sâmbătă, 4 decembrie 2010

club a

să mă priveşti de la distanţă
să mă observi
te întrebi
să nu faci un pas
te costă
eu sunt boala şi frustrarea
clipa de pe urmă care te face să urli
visul tău se transformă în coşmar
o furtună te distruge pe dinăuntru
apocalipsul şi frumuseţea
cancerul, moartea mai puţin nocive
orgasmul suspendat şi dorinţa
există motive pentru care să preferi viaţa
liniştea, calmul, siguranţa casei
ia-ţi o votcă
respiră adânc
spune-ţi:
e doar un gând



(cu mulţumirile de rigoare lui Miki Vieru)

marți, 14 septembrie 2010

tuşe de culori diverse

O zi plină, plină de energii. Oameni noi, oameni dragi, oameni alături de care am trăit momente frumoase, alături de care am făcut nebunii, oameni care m-au învăţat, care au mai desenat o tuşă sau două în portretul meu. Astăzi a fost începutul de an şcolar, iar eu m-am dus la liceu pentru a mă bucura de cei care au făcut ca patru ani de studiu să fie plăcuţi. Le recunosc tuturor aportul la dezvoltarea mea. Le mulţumesc pentru că m-au făcut să zâmbesc, pentru că mi-au dăruit o mulţime de amintiri frumoase şi pentru că au fost mereu acolo în clipa în care am avut nevoie de o mână întinsă, de un sfat sau pur şi simplu de ceva diferit.
Dragii mei colegi, vă iubesc! (pe toţi în mod egal, pentru a nu isca dispute)
Dragi profesori, vă mulţumesc!

Astăzi am primit o carte cadou, o carte niţel specială, un Dickens.


Je suis ici... Et ça est pour toujours. C’est justement une autre modalité de sentir et de vivre l’amour dans le temps du choléra.

luni, 19 iulie 2010

Blame it on the moon

Am “furat” titlul de la Katie Melua care îmi ţine companie în seara asta. Sunt uşor nostalgică şi mult prea temătoare de ceva timp încoace. Mi-e un dor infinit. Un om drag şi iubit m-a întrebat acum puţin timp dacă ştiu cum e să îţi fie dor de dragoste. Pe moment nu i-am răspuns, credeam că intuieşte răspunsul. În seara asta mi-am adus aminte de toate clipele frumoase de care m-am bucurat în ultimele luni. În ultimele două săptămâni de dor de dragoste mi-am dat seama cât de fericită am fost şi poate că sunt încă. Uitasem cât de mult poate să însemne un gest, cum se amplifică şi capătă culori infinite, cum este să mergi singur pe stradă şi să ştii că e lângă tine cu gândul. Şi cât de mult pot aceste mici gesturi să doară. Lipsa lor chiar şi câteva zile e sfâşietoare. Îndeajuns cât să devii pustnic până în momentul în care vei auzi telefonul sunând, iar acea voce minunată spunându-ţi «bună dimineaţa!»

P.S. : Să nu uiţi de pitici...

miercuri, 23 iunie 2010

schiţe + pentru cei care sunt aproape

Aşadar şi prin urmare, cred că ar fi timpul să mai scriu ceva.
Trebuie să mărturisesc că mi-am luat tălpăşiţa din universurile pe care le colindam până acum (lumea artistică a muzicii şi poeziei şi chiar jurnalismul a căzut pradă retragerii). În afară de faptul că încă îmi doresc o carieră în presă, nu regret această distanţare. Cât a durat şederea mea a fost plăcut şi cumva educativ. Sau mai puţin plăcut, dar un adevărat studiu de caz.
Am început să trăiesc şi să râd. Am unele momente în care sunt cu adevărat neînfricată. Nu mai ştiu când a fost ultima dată când am fost tristă, dar cert este că nu durează mai mult de câteva ore. Sunt fericită şi mă bucur de fiecare clipă.
Pentru prima oară în existenţa mea, cu toată anormalitatea, ciudăţeniile, nebuniile şi gingăşiile, trăiesc ceva normal şi stabil. Simt că am un drum şi ştiu că e unul bun.
Ştii, e replica aia de film hollywoodian cu happy end şi lacrimi de bucurie pe fundal: „ce am făcut să te merit?” Ei bine, cam aşa sunt eu acum. Ce am făcut eu ca să merit toate clipele astea frumoase? Sunt uimită de prezenţa asta extraordinară.

...
Un fel de atenţionare la neatenţie: peste 5 zile mai adaug un an la vârstă. Sărbătoresc evenimentul după ce termin cu examenele şi tuturor celor care se ştiu pe aici prieteni buni le promit o bere/suc/cafea/apă (pentru hidratare) în, posibil, grădină. E doar o idee momentan, dar cam aşa vizualizez eu întrevederea. Mulţi dintre voi aţi fost lângă mine atunci când îmi era mai greu, am râs cu lacrimi, am visat, am dansat, am scris, ne-am certat (eu mi-am pierdut argumentele), ne-am jucat, ne-am iubit platonic dar cu foc... nu vreau să aniversez o vârstă, vreau să fac din toate clipele faine o sărbătoare şi vreau să le cinstim cum se cuvine.
Şi vreau să vă mulţumesc pentru că aţi reuşit, nu ştiu cum, să mă ţineţi în viaţă, cu picioarele pe pământ şi cu capul în nori. Vă mulţumesc pentru că datorită vouă sunt ceea ce sunt astăzi.
Restul după bac...

