monitorul calculatorului. Imi dau seama ca, in noaptea aceasta, nu voi stii cand te vei ridica alene de la birou si te vei aseza pe patul acesta langa mine. Ma hotarasc sa adorm. Inainte de a ma afunda in perna si in vis, deschid ochii si te mai privesc pentru o ultima oara. Esti concentrat asupra acelor cuvinte pe care le inventezi si nu ma vezi pe mine, cea reala, cea vie, pe care ai uitat-o la limita uitarii in intunericul asta. Esti departe si as vrea sa pot sa ma uit in ochii tai profunzi sa imi dau seama exact unde esti. Pot sa vad cat esti de obosit, iti tii spatele incovoiat ca si cand intreaga vina a existentei s-ar afla pe umerii tai. Nu pot sa nu ma abtin sa imi doresc ca supliciul din seara asta sa se termine mai repede, sa te pot primi in bratele mele care iti duc dorul. Ma uit la tine si iti soptesc, cu o voce franta: "noapte buna, dragul meu". Tu nu ma auzi, dar sunt sigura ca, in aceeasi clipa, mi-ai soptit si tu: "noapte buna, draga mea". Inchid ochii pastrand pe retina imaginea ta atat de iubita si dorita. Inchid ochii si sunt sigura ca o sa te visez numai pe tine, cu gingasia caracteristica indragostitului.
Apoi ma trezesc...

duminică, 15 iunie 2008

o imbratisare

Sa va spun o mica poveste.
Nu ma mai vazusem cu A. de vreo luna dupa incidentul cu "nu mai simt nimic" care m-a lasat si pe mine in aceeasi nesimtire. Apoi, pe 21 martie, intr-o frumoasa zi de vineri, la dirigentie are profa ideea nemaipomenita de a merge la teatru toata clasa. Alesesem eu "Inima de caine" si vroiam sa ma interesez de data, ora, pretul biletelor, rezervari, toate lucrurile de care trebuie sa te interesezi. Inainte de ora de romana, mi-am dat seama ca un coleg are o revista TimeOut si l-am rugat sa mi-o imprumute. Nu am reusit sa scot de acolo decat numarul casei de bilete si apoi am trecut in revista revista. M-am holbat pret de cateva clipe la articole si apoi dau peste sectiunea de concerte unde aflu de un concert Travka, in Clubul Taranului, pe data de 21 martie. La inceput nu mi-am dat seama si am crezut ca ratasem concertul cu cea mai frumoasa nestiinta. Am aruncat revista intr-o doara si m-am indreptat spre banca mea. Apoi, mi s-au aprins majoritatea beculetelor si neuronii atat de pomeniti si-au intrat in drepturi. Am imbrancit lumea de-a dreptul si m-am aruncat, din nou, asupra revistei cu speranta in priviri si cu neliniste in gesturi. M-am uitat la pretul biletului de intrare si mi-am sunat ambii parinti. "Pot sa ma duc la concertul Travka din seara asta?" Da, mi-au spus da, caci altfel, povestea mea, cea de acum, aceasta infima parte dintr-o poveste si mai mare, s-ar fi terminat aici. Am alergat intr-un suflet acasa ajutata de R.A.T.B., am papat, m-am imbracat, aratam cat de cat decent, mi-am pus pantofii (mare greseala) si m-am imbarcat in Fordul care m-a condus pana la Clubul Taranului. deja nu mai stiam ce e cu mine. Cred ca eram acolo cu o colega si alte doua persoane de la TeenPress, Teddy de la CLTB1 si un prieten de-al sau si spre bucuria mea, Shanyi care aducea garoafe. Chiar si acum am un nod in stomac povestind. Mi se pare normal, de fiecare data cand povestesc ceva pentru prima oara ma incearca emotiile pe care le-am simtit atunci.
L-am vazut. Dupa o luna si un scurt istoric, l-am vazut la masa inconjurat de prieteni si cateva printese. Nu imi venea sa cred ca putea sa fie atat de detasat. Oare nu a simtit ca sunt chiar in spatele lui, privindu-l, iubindu-l, dorindu-l si cercetandu-i fiecare gest? Eu il simtisem inca de dinainte de a ajunge in Club. Stiam ca are sa fie acolo. Nu stiam in ce stare aveam sa il regasesc, dar stiam ca avea sa fie acolo. Mi-am facut curaj si m-am indreptat inspre el. L-am salutat. Vroiam sa par ok, detasata ca si el, matura pana in maduva oaselor, indiferenta in fata ochilor lui de un albastru palid. Ne-am sarutat pe obraz. A durut. A durut sa nu il strang in brate si sa ii spun cat de mult il iubeam. A durut sa vad ca se aseaza la loc la masa. A durut sa vad ca nu ii pasa de faptul ca stateam siderata in spatele lui. L-am privit mare parte a serii. Stiu fiecare coltisor in care a stat, cand s-a indreptat spre bar, cand a "socializat", cand, cand, cand...Am pierdut mare parte a concertului, poate chiar tot, coplesita de un val de emotii de dispret si tandrete si amintiri incerte.
La un moment dat, a venit mandrul spre mine. Acelasi dintotdeauna. Era tot el, il vedeam pe omul de care ma indragostisem cu 8 luni inainte. A venit. Pentru mine. Singura clipa in care m-a vazut in toata seara. Atunci m-a simtit cum eram cu adevarat. Am fost asa cum mi-am propus sa nu fiu. L-am simtit mai aproape pentru o clipa si l-am intrebat daca, intr-un viitor nesigur, poate, vom mai putea sa fim iarasi doi. Mi-a raspuns ca nu stie. L-am intrebat daca a venit cu "ea", cu cea pe care mi-o imaginam la bratul lui, in locul meu, dar mi-a facut un mic cadou si mi-a spus ca o "ea" nu exista in momentul acela. Asta m-a bucurat. Apoi, ne-am imbratisat si ne-am clatinat in ritmul muzicii. A fost ultima oara cand am fost aproape de el din toate punctele de vedere. I-am simtit parfumul. Nu vroiam sa il uit. Nu vroiam sa ii dau drumul. Nu mi-am dat seama ce a insemnat cu adevarat acea imbratisare decat dupa mult timp, caci in seara aceea m-am gandit numai la posibilitatea instaurarii unui "noi" pentru o noua zi. Greseam. Acum stiu cat de mult greseam. Imbratisarea asta, dorita probabil de ambele suflete implicate, a insemnat un "adio". Singura despartire viabila din toate cate au fost intre noi. Atunci a fost ultima oara cand l-am simtit. De atunci, mi-am dat seama cat de departe vreau sa stau de el. De omul pe care l-am iubit candva.
Apoi a venit seara si am adormit zambind. De atunci, am invatat sa zambesc din nou. Nu mai era al meu, nu mai eram a lui. Totul era sfarsit.
Iar acum, un nou inceput...

