club a

să mă priveşti de la distanţă
să mă observi
te întrebi
să nu faci un pas
te costă
eu sunt boala şi frustrarea
clipa de pe urmă care te face să urli
visul tău se transformă în coşmar
o furtună te distruge pe dinăuntru
apocalipsul şi frumuseţea
cancerul, moartea mai puţin nocive
orgasmul suspendat şi dorinţa
există motive pentru care să preferi viaţa
liniştea, calmul, siguranţa casei
ia-ţi o votcă
respiră adânc
spune-ţi:
e doar un gând



(cu mulţumirile de rigoare lui Miki Vieru)

patrick (experiment)

***

Patrick este copilul nenăscut şi necreat
- norul pântecului meu deschis -
care urlă din vreme în vreme
cu moarte şi speranţă de viaţă.
Patrick nu e carne, ci o idee de iubire
care bea laptele sânilor mei frigizi
şi cere pielea şi oasele mele
şi ochii
şi părul
şi unghiile
şi vocea.
El crează definiţii şi senzaţii
el este golul umplut al uterului
şi moare în fiecare sfârşit de lună
pictând cu sânge
pătuţul lui de lemn încă nesculptat.



***

Patrick vrea lapte în toate dimineţile
iar eu îi dau 50 ml cu fiecare cafea;
fiul meu vrea cântece de leagăn
şi îi cânt Norah Jones, dar ştiu,
dragule, ştiu,
că nu îţi vei aminti nici un vers.
El vrea o îmbrăţişare atunci când plânge
îl strâng tare între coaste
şi se simte iubit.
Patrick vrea copiii lui şi le dă lapte
din cafeaua mea.



***

Patrick e la grădiniţă
/îl duc în fiecare dimineaţă în drum spre bucătărie/
se joacă în nisip şi se dezintegrează
în fiecare moleculă de praf
ce îi atinge carnea moale.
Ceilalţi copii fac bulgări din părul lui
blond, castaniu, negru şi roşcat,
dar fiul meu e punkist -
îi creşte o creastă verde-albastră
în locul din care ceilalţi i-au smuls firele -;
la prânz primeşte supă
testează legea browniană mişcând
găluştele prin farfuria rece de inox.
Fiul meu e Freud şi Yung,
e Neil Armstrong şi Jimi Hendrix,
e Aristotel şi Dante,
iar în fiecare seară mă ceartă
că uit de el şi nu îl nasc.



***

Patrick se joacă cu bătăile inimii
se ascunde după cornee
aruncă cu mingea în liniile din palmă
desenează cu degetele
tatuaje cu păsări mari pe sânii de lapte
şi scrijeleşte cu unghiile cuvintele zeilor din lumea de dinainte.
El se îmbracă cu părul meu,
scânceşte
şi îşi gungureşte numele.

alte gingăşii (atelier)

în ciuda aparenţelor
îmi voi schimba temperamentul şi firea

toate tăcerile pe care obişnuiam să le colecţionez
le-am lăsat în cufărul din dormitor
e mai simplu aşa

între două semafoare
alegi o stradă paralelă
traficul e infernal pe sinapsele de azbest

trăim într-o scenă de teatru absurd
războaie se năruie
sub un cer albastru - roz de dragoste în doi

învaţă-mă

să nu mai pretind că sunt o pisică
plictisită confortabil pe covor

iubirea e pe 14 februarie

La iniţiativa lui Andrei Ruse, ne vom bucura începând cu 2010 de o cărticică de buzunar, scoasă la editura Vinea, cu poezii de dragoste scrise de 50 de autori români. Printre aceştia se numără Sorin DespoT, Diana Geacăr, Claudiu Komartin, Mihai Tiţa, Andra Rotaru şi Miruna Vlada. Fiecare va veni cu câte un text în desagă.
În concluzie, dacă nu ştiţi ce cadou să-i cumpăraţi iubitei/iubitului de Vallentine’s Day, aveţi o opţiune acum. Eu sunt tare curioasă cum va ieşi. În orice caz, felicitări lui Andrei pentru idee!
Mai multe detalii pe: http://andreiruse.ro/?p=2133

Era să uit... titlul volumului va fi „iubirea e pe 14 februarie“.