vineri, 14 mai 2010

viitorul sună gol

M-am săturat de ţărişoara asta de nu mai pot să stau în ea. Vreau frumos şi vreau linişte. A început să-mi fie groază să mă mai uit la ştiri, să aflu că idioţii din Parlament şi Guvern au votat/ elaborează nu ştiu ce altă lege care să ne aducă în pragul disperării şi încă un pic peste. M-am săturat să o văd pe mama cum vine acasă cu o sacoşă din Mega şi când se uită pe bon nu înţelege pe ce a dat un milion. M-am săturat de ipocrizie, de un conducător al statului care ne înjură direct în faţă, m-am săturat de marii afacerişti-politicieni români care nu ştiu să facă altceva decât să-şi apere interesele, mi-e silă de prostia şi ignoranţa oamenilor din jurul meu, mi-e scârbă de faptul că îi lăsăm să ne desfiinţeze orice brumă de libertate şi de demnitate.
Am aproape 19 ani, iubesc România deoarece e singura ţară în care mă simt pulsând şi e acasă, dar îmi doresc un potop drăguţ peste toată clasa politică. Vreau să vine detoxifierea în statul ăsta, vreau să inventeze Raid un spray contra prostiei, tupeului şi nesimţirii. Vreau ca ţara asta să fie aşa cum poate să fie: cu o economie înfloritoare (oameni care să se ocupe de asta există, dar nu sunt acolo unde trebuie), cu oameni civilizaţi (aici chiar ne-a lovit tranziţia prost calculată), cu o natură uimitoare şi cu un turism pe măsură, într-un hotel de 4 stele cu preţuri decente, cu 1 Mai-uri sărbătorite în Grădina Botanică sau în afara oraşului, dar fără noul brand „mici&bere”, cu ştiri de la ora 17 care să nu îţi provoace un atac de cord (pentru asta există filmele horror, dar acolo măcar ştii că e ficţiune) şi tot aşa. Se poate! Eu visez România asta, eu visez să pot să-mi las copilul în oraş fără să îmi fie frică de faptul că i se poate întâmpla orice. Eu visez la o clasă politică umană, care măcar dacă mă taxează să îmi ofere condiţii de trai bune. Îmi doresc spitale cu aparatură performantă, nu cea din secolul trecut, spitale fără igrasie, fără asistente care nu îţi vorbesc frumos decât dacă le bagi 10 lei în buzunar.
Nu este normal. Nu este normal să te simţi hăituit în propria ta ţară.
Şi mă doare înfiorător să ştiu că nu se va schimba nimic. Nu fără o nouă revoluţie, nu fără o ieşire în stradă şi o răsturnare a situaţiei. Dar poate că nici atunci. Mâinile lor murdare sunt pretutindeni. Partea bună, singura de altfel, este că ei sunt mai puţini decât cele câteva milioane de români cărora chiar le pasă. Nouă de pasă de vieţile noastre, ne pasă de viitor şi vrem să putem respira în propria noastră ţară!
Ce mi-aş dori ca această criză prelungită în care ne-a adus Guvernul Boc (trosc-pleosc-buf!) să se manifeste numai în conturile politicienilor care au profitat întotdeauna de pe seama electoratului numai pentru a avea satisfacţia de a-i vedea ajunşi în stadiul nostru. Nu pentru mult timp, dar vreau să vadă şi ei cum este să îţi priveşti viitorul în faţă şi să vezi negru de cenuşă.

marți, 11 mai 2010

printre picături

E primăvară (da, m-am îndrăgostit de anotimpul ăsta care pare să mă soarbă într-un butoi de reverii continue). Mă plimb prin oraş, cu ceva accent pe Cişmigiu şi mă cuprinde o poftă de viaţă, de a fi altfel, de a fi altundeva (Praga, Varşovia, toate...). Încă e şcoală, încă am de trecut ceva examene şi mai ales am făcut o serie de promisiuni. Dar apoi, dragii mei, o să îmi iau liber şi o să colind şi alte oraşe. Am nevoie de asta, am nevoie să simt pulsul altor străzi, vreau să văd cerul şi dintr-un alt balcon, dintr-un alt parc. Sunt zile frumoase, sunt zile superbe, sunt zile care mă fac să te doresc din ce în ce mai mult. Suntem în mai şi toate îţi sunt la picioare.
Sunt uimită constant de noile schimbări, sunt plăcut surprinsă şi râd şi simt şi ofer şi primesc şi de data asta ştiu că e bine.
Se puteau întâmpla atâtea. Aş fi putut să înnebunesc, aş fi putut să devin indiferentă, aş fi putut să mă închid în mine. Dar „tu poţi să-mi dai lumină de mai în decembrie”. Aşa m-ai salvat.
Is it wrong if now I’m dreaming of Provence too?... Mă gândesc la noile reţete, la câteva plăceri gastronomice.
Ah... şi până să uit toată povestea (e un fel de glumă ce a rămas de la venirea lui Piotr): Could you do me a pleasure?
Da, a venit Piotr la nunta lui Lucian (casa de piatră cu ocazia asta!) şi am petrecut ceva timp vineri. Dorea să (re)viziteze împreună cu prietenii lui Casa Poporului şi am fost un ghid excepţional: le-am arătat CP şi din faţă şi din spate până să ajungem la concluzia că intrarea vizitatorilor era pe la b-dul Naţiunilor Unite, unde spusese Piotr că e. Apoi o vizită rapidă la Curtea Berarilor, Cişmigiul şi predarea lui Lucian. A fost foarte fain să-l revăd după atâta timp şi atâtea mailuri. E un copil frumos şi suntem şi pe aceeaşi oarecare lungime de undă via net.com.
Sâmbătă s-a şi sărbătorit. Mai exact s-au împlinit 8 ani de Travka. Un concert frumos, oameni coloraţi, oameni vii, oameni frumoşi, prieteni, zâmbete, muzica aia care te înnebuneşte şi te înalţă şi doi ochi albaştri.
Sunt fericită. Şi abia acum două zile mi-am dat seama cât de frumos e să asculţi Buena Vista Social Club în seri călduroase, cu un apus viu conturându-se deasupra oraşului.
Şi rotiţele se pun în mişcare...