o vara

Astazi m-am trezit pe dos. Poate ca asa ma trezesc mereu, dar de fiecare data vad ceva bun in ziua respectiva, fie ca e doar un viciu pe care il probez in fiecare alta zi. Astazi nu am reusit. Am vrut sa fiu ok. Dar singurul lucru multumitor au fost dragii mei prieteni si Allende. Victor e inca la mare. Nu as fi vrut sa ies din casa azi. Am facut-o si am dat peste vechi si noi suplicii.
Din plictiseala si dichis mai mult decat din necesitate mi-am cautat un loc de munca. Nu exista nimic, sau poate nu vad eu oportunitatile. Sincer, m-as angaja in vreun birt, dar chiar nu pot. Am parinti.
Ah, se intrevede o vara cat se poate de plictisitoare. In fiecare zi voi face acelasi lucru. Voi schimba mereu alte carti. Vor ramane aceleasi locuri. Daca as putea sa scap din Bucurestiul asta si sa plec la mare, fara parinti, fara nimeni in afara de sotie, de amanta ei, de prietenul ei si de Victor. Sau sa scap pe un varf de munte, singura cuc. Sau sa ma pierd pe o strada din acest oras mereu indiferent. Nu vad cum as putea sa scap de o existenta mai mult decat previzibila in vara asta. Macar verile trecute nu ma asteptam la nimic si atunci s-au intamplat toate povestile care m-au marcat nitel. Cat as da acum pentru o alta poveste, un alt secret bine pastrat si iubit, un zambet peste umar, un sarut care "goes deeper than my skin" si o imbratisare care iarta si spune adio. Macar o sa ma mai odihnesc. Macar o data.

