L-am cunoscut când eram doar o copilă. Poate mai naivă decât inocentă, dar totuşi, o copilă. El era mai în vârstă, cam dublu faţă de cât aveam eu. Cu toate astea, mă simţeam bine discutând cu el. Îl cunoşteam de vreo doi ani, cu o mică întrerupere datorată lui Paul. Îl mai ştii pe Paul? Primul şi singurul om de care am fost vreodată îndrăgostită cu adevărat. Singurul care aduna tot haosul din universul meu şi alinia stările mele într-o ordine logică. S-a terminat prosteşte, dar asta e, el a ales să o termine aşa. Oricum, discutam despre el. Hm, scuze, acum mi-am dat seama că nici nu ţi-am spus cum îl cheamă. Andrei. Da, Andrei era. Era un om ciudat, avea tabieturile lui şi câteva manii destul de aiurea. Dar era un tip ok, m-a ajutat în destule privinţe. Nu ştiam şi încă nu ştiu lucrurile banale despre el: nu îi ştiu numele de familie, nu ştiu dacă fuma, nu ştiu dacă a terminat vreo facultate şi nu ştiu dacă pe atunci era căsătorit sau nu. Însă ştiam cum îi plăcea să viseze (cu ochii deschişi aţintiţi asupra unui punct fix de pe tavanul alb al dormitorului), ştiam că de fiecare dată când asculta "Is this love" de la Whitesnake o suna pe iubita lui din liceu şi depănau amintiri, îşi suna mama o dată pe săptămână şi o asculta vorbind despre toate problemele ei şi ştiam că dimineaţa se trezea mereu la 7.33. Îi plăcea să mai doarmă trei minute în plus şi cred că ajunsese să îi placă până şi numărul.
Poate că totul nu a fost decât un paravan pentru a se ascunde şi pentru a deveni altcineva, dar atunci nimic din toate astea nu contau. Până la urmă de ce să fi ştiut dacă terminase Medicina sau Dreptul, de ce să ştiu dacă era căsătorit sau divorţat, de ce să îl întreb ce nume de familie are? Nu asta conta! Îţi zic sincer că îmi plăcea să ştiu că nu l-am văzut niciodată, că el nu era decât o simplă voce pe care o auzeam în receptor timp de 40 de minute. Da, chiar aşa ne-am şi cunoscut. El greşise numărul, trebuia să sune la o bancă pentru nişte probleme legate de job şi a dat de mine. În mod normal, orice discuţie de genul ăsta s-ar fi terminat în maxim un minut. Noi am discutat, cred, vreo douăzeci şi ceva de minute. Avea o voce plăcută şi eu tocmai terminasem sesiunea, aveam nevoie de ceva care să mă scoată din starea aia de agitaţie continuă. Am glumit cu el, îmi plăcea cum râde, asta cred că m-a făcut să continui convorbirea şi, la final, m-a întrebat dacă ar mai putea să sune şi săptămâna viitoare. Logic, ştii care ar fi răspunsul: "Thanks, but no thanks!", însă acum, voiam să îl mai aud pe tipul care m-a confundat cu un depozit la bancă. I-am răspuns că poate şi i-am dorit o zi plăcuta. Am închis telefonul şi am zâmbit. Apoi am ieşit în oraş cu fetele şi nu am spus nici un cuvânt despre discuţia aia.
Trecuseră doar cinci zile şi mă pomenesc cu telefonul sunând la 3 şi un sfert. Ştiu asta pentru că era pauza de la un serial poliţist care mă prinsese. Răspund şi dau peste o voce enervată care îmi zice că bancomatul i-a sechestrat cardul şi că are nevoie de asistenţă. Peseme, era modul lui de a-mi aduce aminte cine era. Apoi, fâstâcindu-se, îşi scuză iniţiativa de a suna din nou. Desigur, amabilităţi de ambele părţi: "Nu e nici o problemă, mă bucur să vă aud din nou", "Sunteţi mult prea drăguţă pentru că vă faceţi timp şi pentru mine" şi tot aşa. Oricum, cert este că ne-am aventurat într-o discuţie despre Nichita şi nu am reuşit să o terminăm în ziua respectivă. Mi-a promis că vom încheia subiectul ziua următoare, tocmai îi picase şeful (la propriu) şi a închis telefonul. A doua zi la fel, a treia la fel şi tot aşa. De atunci am vorbit aproximativ în fiecare zi. El era cel care mă suna întotdeauna şi stabileam mereu ora pentru ziua următoare. Era o plăcere să discuţi cu o voce care poartă un nume şi faţă de care poţi să fii tu. De câteva ori am încercat să ne şi întâlnim, dar nu am reuşit şi am ajuns să abandonăm ideea.