vineri, 30 aprilie 2010

1 mai (cu iluzia unei intinderi de apa)

Vine 1 mai şi eu stau în Bucureşti. Meditaţii, poate chiar şi câteva momente faine de linişte. Şi totuşi, universul dă semne de viaţă...
Mi-am reamintit că iubesc Cişmigiul. Mi-am reamintit că iubesc viaţa, mi-am reamintit că iubesc să-l iubesc, că zilele pot fi frumoase şi pline de culoare, că viitorul e mai frumos scris pentru doi, chiar dacă e de la o săptămână la alta. E primăvară şi parcă tot mă mir când văd flori şi verdeaţă. În sinea mea am rămas cu impresia că trebuia să mai dea o ninsoare. Dar e tare bine şi aşa. Mi-era dor de fuste şi sandale.
Învăţăm cu spor. Îmi dau seama că se termină liceul şi eu nu am aproape nici o nostalgie. Nu deocamdată, poate vine, mai are timp. Tot legat de final de preuniversitar, eu nu ştiu cum mă îmbrac la bal. Sugestii?
Ah, vine Piotr săptămâna viitoare, abia aştept să-l văd, au trecut aproape doi ani de când nu l-am mai văzut.
Şi ultima ştire: sunt « curtată » de un post de radio. Dau detalii după ce stabilesc în partea cealaltă logistica şi tactica.
Oricum, 1 mai voios şi frumos! (vreau la marea mea iubită... aşa că faceţi poze multe şi le expediaţi prin partea mea de lume)
Cu drag şi dor de nisip...

duminică, 11 aprilie 2010

pe scurt iar

A venit vacanţa, a trecut vacanţa.
Au fost câteva zile pe care nu le-aş da pentru nimic în lume. Privirea lui când i-am dat o pungă mare şi verde, plimbările de sfert de oră, un mic dans pe Libertango... momente care contează şi care merită.
Am sărbătorit şi o mândră, draga Onişor, am râs, am băut niţel vin, a fost o seară frumoasă.
Ah, da, a fost şi o altă Înviere ce s-a sărbătorit laolaltă cu catolicii. Miel, pască, cozonaci şi ouă de trei culori.
E primăvară şi e numai bine. E primăvară şi în suflet.
De mâine iar începe nebunia. Momentan, niţel Garbarek şi gânduri frumoase.

marți, 23 martie 2010

Acordă-i Cristinei speranţa pentru un mâine!


Un prieten m-a rugat zilele trecute să îl ajut cu mediatizarea unui proiect, o acţiune umanitară. Este vorba de cazul Cristinei Micu, elevă la liceul Nicolae Tonitza, care şi-a pierdut părinţii şi casa într-o explozie cauzată de o acumulare de gaze, din pricina unei conducte lăsată nesupravegheată de muncitorii Distrigaz. Astăzi ea locuieşte cu unchiul ei care are o situaţie materială precară.
Prin acţiunea iniţiată de Armata Salvării, în colaborare cu Consiliul Municipal al Elevilor şi cu ajutorul Pringles, este dorită strângerea a minimum 2000 de lei pentru Cristina Micu până de Paşti. Pentru a atinge acest obiectiv, sâmbătă, 27 martie, ora 14.00, toţi cei care doresc să ajute sunt aşteptaţi în faţa Casei Armatei. Voluntarii vor primi un tub de Pringles, pe care vor fi nevoiţi să îl umple cu banii proveniţi din chetă, aria de desfăşurare fiind în zona centrului vechi, Grădina Cişmigiu, Piaţa Unirii şi Piaţa Romană. Suma minimă ce trebuie să fie strânsă de fiecare voluntar în parte din chetă trebuie să fie de 25 de lei.
De asemenea, primii trei voluntarii ce vor aduna cele mai mari sume în cadrul proiectului vor fi recompensaţi (în ordinea sumelor) cu cinci, trei şi două cutii de Pringles.
Este o acţiune îndrăzneaţă pentru o colectare de fonduri, însă ca orice alt proiect de genul acesta scopul chiar poate să fie întărit prin mijloace.
Aşadar, ne vedem sâmbătă pentru a-i face un bine Cristinei!

vineri, 19 martie 2010

pe foarte scurt...

Am parte de zile faine. E soare, e cald, e bine. Mă simt bine. E ca şi cum fetiţa aceea speriată şi frustrată s-ar fi topit sub soarele care arde cu ceva mai multă forţă. Sunt fericită şi am impresia că totul merge pe un drum firesc.
Am speranţă şi se pare că încet-încet îmi recapăt şi credinţa.
Trebuie să mă apuc de învăţat serios la economie.
Mon ange, aujourd’hui a été magnifique...

joi, 11 martie 2010

schiţa unor alte zile

Câteva rânduri înşirate pe ultima sută de metri a drumului spre pat (pentru a dormi):
1. Travka a reînviat, concert pe 15 aprilie în Silver Church
2. Urma pe 24 martie la Sala Palatului, mă duc însoţită de mama (this will be fun!)
3. Se apropie admiterea
4. Făcut interviu cu Ţapinarii ieri, încă prelucrez
5. Admiterea mă stresează pentru că şi deoarece se apropie cu paşi repezi
6. Sunt obosită
7. Nu am timp
8. Sâmbătă o să ţin un seminar la redacţie, o să le povestesc cum se ia un interviu
9. Vreau să simt Praga o lună cu tine... şi atât!