marți, 10 iunie 2008

liste cu dorinte

Scumpa mea Elena mi-a propus sa fac si eu o lista cu ce vreau pentru vara asta. Nu am sa le numerotez, nici nu le scriu in ordine alfabetica, ci dupa cum le simt acum si dupa cum se insira ele in mintea mea.
Vreau sa zambesc, sa rad, sa ma joc, sa citesc, sa te citesc, sa ma plimb cu tine prin Bucuresti, sa beau o bere sau un ceai cu oamenii pe care ii iubesc, sa scriu, sa ma incrunt, sa te sarut, sa privesc lumea in ochi, sa observ frumusetea din orice lucru, sa ma plimb cu barca pe Cismigiu, sa te cunosc, sa suflu in lumanari, sa te am, sa port fusta, sa adorm cu mana pe tine, sa stau mai mult timp in Blu'zz, sa stau cu Florin in gradina din Jack, sa mai merg in Vasiliada, sa citesc Fowles, sa gasesc poeziile de Brumaru, sa te pastrez langa sufletul meu, sa ma cert pentru un suras, sa te vad, sa ma vezi, sa descopar noi sentimente, senzatii si stari, sa ma duc la concerte de jazz, sa ma mai duc la un concert Travka, sa ma plimb prin Cluj, Oradea, Iasi si Suceava; sa ma supar si apoi sa-mi treaca, sa stau in bratele tale, sa te sarut cu sufletul larg deschis, sa merg la teatru, sa nu imi pese, sa uit ce vreau sa uit, sa imi amintesc ceea ce merita si ce conteaza, sa ma bucur de fiecare clipa pe care o am alaturi de persoanele dragi, sa te iubesc, sa ma iubesc, sa iert, sa aprind o lumanare, sa arunc o fotografie, sa fac o fotografie, sa citesc un rand cu o semnificatie cruciala, sa fiu mai rationala, sa ma pierd in ochii tai verzi, sa te iau cu mine prin tara, sa treaca timpul, sa fiu mai inteleapta, sa ma deschid mai mult, sa stiu cand sa tac, sa stiu ce sa spun, sa stiu cum sa spun, sa ma uit dupa fluturi, sa colind librariile, sa-mi fac abonament la biblioteca, sa citesc pe o banca in parc, sa ascult cantecul pasarilor, sa ma bucur de umbra unei salcii, sa ma vad cu prieteni vechi, sa imi pastrez prietenii noi, sa te vad plecand, sa te surprind asteptandu-ma, sa te tin in brate, sa imi petrec o noapte ascultand marea, pe nisipul ud, privind stelele.
Ar mai fi cateva lucruri de spus, dar cred ca pentru o lista e de ajuns. Victor, e jocul Elenei. Si e randul tau sa faci o lista.
Am incercat sa fur o inregistrare de pe Youtube si sa o pun aici. Nu mi-a reusit.
F. imi trimite muzica in continuare...unele sunt...le poti simti atingerea.
Victor nu a mai plecat la Campina, dar nici nu ne-am vazut azi. O zi de pauza e buna, din cand in cand, nu-i asa? Ar fi si mai bine daca nu mi-ar fi dor.
Am discutat azi cu Florin timp de un sfert de ora. Vechile trucuri, rasete, metafizici superioare care sunt, de fapt, banalitati. Vreau sa il vad. Acum e si vara, poate inchinam un pahar in cinstea verii trecute. Da, Doamne, sa fie cu tarie!
Mi-am aranjat blogul aseara. Sper ca va place.
Am terminat "Metafizica tuburilor" de Amelie Nothomb, il ascult pe Brumaru recitand, simt ca ma refac, ma bucur de ploaie...
Sunt intr-o grava pana de inspiratie. E prea inspre dimineata, e chiar dimineata, iar eu inca nu m-am trezit din somnul placut venit la ora 1. Cafea nu am. Mi-ar placea un ceai. Inca mai am ceva tigari. Azi nu am bani.
Azi. Daca tot a venit vorba de azi, noi vom preda manualele. Pentru mine e destul de aiurea sa vad pe viu cate exemplare am pierdut de-a lungul anului. Si e aiurea. Tu esti gingas si imprumuti lumea, iar ei te muta din pepeni si uita ca acea carte nu le apartine.
Bun. Cu ziua de azi am stabilit. Dar cum va fi maine? Joi e clar, nu se face scoala; vineri doar o vizita de curtoazie pentru medii; azi dam manualele, asa ca nu stiu ce valente are ziua de maine. Om trai si om vedea.
V. pleaca azi pana la Campina si se intoarce.

sâmbătă, 7 iunie 2008

dialoguri in tacere

Alte dialoguri in tacere cu anumiti demoni ce traseaza cai ferate spre aceleasi destinatii incerte.
NU, nu asta vroiam sa spun, desi exista tot ceea ce am desenat mai sus. Pana acum, am tinut blogul asta pentru o amintire care doare un pic mai mult decat ar fi necesar. Celalalt il tin, in ultimul timp, pentru scumpul meu F. Asa...in alta ordine de idei, am cunoscut pe cineva si e bine. V. este asa cum si-au dorit toti sa fie. Visez fluturi...Uite ca F. isi lasa amprenta si aici.
O dimineata cu Andries, fara cafea, m-am trezit singura, trebuie sa trezesc pe cineva, iar mai apoi, la aniversarea lui tata. E vara. Ar trebui sa fiu fericita...pentru ca e vara, e cald, calm, scoala se termina intr-o saptamana, ma vad cu V., beau ceaiuri cu F., te visez din ce in ce mai des la perioade regulate si reglementate de nevoia mea de a te face negru. Ceai negru. Iasomie. Cea mai frumoasa zi. Fowles. Baricco. Si intotdeauna tu. Aveam si am nevoie de ceea ce vad in ochii tai.
Si o sa dispari cu totul. Fara blog, fara discutii la drum de seara, fara invieri, fara tine.
Ce e atat de rau in faptul ca, pentru prima oara in cateva luni, pot si eu sa rad, sa tin pe cineva in brate, sa ma gandesc ca poate as putea iubi. E adevarat, fara tine nu s-ar fi intamplat nimic din toate astea, as fi fost aceeasi epava in deriva. Fara tine nu s-ar fi intamplat multe. Am pentru ce sa iti multumesc, am pentru ce sa iti fiu recunoscatoare, am pentru ce sa te iubesc. Dar te rog...spune-mi cand sa tac. Spune-mi cand vrei sa plec. Nu vreau sa spun ceva si sa nu te simt ok. Chiar daca e o alta perceptie asupra unei zodii. Doamne, e prea dimineata ca sa pot sa scriu bloguri si o sa regret ca am postat asta. Ma rog, nu ar fi prima oara cand regret ceva.
Cu stima...eu