later edit: Puteţi vota coperta aici

Institutul Blecher - ediţia V

Invitaţi: Adela Greceanu şi Adrian Diniş

Moderator: Claudiu Komartin

duminică, 8 noiembrie 2009

ora 14.30

Dharma Bar (str. Blănari, nr. 9 - lângă Argentin, vis-à­-vis de Club A)

detalii la titlu

Secţia vătămări corporale

încearcă să-ţi aminteşti

mama plângea iar tata mă lovea
nu-mi mai amintesc nimic
nu mai vreau să ştiu cum
respiraţia lui sacadată mă penetra
până în miezul creierului
limba lui rece o sufoca pe a mea
„pupă-mă!” - şi idioata eram eu -
iar mâinile lui săpau în carnea mea
„mă simţi?”
doare şi aş vrea să înceteze
mor, urlu şi zac pe o saltea
inertă în timp ce el mai crestează o linie
pe tocul uşii

zile goale
mama plângea tata lovea
din ce în ce mai tare
şi tot ce puteam face să uit era să dorm
mama lânga mine într-un pat de o persoană
în clipe când mi-aş fi dorit să fiu singură
mi-era atât de frică
vedeam pericol în ochii tuturor bărbaţilor

încearcă să-ţi aminteşti

măcar numele sau apartamentul
unde am murit
parazit fără habar într-o viaţă inventată
mi-era greu să înaintez
să ies din casă - eram murdară -

/ s-a consemnat ca fiind viol /

next entry

aş fuma o ţigară şi te-aş arde
vei rămâne ca o clipă suspendată
între verde şi roşu
între două paturi în care refulezi
şi bei absinth
alcoolul trece în sângele meu
las pata de nicotină pe buzele tale
şi nu mai respir
nu mai există leagăne
nu mai sunt poduri
te ucid înainte să mă sufoci
***
zapez printre sinapse
aşa cum aş schimba canalele tv

sunt biserici din doi în doi metri
dar sunt prea obosită
iar credinţa mea se bazează pe o ruină

ţi-am scris
dar mailul era gol

post-partum depression

mă întreb câte altele voi mai cunoaşte
femeile tale
amantele tale
pe care le-ai lăsat întinse prin paturi străine
care îţi adulmecau fiecare gând
în fiecare altă noapte
mă întreb dacă le cunosc într-adevăr pe toate
sau dacă aş putea să mai suport încă una
încă o mărturisire care să te osândească
sau care să te absolve de păcate

mă întreb dacă ele ştiau de mine
sau totul se află post-partum
ca într-o scenetă jucată pe dos

nik-a experiment

zile se dilată prin carnea mea

ochii fac salturi peste omucideri

în fiecare minut

o alta veste despre criza de stat la tv

noi proteste propuneri adverse

iar câinii latră încontinuu

încerc să dorm

e mult prea frig

e noiembrie nu e căldură

administratorul de bloc e idiot

avem păreri diferite despre cât de tare

poţi da muzica în timpul orelor de linişte

şi nimeni nu câştigă nimeni nu ezită

să te înjure când eşti la pământ

obişnuiam să mă ascund în uscătorie când eram mic

mă speriau gândacii şi mă urcam în scara liftului

oricum nu mergea

acolo am sărutat prima fată şi i-am simţit sânii

ai mei m-au încuiat singur în budă o zi întreagă

după ce au aflat că fumez

au fost cele mai bune clipe cu ei

îmi spuneau că viaţa e grea

dar eu ştiam că sunt mai bun de atât

era doar efectul alcoolului

pe care îl exilam direct în vasul de wc

parcă era mai simplu să le uiţi pe toate

dar apoi venea durerea

totul se învârtea cu o viteză strategică

ca o rolă de film mut

dar paolo reuşea întotdeauna să mă trezească

fusese barman într-o crâşmă de la periferie

şi iubea mâţele

îl credeam pe invers la început

poate din cauza numelui

mi-am dat seama că urăsc etichetările

dar mult prea târziu

după ce tipul a fugit cu sor’mea

l-a prins poliţia

era minoră

iar eu eram beat

între-ruperi

fiecare plecare mă rupe
mă recompui printr-un cuvânt -
cuvântul nostru -
care poate să nască o lume
prin fiecare atingere mă stăpâneşti
mă arunci în realitatea ta
îmi smulgi bucăţi de carne
unghiile date cu lac
părul electrizat
ochii ce se închid pentru un veac
limba care se încolăceşte
în jurul limbii tale perfecte

„respirăm aerul celuilalt” îmi spuneai
în timp ce ea stătea întoarsă
privind zidul pe care l-ai pictat
cu aceleaşi culori cu care
mă colorezi pe mine
din două în două seri

ne jucăm fără să ştim că finalul
nu ne va aduce nimic mai mult
decât o tăcere într-o cameră de spital

Nu pot să spun poveşti faine (var. 2)

nu pot să spun poveşti faine
atunci când femeia-copil stă pe umărul meu
şi pictează păsări mari multicolore
deasupra pernei mele din puf de păpădie