Sunt fericită totuşi, am speranţă...
Revin, sper, cu ceva mai multe în vreo altă seară cu ceva mai multe detalii, gânduri, etc.

joi, 4 martie 2010

schiţa unor zile

Viaţa mea în ultimele săptămâni s-a construit pe principiul: şcoală, meditaţii spirituale (multe, de altfel), câteva ieşiri în weekend pentru a putea funcţiona normal şi somnul care pare a nu fi niciodată îndestulător. Aşadar, iertaţi-mi absenţa, însă e motivată.
Am reînceput să scriu, aţi avut o mostră în postul anterior. Se pare că e un subiect despre care îmi place să scriu, pentru că îmi pot imagina orice. Şi pot spera.
A venit 1 martie şi a trecut, a venit primăvara, dar se pare că o va mai goni iarna încă un pic (şi eu deja mă gândeam la fuste şi rochiţe, la pantofi şi haine ceva mai subţiri).
Îs obosită, aş vrea o vacanţă. Am o admitere în aprilie şi un bac ce începe fix de ziua mea. Dar încă nu îmi fac griji prea mari. Gramatica pare să meargă bine, iar economia mai am niţel şi o termin.
Astăzi am vorbit cu R. şi mi-a spus câteva lucruri pe care nu mă aşteptam să le aud. E un om fain, dar...
Oana şi Andrei au făcut front comun duminică şi a fost o stare de asediu timp de trei ore. Da, aveţi dreptate. Vă iubesc şi ştiţi asta, însă îmi place să mă lovesc singură cu capul de asfalt, dacă într-adevăr e cazul şi aici.
Pe 10 am interviu cu Ţapinarii.
Singura parte bună din tot haosul ăsta este faptul că nu am timp să mă gândesc la toate prostiile, să analizez mult şi toate cele. Oricum, la finalul zilei sunt mult prea obosită ca să mă revolt în vreun fel.
And I miss the simple things... at the end of the day, I only miss you...

patrick (experiment)

***

Patrick este copilul nenăscut şi necreat
- norul pântecului meu deschis -
care urlă din vreme în vreme
cu moarte şi speranţă de viaţă.
Patrick nu e carne, ci o idee de iubire
care bea laptele sânilor mei frigizi
şi cere pielea şi oasele mele
şi ochii
şi părul
şi unghiile
şi vocea.
El crează definiţii şi senzaţii
el este golul umplut al uterului
şi moare în fiecare sfârşit de lună
pictând cu sânge
pătuţul lui de lemn încă nesculptat.



***

Patrick vrea lapte în toate dimineţile
iar eu îi dau 50 ml cu fiecare cafea;
fiul meu vrea cântece de leagăn
şi îi cânt Norah Jones, dar ştiu,
dragule, ştiu,
că nu îţi vei aminti nici un vers.
El vrea o îmbrăţişare atunci când plânge
îl strâng tare între coaste
şi se simte iubit.
Patrick vrea copiii lui şi le dă lapte
din cafeaua mea.



***

Patrick e la grădiniţă
/îl duc în fiecare dimineaţă în drum spre bucătărie/
se joacă în nisip şi se dezintegrează
în fiecare moleculă de praf
ce îi atinge carnea moale.
Ceilalţi copii fac bulgări din părul lui
blond, castaniu, negru şi roşcat,
dar fiul meu e punkist -
îi creşte o creastă verde-albastră
în locul din care ceilalţi i-au smuls firele -;
la prânz primeşte supă
testează legea browniană mişcând
găluştele prin farfuria rece de inox.
Fiul meu e Freud şi Yung,
e Neil Armstrong şi Jimi Hendrix,
e Aristotel şi Dante,
iar în fiecare seară mă ceartă
că uit de el şi nu îl nasc.



***

Patrick se joacă cu bătăile inimii
se ascunde după cornee
aruncă cu mingea în liniile din palmă
desenează cu degetele
tatuaje cu păsări mari pe sânii de lapte
şi scrijeleşte cu unghiile cuvintele zeilor din lumea de dinainte.
El se îmbracă cu părul meu,
scânceşte
şi îşi gungureşte numele.

joi, 25 februarie 2010

en attendant quelques choses

Nu am mai scris de ceva vreme. Mă rog, asta se vede, nu ştiu de ce m-am gândit să comunic un fapt.
Simt cum pluteşte eşecul în aer. Eşecul meu. Am o admitere în aprilie, am mult de învăţat, am mult de recuperat.
În ultimele zile am stat şi m-am gândit cum ar fi fost viaţa dacă unele lucruri ar fi fost diferite. Dacă nu m-aş fi dus în Vamă acum aproape patru ani, dacă nu ar fi plecat A. în acea altă iarnă, dacă mi-aş fi impus punctul de vedere în momentele care contau, dacă aş fi păstrat o legătură mai strânsă cu F., dacă aş fi picat în alt liceu, dacă aş fi avut un câine când eram mică, dacă iunie trecut nu ar fi avut loc, dacă poate m-ar fi iubit un om aşa cum îmi doresc, măcar pentru o oră, măcar pentru un minut... Dar sunt încă tânără, nu-i aşa? Şi dacă ar fi să mai am doar 24 de ore de trăit?! Atunci se mai aplică teoria?
A. îmi spunea că îşi asumă o parte din vină. Dragule, nu îţi permit să îmi furi momentele de frustrare în care greşesc. Ele sunt vina mea şi nu le împart. Lasă-mă să-mi port crucea, atât cât e, şi nu mai încerca să distorsionezi viziunea mea asupra singurelor momente în care sunt cu adevărat fericită.
E bine, e bine atunci când e rău, e mai bine decât să nu simt nimic.
Şi totuşi, toate vor fi aşa cum trebuie să fie. În plan avem o facultate, un job, mutarea din casa asta (simt nevoia asta din ce în ce mai acut) şi, cândva, o familie, rate la bancă pentru o casă, vacanţe în Austria şi Grecia (deşi nu mă omor după niciuna), găsirea rapidă a unui loc într-o grădiniţă şi toate celelalte. La final, dacă voi avea noroc, poate că măcar un om îşi va aminti cu plăcere de mine. Sunt atâtea posibilităţi, în minte le am aranjate, am şi nume pentru copil, îmi imaginez totul atât de clar. Dar fiecare altă zi mă surprinde şi am trăit îndeajuns de multe să ştiu că planurile nu ies întocmai cum le vizualizez, dar, câteodată, hazardul nu aduce situaţii prea rele.
Mi-e dor de alte vremuri...

sâmbătă, 13 februarie 2010

Negru...

Ieri am pierdut un om la care ţineam. A fost un şoc. Mi-aş fi dorit din toată inima să nu fi fost aşa. Aş vrea să spun mai multe, dar prefer să îi păstrez amintirea pentru mine şi pentru cei care l-au cunoscut.
Dumnezeu să te odihnească, dragule... şi îţi mulţumesc pentru tot...

duminică, 7 februarie 2010

moments of love (2)

„Sunrise, sunrise, looks like morning in your eyes...“
Ieri a fost o altă zi minunată, chiar dacă nu părea aşa de dimineaţă. Mă rog... L-am sunat şi am stabilit o întâlnire. M-a cam luat prin surprindere faptul că a fost de acord, dar mi-a părut bine. Am discutat mult. Mai mult el. Oricum, important este că discuţia de ieri a generat o schimbare de perspectivă în cazul meu. Voi da şi la Drept, asta într-o încercare de a face visul să se adeverească.
Uite, tot încercai să mă aduci cu picioarele pe pământ... acum am o mamă fericită, care nu înţelege de unde a venit schimbarea, am ceva mai multă voinţă, am un motiv întemeiat pentru care să mă lupt cu bacul şi cu admiterea şi mai am parte şi de prezenţa ta din când în când, doar ca să îmi aduc aminte că se poate simţi mult şi frumos.
Da, dragule, am credinţa că o să fie bine. Şi nu e doar o simplă speranţă. Nu ai fost singurul uimit de consecvenţa, încăpăţânarea, răbdarea mea (sau cum vrei să o numeşti). Faptul că am găsit anumite lucruri intacte în mine, după atâta timp, după atâtea alte situaţii, m-a pus pe gânduri. Singurul rezultat la care am ajuns este faptul că pielea mea recunoaşte pielea ta, pulsul meu dă ascultare vibraţiilor tale, firescul dintre noi e prezent, iar dragostea mea există ca să încerce să te înalţe.
Ai fi putut, chiar şi acum, să pleci, să îmi refuzi sărutările şi îmbrăţişările, pentru că ştii că nu voi trece peste deciziile tale indiferent cât de mult ar durea. Nu ai făcut-o şi nu cred că este un joc nesupravegheat de hazard. Întoarcerea ta şi stabilitatea mea în sentimentele pentru tine poate că vor avea o finalitate frumoasă. Nu pot să calculez dacă ne vom răni sau nu, dacă ne vom pierde sau dacă ne vom întregi. Nu am de unde să ştiu. Dar eu sunt pregătită să risc, sunt pregătită să pierd orice numai pentru şansa de a fi lângă tine o perioadă. E nebunie? E dragoste? Poate că e o combinaţie. Vreau să te fac fericit, pentru că vreau să te ştiu fericit.
Şi da, ai dreptate. Sunt multe lucruri pe care nu le cunoaştem unul despre celălalt. Dar avem timp să le aflăm. Iar eu nu voi pleca speriată de...habar nu am. Dar ştiu că nu voi pleca. Te voi strânge uşor de mână şi îţi voi spune: „ok, vom rezolva şi asta!“
E iarnă, dragule, iar eu vreau o trântă cu tine în zăpadă. Şi după război, un ceai fierbinte în vreo cafenea cu lumină difuză şi nume diafan. Şi deoarece sunt o visătoare prin definiţie, voi adormi cu gândul la acea săptămână în doi. Oriunde, numai să fie cu tine.
„To you...“

miercuri, 3 februarie 2010

moments of love

Sunt fericită!!! Se întâmplă rar, dar atunci când mi se iveşte ocazia, nu îmi pasă de consecinţe. Atâta timp cât trăiesc sentimentul. Astăzi primesc telefon de la A. care mă cheamă în oraş şi destinul e aşa drăguţ cu mine, pentru că azi mi s-au anulat meditaţiile. M-am dus. Club A, el, prietenii lui, liste pentru mărţişoare, el, cafea, oameni, el şi el. Mă scuzaţi, dar sunt euforică şi mi-e bine. Restul e poveste. O poveste frumoasă, de roman. E minunat să îl ţii în braţe pe cel pe care îl iubeşti. E înfiorător de bine să stau cu capul pe umărul lui şi să îi simt respiraţia. E bine. E mai mult decât bine.
El este omul pe care l-aş urma oriunde fără să întreb de ce. El este visul meu fain dintr-o noapte de vară. El este tot ce mi-aş putea dori. Pentru că el poate să înţeleagă, pentru că azi a zis „da“, pentru că o să plecăm la colindat la vară. Pentru că atunci când e, e extraordinar.
Pentru că îl iubesc dincolo de mine.
Dragule drag, să nu te sperii. Oricum e posibil să nu citeşti ce scriu eu aici. Dar voiam să-ti transmit toată dragostea mea, tot ce e bun şi frumos în mine. Şi îţi mulţumesc... pentru că alături de tine pot să râd cu sufletul întreg.