şi nu pot să cânt cum aş vrea să pot cânta
când aud doar glasul mamei care îmi şopteşte
că sunt mii de lumini pe cer
mii de avioane care vin şi pleacă
fără să rămână
fără să aducă vreo veste bună
din lumea din afara lumii noastre strâmbe

şi sunt morţi prin oraş care adulmecă aerul
cu gurile lor larg deschise putrezite
şi-mi cer o altă ţigară
o altă mie de lei
în timp ce inventează noi înjurături pentru
cei care-i scuipă în batjocură

siluete noaptea pe trotuar
aşteptând ca vreo maşină să oprească
şi pentru câteva sute
îşi vând visele minţile anii inocenţa
vreunui beţiv care şi le-a pierdut
pentru familie şi datorie
„cu ce aromă vrei?”

plânsetul unui copil în colţul camerei
care vede cum tati
nu o mai iubeşte pe mami
apoi fuge şi fuge şi fuge
departe de locul pe care cândva îl numea casă
pentru că nimeni nu poate trăi printre ruine

şi femeia-copil vede şi pictează
ciori mari care să acopere cerul întreg
poate o catastrofă - un alt potop -
va putea să îi facă pe orbi să vadă
că totuşi exista lumină

Secrets & Memories

mi-e frică... mi-e frică de mâna ta întinsă
precum picioarele scheletice ale unui păianjen
căutându-mi chipul prin întunericul ăsta dens
căci ochii mei sunt de ceară şi
arzând
ei nu mai există, lumina nu mai există,
imaginile se simt doar pe vârful limbii crestate
de cuvintele aruncate cu prea multă uşurinţă
tu ştii că e uşor să spui totul fără să crezi
dar e bine, e bine când e rău
atunci simt
loveşte-mă!
vreau să urlu şi să las în urmă
clipele astea în care indiferenţa stăpâneşte firea
sunt doar un câine obişnuit cu bătaia
sunt doar un cal alergat de biciul ţăranului
sunt umbra unui gând avut în uterul mamei
omoară-mă!
nu mai vreau să fiu nimic, ci doar să zbor
să mă zbat printre curenţii de aer ca
un dirijabil fără formă, materie sau pasageri
şi te-ai întrebat vreodată unde mor păsările?
ele nu au un rai, cât de sus ar mai putea ajunge
când au mângâiat cerul fără un motor cu reacţie
aruncă-mă!
vreau să mă dizolv în mare
să fiu spuma unui val, să trăiesc cât un zâmbet
şi mi-e frică... mi-e frică de mâna ta aspră
care mă ţine la pământ
care mă sufocă
iubeşte-mă!
şi apoi restart

frânt

uneori mi-e atât de frică
de joaca asta în care ne-am închis
o joacă ce nu se va sfârşi decât atunci când
unul dintre noi se va învoi să o ia de la capăt-
ul liniei de tramvai până la staţia următoare
e doar o stradă cu sens unic şi nu are rost
să încerci să alegi altceva
poţi doar să urli a revoltă şi furie mocnită
oricum eşti singur în mijlocul unei mulţimi
cu prea mulţi surdo-muţi care te îndeamnă
cu o privire secată de trăiri
să îţi întorci ceasul
să auzi cum timpul lor se scurge
secundă
cu
secundă

nu pot să spun poveşti faine

nu pot să spun poveşti faine
atunci când femeia-copil stă lângă umărul meu
şi pictează păsări mari multicolore
deasupra pernei mele din puf de păpădie
şi nu pot să cânt cum aş vrea să pot cânta
când aud doar glasul mamei care îmi şopteşte
că sunt mii de lumini pe cer
mii de avioane care vin şi pleacă
fără să rămână
fără să aducă vreo veste bună
din lumea din afara lumii noastre strâmbe

astăzi a început fără vreun rost
o mică rugăciune de început
către un zeu în care nici unul dintre noi
nu crede
apoi calvarul
şi toate amintirile
şi toate cele uitate

Nichita...pour nous, je crois

Îmbrăţişarea


Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lăsa să-l străbată.

Oh, ne-am zvîrlit, strigîndu-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atît de iute
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, în trecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.



Basorelief cu îndrăgostiţi


Iar nu mai sîntem noi înşine,
nu mai ştim de unde începem şi unde
ne sfîrşim, în spaţiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.
Iar ne sînt trupurile basoreliefuri
existînd din noi, anume,
numai jumătăţile-n mişcare
cele întoarse spre lume.
Iar se concentrează totul numai în ochi,
numai în sprâncene, numai în bărbie,
numai în braţul întins şi atît,
restul încetând să mai fie.
Iar sîntem înscrişi într-un cerc,
şi nu mai ştim de unde începem şi unde
ne sfîrşim, în spaţiul dat
rezemat pe coloana acestor secunde.