sâmbătă, 30 ianuarie 2010

umbre noi şi vechi

Mă confrunt cu o situaţie ciudată pentru mine. Experimentez ceva ceea ce ar putea intra la categoria de „normal“ şi îmi dau seama ce percepţie alambicată am eu. Însă nu mă pot hotărî să fac mai mult decât ceea ce se întâmplă deja, mă simt legată, mult prea legată de visul meu dintâi. Cred că problema pe care o am acum este că nu pot schimba ceea ce este deja în mine. Şi nu îmi permit să-l pierd din nou, m-am reobişnuit cu prezenţa lui în viaţa mea, mi-am dat seama cât de mult mi-au lipsit atingerile, îmi place să îl privesc cum mă priveşte, să îi aud vocea şi să fie totul aşa cum trebuie să fie, să ne vedem rar, dar să merite. A fost primul om care a crezut în mine, a fost primul care m-a atins şi altfel decât cu mâna, a fost primul om pe care l-am iubit cu adevărat. Pe care nu am încetat niciodată să îl iubesc.
Dragule drag, nici nu ştiu ce să mai zic. Mi-aş dori să îţi pot spune totul, mi-aş dori să fiu lângă tine, să mă uit în ochii tăi şi să te fac să simţi tot ce e în mine. Era o vreme când îmi doream să te doară şi pe tine la fel de tare cum mă durea pe mine, dar, mult mai târziu, am înţeles că şi tu ai fost la pământ. Acum tot ce îmi pot dori este să îţi fie la fel de bine cum îmi este mie lângă tine. Chiar dacă nu sunt eu motivul fericirii tale. Vreau să te văd fericit, să te văd mulţumit. Nu mai vreau să mai văd cum se aşează umbrele pe chipul tău şi să ştiu că eu nu pot face nimic. Totodată, fiecare parte din mine te vrea. E o dorinţă mai presus de raţiune, nici nu ştiu dacă asta ne-a caracterizat vreodată, ne-am aruncat amândoi ignorând riscurile, în ciuda faptului că le ştiam.
Ascult „I’ve got to see you again“ pe repeat. E atâta dragoste şi suferinţă în ea, e atât de multă dorinţă, atât de multe stări care nu sunt sub semnul raţionalului. Şi da, trebuie să te văd din nou. Dar fiecare nouă întâlnire generează nevoia unei alteia şi tot aşa. Am nevoie de tine. Am nevoie de noi. Şi mi-e atât de dor... nu îţi poţi imagina, dragule.
Sunt aici, iubindu-te. Atât.

duminică, 24 ianuarie 2010

ţara lui Troc Vodă

O discuţie purtată cu Oana, într-o minunată seară de duminică, după ce am abandonat bătălia cu tema gigantică de la economie (250 de exerciţii). Iată ce a ieşit... E dement !


Sabina: daca tot e criza, eu propun sa ne reintoarcem la troc
Oana: :))
Oana: da, ar fi frumos si simplu asa
Sabina: plus ca, chiar daca nu ai farama de proprietate, tot ai ceva de dat la schimb
Sabina: prostitutia ar fi in floare, s-ar legaliza si drogurile ptr ca toata lumea ar lua-o razna dupa sex la schimb ptr o ceapa, am fi mai in voga decat amsterdamul
Sabina: politica ar pica, ne-ar inflori comertul
Sabina: am intra in cartile de istorie. america ne-ar lua exemplul si oamenii nu s-ar mai omori pe strada, pentru ca e mai fain sa te culci cu distribuitorul de zarzavaturi decat sa-i tai beregata.
Sabina: si turismul ar fi in floare
Oana: si in plus nu am mai cauta ca nebunii locuri de munca
Sabina: corect. am fi o natiune de futangii intelectuali
Oana: si cu o economie infloritoare
Sabina: asta da
Oana: eu zic sa facem un proiect si sa participam la alegeri anul viitor
Sabina: ooo da...si n-ar mai exista vama...ar fi minunat. toate celelalte tari vor fi in colaps, pentru ca toata omenirea va veni in romania sa vanda cartofi pentru o tipesa care sa le ofere 10 minute de glorie
Sabina: iti dai seama ce tara...vai, tre sa-l punem la punct cum trebuie si toti or sa ne voteze! vom avea un electorat format din homosexuali, pesti, criminali, perversi, pedofili, babe si mosi...
Sabina: preconizez un 60%
Sabina: plus diaspora
Sabina: care va vota cu noi, pentru ca e mai bine sa ti-o traga ai tai decat niste straini
Oana: :))
Oana: asta ultima e buna de tot
Oana: merge ca slogan pentru diaspora
Sabina: daaaa
Oana: noi ne-am ratat cariera mai sab...
Oana: politicine trebuia sa ne facem
Sabina: intram in noul val...doar ca trebuie sa ne creasca burti si o posibila chelie, altfel nu intram in cerc
Oana: :))
Oana: sau sa ne facem blonde
Sabina: plus silicoane la purtator si sa ne tinem dupa cocosi
Oana: sau sa ne gasim niste neni sus-pusi care sa ne dea functii de conducere
Oana: si o masina cu sofer la scara
Sabina: pai nici un nene sus-pus (pe scaun in picioare, ca mai nou se poarta bocboceii) nu ne va da asa ceva daca nu le oferim ceva...si tot la troc ajungem. dar e bine, punem ideologia in practica...
Oana: corect, si apoi ne putem da drept exemplu pe noi
Sabina: "politica e accesibila pentru oricine!"

Apropos, avem drept de copyright asupra ideii!
Hope you enjoyed it...

Lansare Iubirea e pe 14 februarie



We are waiting for you!

marți, 19 ianuarie 2010

new old things

Duminică mi-am amintit că încă mai am cartea de vizită a lui L. şi l-am sunat. Habar nu aveam dacă numărul mai e bun, dacă va răspunde, frica de dinainte. Dar a răspuns. O discuţie scurtă care sper şi chiar cred că se va concretiza într-o întrevedere în viitorul apropiat. Aveam nevoie. Mai ales acum când toate au revenit la o stare de demult. Mi-a părut bine să-l aud, întotdeauna l-am respectat şi i-am fost recunoscătoare pentru prezenţă. În plus, e un om care a fost prin preajmă atunci când am fost fericită. Şi care poate să înţeleagă. Aşadar, dragul meu L., bine te-am regăsit!

în altă ordine de idei...

Uitasem cum este să îţi doreşti să faci parte din persoana iubită. Uitasem cum este să îi simţi atingerea, chiar şi atunci când e în celălalt capăt al oraşului. Uitasem cât de mult poate să doară distanţa. Dar e atât de bine să simţi...

Dragule, ninge, iar noi pierdem fulgii. Sunt alţi oameni care se bucură de ei în locul nostru. Iar eu aş vrea să te scot dintre mailuri şi proiecte, să te fac să ieşi din biroul tău şi să te arunc în zăpadă, să îţi reaminteşti cum se desenează îngerii. Să te ţin în braţe când ţi-e frig, să arunc cu bulgări mari în direcţia ta (pentru că, mai mult ca sigur, voi rata). Şi apoi să căutăm un locuşor drăguţ cu vin fiert.

Tu es vraiment mon ange. Tu es l’enfer et le paradis. Tu es mon point d’interrogation.

Pentru prima oară în foarte mult timp, simt cum îmi curge sângele prin vene. Pentru prima oară în mult timp, nu mai există răni. Îmi amintesc de orice face parte din tine şi ştiu că e bine.

vineri, 15 ianuarie 2010

Leapşa - tipologia sărutului

Leapşa de la Andrei. Aveam şi eu în gând acum ceva timp să scriu ceva asemănător, dar m-am lăsat de idee. So here goes nothing:

sărutul surpriză (sau de film) atunci când tu vorbeşti despre vreme sau orice alt subiect, te întorci înspre interlocutor şi te trezeşti cu limba în gură. Fain este în momentul în care sărutul surpriză este asezonat cu o goană după tren (te sărută -> aleargă după tren)

sărutul nervos când niciunul dintre parteneri nu e sigur că vrea să se întâmple asta. bâţâiala din picior e implicită.

sărutul furios când el se uită fix la tine, apoi te trezeşti pusă în faţa unui sărut pasional în furia lui

sărutul grijuliu când săruţi tehnic, ca la 14 ani, foarte atent să nu greşeşti ceva

şi subdiviziunea sărutului french : regimentul de pupici caracterizat printr-o serie repetată într-un interval de 30 de secunde a unor pupici apăsaţi.

Leapşa mai departe domnişoarei Beatrice şi domnului Lup Alb.

marți, 12 ianuarie 2010

spovedanie frustrată (3)

Mă ajunge oboseala din urmă. Nu mă mai pot concentra, simt nevoia să dorm cât mai mult şi tot aşa. Azi am băut două cafele şi tot degeaba, la ora 21 mă simt aiurea. Trebuie să-mi revin cumva. Şi mă gândesc cu groază că mâine am meditaţii (credeam că săptămâna asta nu voi avea) şi îmi plănuisem un program-maraton pentru articole, interviu şi tema la meditaţii intens până la începutul săptămânii viitoare.
Începe să-mi fie teamă. Nu neapărat de examene cât de faptul că nu sunt prea sigură de o facultate la care vreau să dau. Mă atrăgea într-o perioadă, însă acum mă lasă rece. Şi simt cum alunec în incertitudine. Nu mai sunt sigură pe mine, însă îmi port masca frumos şi cuminte. Vreau să scriu, asta e clar. Dar mai departe... habar nu am. Mă atrage să fac parte dintr-un grup de oameni care « împart » cultură, dar oare sunt îndeajuns de bună ?
Ai mei îmi tot spun să învăţ şi îi înţeleg. În locul lor mi-aş spune acelaşi lucru. Dar atunci când echilibrul ţi se clatină, ce dracu faci ? Când simţi că pici, când castelul tău de nisip devine din ce în ce mai fragmentat, ce faci ? Cui să îi spui ? Nu poţi decât să pui un picior în faţa celuilalt, să te rogi să treacă furtuna, să pui la bătaie şi ultima fărâmă de încredere pe care o mai ai în tine în joc şi să zâmbeşti frumos. Nimeni nu ar înţelege. Ei nu pot distinge dacă vocea ta tremură de fericire sau de nervozitate. Ei nu pot să te ţină în braţe şi să îţi garanteze că va fi ok.
Mereu au avut aşteptări de la mine. Să fii în « topul » clasei, să iei note mari, să fii cuminte, să te placă lumea, să nu faci ceea ce noi nu te-am educat să faci. Nu m-am zbătut niciodată să învăţ. Nu am mai reuşit să memorez mot-à-mot vreun text din clasa a cincea. Dacă nu e logic, nu pot. Nu sunt o persoană deşteaptă. Am prins lucruri din zbor, am citit (în ultimul timp ceea ce am vrut), am cunoscut oameni care m-au motivat. Însă nu m-am omorât cu învăţatul. Plus că sunt leneşă. Mai ales pe fond de oboseală.
Ziua nu a început prea rău. Am ajuns la şcoală şi am aflat că avem trei ore libere. Am băut o cafea, am mai citit niţel, apoi s-a terminat. Am făcut interviul cu Andrei Ruse. Am vorbit cu M. care m-a demontat teribil. M-am răstit la Robert şi la Gabi. Am primit un mesaj cu meditaţiile de mâine. Şi mi-e ruşine. De profesoară. Însă mi-ar plăcea să înţeleagă faptul că eu mai am şi alte lucruri pe tavă în afară de şcoală. Şi nu o să mă las de ele. Chiar dacă mă fac să nu mai funcţionez bine, ele mă ajută. Uite, interviul cu Ruse mi-a reamintit de ce vreau să intru la jurnalism. Şi de ce iubesc poezia şi proza. Şi de ce îmi sunt unii oameni dragi. Iar acum am nevoie de asta ca de aer.
Unii au probleme mult mai mari decât mine.
Unii mor în clipa asta.
Şi eu mor, câte un pic în fiecare secundă.
Iar ei nu par să dorească să slăbească lesa.
Iar eu nu ştiu cine dracu sunt !!!