Cîntec


Amintiri nu are decît clipa de acum.
Ce-a fost într-adevăr nu se ştie.
Morţii îşi schimbă tot timpul între ei
numele, numerele, unu, doi, trei...
Există numai ceea ce va fi,
numai întîmplările neîntîmplate,
atîrnînd de ramura unui copac
nenăscut, stafie pe jumătate...
Există numai trupul meu înlemnit,
ultimul, de bătrîn, de piatră.
Tristeţea mea aude nenăscuţii cîini
pe nenăscuţii oameni cum îi latră.
O, numai ei vor fi într-adevăr!
Noi, locuitorii acestei secunde,
sîntem un vis de noapte, zvelt,
cu-o mie de picioare alergînd oriunde.

iubiri karmice

lui A. C. P.

„te comporţi ca o îndrăgostită”
mi-a spus un bătrân cândva şi nu am vrut să-l iau în seamă
gândindu-mă că tu oricum nu vezi câtă dragoste sau câtă ură pentru ea
- cealaltă -
găseşti în ochii mei ce se închid doar pentru a-ţi simţi buzele pe pleoape.
sunt geloasă pe faptul că viaţa nu ne-a pus pe amândoi în acelaşi corp
ca tu să-ţi ai rădăcinile în mine,
iar eu să-mi port zborul prin tine.
sunt invidioasă pe tot ceea ce nu am, dragule, iubitul meu pierdut,
alungat, desfigurat şi protejat de furia distructivă a vieţii mele.
da, e cu adevărat o veste neaşteptată...
mâine te întorci, iar eu te aştept încă în catedrala sfântului Iosif
rugându-mă să mă mai ştii, să-ţi aminteşti de mine,
să mă cuprinzi în furtuna destinului tău înfrânt.
iar ai fumat, o simt, dar parcă e mai bine aşa,
eşti mai vesel, mai deschis şi, în sfârşit, mă priveşti cu dragoste.
de ce trebuie ca un drog să scoată asta la iveală?
şi nu îmi răspund, mi-e frică, mi-e teamă că poate aşa te pierd
cu o întrebare stupidă
ce nu are nici un sens pentru că tu eşti aici
şi mă priveşti...cu dragoste. doar pentru cinci minute,
Olanda te aşteaptă din nou ca să te închidă în bordelurile ei
şi să te subjuge cu cele mai bune ierburi pe care nu le poţi găsi
la orice colţ de stradă din Bucureşti.
un tequilla sunrise, câteva prune luate direct din pom,
glume şi prea mulţi oameni între noi. e vară încă...
loveşti doar pentru a mă face să sângerez,
să ştii dacă mai are sens să îţi ceri scuze,
dacă mai respir aşa cum respiram cândva, demult, prin tine
şi dacă tot ce ating se mai preface în amintire de îndată ce ieşi din cameră.
un zâmbet trimis pe messenger,
un salut aruncat la nimereală
şi câteva ore de vorbe forţate.
acum e altă poveste, dragul meu prinţ,
dar noi tot singuri am rămas, despărţiţi printr-o noapte rece de iarnă.

One o'clock

Sunt prea lucidă ca să adorm.
Luminile sirenelor se joacă pe tavanul camerei mele
precum reflexiile unor bile de cristal uriaşe
într-o sală cu marmură neagră.
Cu lumina aprinsă - o simplă veioză - totul pare dureros
de clar. Mă mint că văd, sunt doar o biată oarbă.
Însă sunt norocoasă: în noaptea asta nu se aude niciun claxon.
Peste şase minute şi douăzeci şi trei de secunde
timpanul meu se va dilata, se va mări, se va crăpa
îndeajuns cât pentru a asculta respiraţia întretăiată
şi sforăitul vecinilor din blocul în care locuiesc.
Cu chirie. O garsonieră mică pentru oameni mediocri.
Sunt prea obosită ca să adorm.
Văd toată mişcarea din cameră cu încetinitorul,
toate lucrurile imobile care prind viaţă.
Un păianjen în colţul din dreapta sus mă priveşte
cu cei şapte mii şapte sute cincizeci şi trei de ochi parcă cu milă
şi încerc să nu îl bag în seamă.
Curând se va sătura să se uite la mine şi
se va concentra asupra pânzei lui, o pânză de ironii.
În noaptea asta luminile sunt prea puternice
şi estompează culorile şi senzaţiile şi sentimentele.
O lumină albă, puternică, de neon, o lumină de spital,
ultimul lucru pe care îl simţi înaintea operaţiei.
Sunt prea bolnavă ca să adorm...