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

zi de lectură

Azi mi-au picat în mână două cărţi: „Supleantul“ de Petru Popescu şi „Novecento“, scris de Alessandro Baricco.
Cartea lui Petru Popescu, memoriile lui, dacă aş putea să le numesc aşa, pentru că e un text romanţat şi chiar lasă cititorului impresia că a înflorit mult în favoarea autorului, nu mi-a displăcut. Pe lângă implicaţiile istorice şi proximitatea ficţională pe care o poţi trăi faţă de soţii Ceauşescu, ca şi storyline, cartea nu impresionează. Un flirt susţinut de-a lungul firului poveştii, lupta morală cu sinele, destinul celor 5 prieteni din Bucureşti (care iarăşi nu a reuşit să impresioneze, faptul că Stejar şi Petru sunt în America Latină atunci când Luminiţa moare amortizează oarecum din tragicul situaţiei). E o carte uşoară, care te poate prinde: ce poate căuta fiica dictatorului cu un scriitoraş de duzină? Sună exact ca un basm cu prinţesa şi broscoiul. În încheiere, cu toate obiecţiile la adresa cărţii, cred că ar ieşi un film destul de ok din ea.
Pe „Novecento“ l-am găsit în biblioteca din „Scânteia“, din colecţia Cartea de pe noptieră. Vă rog să-mi scuzaţi incultura generală, dar mi-am dat seama că am văzut filmul, secvenţe din el, după ce deja începusem să citesc câteva pagini. Spre deosebire de cele 250 de pagini ale „Supleantului“, Baricco m-a câştigat din prima şi fără drept de apel. Desigur că recomandarea venită din partea lui F. acum un an a jucat un rol destul de mare, deoarece i-am îngăduit textului să mă cucerească. E drept că e un text scurt, care se citeşte rapid, dar cu toată rapiditatea cu care parcurgeam textul din dorinţa de a afla ce se întâmplă, simţeam şi nuanţele pe retină şi înţelegeam. Mi-au dat lacrimile în timp ce citeam şi aproape că izbucnisem în plâns la final. Vă recomand să citiţi cartea, oricum în maxim două ore o veţi termina, însă vă veţi dori să fi amânat sfârşitul. E unul dintre textele pe care ai dori să le păstrezi cât mai mult cu putinţă. Îmi amintesc că şi filmul e bun, deci s-ar putea completa.

miercuri, 6 ianuarie 2010

fotografii rev Sibiu (3)

Moment de zburataceala a pletelor
Eu vorbind despre turte dulci...

Grupul vesel in Piata Mare din Sibiu dupa o doza de vin fiert


fotografii rev Sibiu (2)

Oameni dragi: Robert, Arina, Alexandra, Oby
O hora ad-hoc cu Ovy, Silvia, Bogdana, Gabi and Robert

Doua mandre faine...Gabi si Arina


Eu stricand fotografia... iupiiii!!!



Un moment muzical cu Alexandra, iar Dj vasile al serii a fost Eugen

fotografii rev Sibiu (1)

Domnul redactor-sef... asa cum rar il vedem
Confesiuni cu nostalgii de final de an
Arina mea draga din poveste



Domnul secretar imagine aka fratele Lazar si fotograful de serviciu, Alin



Telefoanele de dinaintea orei 12

luni, 4 ianuarie 2010

rev 2010 - new and old

Început de an cum trebuie, într-un oraş drag, depărtat de Bucureşti, cu plecări, cu ploi, cu trenuri. Sibiul îmi va rămâne mereu aproape.
Am petrecut revul împreună cu câţiva oameni dragi din redacţie (şi dacă nu erau, acum mi-au devenit) şi cu gânduri care se întorceau destul de des acasă, doar ca să îl ştiu în regulă. Datorită ţie am reuşit să mă stabilizez în noaptea dintre ani. Am vorbit cu oameni apropiaţi, printre care şi cu F. care mi-a dat acum mai mult decât în alte dăţi speranţa unei reîntâlniri.
A fost un rev plăcut, cu băutură, muzică, dansuri în camerele şi holurile pensiunii Turnişor. Mi-a plăcut. A doua zi, am luat Sibiul la colindat. Nu ne-am băut cafeaua împreună, dar mai avem timp să o facem şi pe asta, în vreo dimineaţă. Şi te-am luat la o plimbare. Şi simt cum cad din nou, în aceleaşi stări, sunt cuprinsă de aceleaşi sentimente, iar eu nu pot face absolut nimic să dau înapoi, nu pot, mi-e bine cu tine. Desigur, există riscuri, le cunosc. Dar sunt în stare să uit de ele, să nu le aud cum îmi urlă din când în când şi nu îmi pasă de ele când ştiu că eşti aici. Dragul meu drag, va trebui să îţi scriu curând. Trebuie să înţelegi, chiar dacă ştiu că mă citeşti mult prea bine.
Da, mi-a plăcut revelionul, însă a fost eclipsat de revenirea ta. Hope I’ll see you tomorrow... With love, a little rabbit

P.S.: Curând voi posta şi ceva fotografii (copyright Alin Ion - părerea mea de profan este că se pricepe).