Mes anges

Şi îngerii veneau picurând psalmii lor de vată de zahăr,
jucându-se cu incantaţii şoptite de nuferi,
oferindu-ţi un surâs bolnav, dar mult mai fain decât tot restul.
Şi îngerii dansau deasupra oraşelor de culori.
Şi îngerii nu plecau... speranţe în van!

Un raspuns pentru Tratatul de colorare...eu tot astept sa te decizi pentru un ceai.

Înger - Emil Brumaru

Un înger s-a trezit într-o amiază.
Era prea grea lumina şi-l durea.
Alături tremura prelung o vază
Îndrăgostită de o catifea.

El şi-a-ncălţat uşoarele botine,
Şi-a luat din vis bastonul de parfum,
Şi-a pus pe-aripi tristeţurile fine
Şi mîinile şi-a-nmănuşat în fum.

Oglinda-l aurea nedumerită.
Era fecior de spumă sau fecioară
Ce trebuia din perne moi s-apară
Parcă prelins, parcă cernut prin sită?

Cine-l iubea în încăperea crudă,
Necoaptă pentru marea întîlnire?
Vibra-ntre lucruri, tandru şi subţire,
Fără să vadă, fără să audă...

Cu nara doar simţea cum lîngă dînsul
Un crin durerea pură-şi destrăma.
Şi i-ar fi plîns alături. Însă plînsul
De ochi are nevoie. Nu-i avea...

Şi-a vrut să fac-un pas. Oprit de uşă
S-a speriat de-aşa miresme reci
Prin care ţi se umplu de cenuşă
Unghia roz şi sufletul cînd treci.

Şi-a pipăit pereţii cu sfială;
Oh, porii lor ce-arome risipeau!
Fusese somnul lui oare-o greşeală
Şi-acum odăi închise-l pedepseau?

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Şi îngerul trezit într-o amiază
S-a dezbrăcat suav şi adormind,
Din nou, invidiindu-l că visează,
Amiezile îl luminau pe rînd.

pour tous mes anges

je vous aime

je vous attends

Ultima scrisoare - Mihai Beniuc

O poezie ce merită ascultată în interpretarea lui Florian Pittiş. Frumos şi trist precum toate lucrurile faine de pe lumea asta...

Sfârşitul a venit fără de veste.

Eşti fericită? Văd că porţi inel.

Am înţeles. Voi trage dungă peste

Nădejdea inutilă. Fă la fel.

Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,

Cunosc însemnătatea ei deplin.

Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,

Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodată,

În drumul tău mai mult nu am să ies,

Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată

Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.

A fost desigur numai o greşeală,

Putea să fie mult, nimic n-a fost.

În veşnicia mea de plictiseală

Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost.

Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri

Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli,

Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,

Lumină-n seara mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus magic

Pe frageda fiinţa ta de lut,

Suna în mine murmurul pelagic

Al sfintelor creaţii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înalţă

Statuia ta de aur greu, masiv,

Cum serioase veacuri se descalţă

Şi-ngenuncheate rânduri submisiv

La soclul tău dumnezeisc aşteaptă

Să le întinzi un zâmbet liniştit

Spre sărutare adorata dreaptă,

‘Nainte de-a se şterge-n infinit.

O, de-am fi stat alături doar o oră,

Ai fi rămas în auriul vis

Ca o eternă, roză, auroră

De ne-nţeles, de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea

Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti

Din întâmplare rândurile-acestea

În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,

N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.

Aş fi putut să spun : « Eşti ca oricare” ...

Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,

Tu vei rămâne nufărul de nea

Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul,

Ce-l ţine candid amintirea mea.

Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,

Te voi iubi mereu fără cuvânt,

Şi lumea n-o să ştie niciodată

De ce nu pot mai mult femei să cânt.

Acolo, sub lumina de mister,

Scăldată-n apa visurilor lină,

Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer

O stea de seară blândă şi senină.

Şi când viaţa va fi rea cu tine,

Când au să te împroaşte cu noroi,

Tu fugi în lumea visului la mine,

Vom fi atuncea singuri amândoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,

Cu versuri nemai scrise te mâgâi.

În dulcea lor cadenţă legănată,

Te vei simţi ca-n visul cel dintâi.

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,

Să plec de-aicea de la voi curând,

Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,

Voi reveni la tine din mormânt.

Şi dac-ar fi să nu se poată trece

Pe veci pecetluitele hotare

M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,

Plângând în noaptea mare, tot mai mare.