Într-o zi, la vreo 8 luni după primul apel primit de la Andrei, nu am reuşit să fiu acasă atunci când a sunat. Se mai întâmplase de vreo câteva ori să nu pot să răspund şi mereu a fost liniştit a doua zi şi zicea că nu e nici o problemă. Dar atunci nu ştiu ce s-a întâmplat, parcă eram martoră la o explozie, îmi urla în telefon şi mă învinovăţea pentru nişte lucruri pe care oricum nu le făcusem. Ajunsesem să plâng şi să îmi cer scuze, dar a fost neiertător. Până la urmă a închis şi s-a terminat calvarul. Plângeam în continuare, simţeam că eram acuzată pe nedrept de o voce şi o persoană la care ajunsesem să ţin. Penibil! M-am hotărît să ies din apartament, mi-am convocat fetele la o noapte albă şi duse am fost. În seara aia l-am cunoscut pe Paul. Stăteam în bar, eu eram determinată să nu mă gândesc la Andrei şi îmi dau seama, la un moment dat, că se măreşte numărul paharelor din jurul meu. Erau toate pline, imposibil să le fi băut. Barmanul, un tip simpatic pe care îl cunoşteam de ceva timp, mi-a facut cu ochiul şi mi-a spus că sunt din partea tipului din capăt. Ştii cum a fost? Ca în filme. Şi nici măcar nu încerca să mă agaţe, era doar felul lui de a spune unei necunoscute: "Am observat că ai ochii roşii, batistele din jurul tău vorbesc de la sine, dar o să fie bine, nu te îngrijora!". I-am mulţumit din priviri. La un moment dat pleacă tipa de lângă mine (cred că spera ca acele băuturi să fie totuşi destinate ei) şi îl vad pe el aşezându-se. Fără nici un alt cuvânt mă invită la o plimbare pe bulevard. Am acceptat fără să mă gândesc că ar putea să se întâmple ceva naşpa. Şi ne-am plimbat timp de 3 ore. Şi era frig, iar eu nu aveam decât nişte pantaloni de in, un maieu şi o jachetă subţire pe deasupra. Dar am vorbit, m-a ascultat în timp ce îi povesteam de discuţiile cu Andrei, despre problemele de la facultate, de faptul că mă simt singură şi că îmi doresc să plec în orice alt loc decât să mai stau în oraşul ăsta. Mai mult în glumă, mi-a propus să luăm primul tren spre Suceava. Am acceptat din nou. Aveam ceva bani la mine, ar fi ajuns pentru o escapadă de o zi-două şi chiar îmi doream să plec. Aşa că ne-am îndreptat spre Gara de Nord şi nu ştiu prin ce noroc chior era un tren care pleca peste 4 ore. Ne-am aşezat pe o bancă şi eu m-am întins pe el încercând să aţipesc. Dar ştii ce fain e când cineva îşi trece mâna prin părul tău în timp ce tu aştepţi să te prindă somnul? Şi ştii ce a mai făcut? Asta chiar merită...a început să cânte uşor, în şoaptă. Nu mai îmi amintesc melodia, dar te calma atât de tare. A fost chiar drăguţ. Şi îmi plăcea de el. Şi mă simţeam bine cu el, pe banca aia din mijlocul Gării, gata să plecăm într-un oraş la multi kilometri depărtare şi la multe ore distanţă.
Mai ţii minte ce fain putea să povestească Paul? Mi-a spus poveşti tot drumul spre Suceava, le-a inventat pentru mine. Mi-a plăcut una tare simplă şi copilăroasă despre un bursuc mov care şchiopătează. La 6 dimineaţa stăteam în compartiment şi fumam uşor din ţigări, simţindu-ne ca doi copii care fac ceva rău şi care îşi aşteaptă pedeapsa. Se pare că pedeapsa pe care o aşteptam atunci a întârziat câteva luni. Mă rog, nu contează, important e că am avut noaptea aia din tren şi nopţile care au urmat. Şi zilele. Cu aşteptările la colţ de stradă, cu săruturile pe umăr şi cu planurile pentru "mâine" care rămâneau mereu în stadiu de proiect pentru că ne aflam mereu în alt loc decât cel la care ne gândisem cu o zi înainte. Da, s-a terminat prosteşte cu Paul. Dar asta e, el a ales.
Un timp nu am mai primit nici un telefon de la Andrei. Nici o veste, nimic. Uitasem oarecum de el şi voiam să îl fac să înţeleagă faptul că nu mai merită să mai vorbim dupa cum s-a purtat cu mine atunci. Dar m-a sunat a doua zi după ce s-a terminat cu cel care devenise totul pentru mine. M-a sunat când trebuia. Şi mi-a zis ce trebuia. Nu e aşa că e ireal când se întâmplă lucruri dintr-astea? De atunci nu am mai plâns pentru iubirea mea pierdută. Da, tocmai din cauza asta zic că Andrei m-a ajutat. Oricum ar fi, nu am păstrat legătura cu niciunul din ei. Dacă ar fi fost să continui să vorbesc cu vocea mea îndepărtată din receptor aş fi ajuns la un moment dat să o aud şi în realitate. Cât despre Paul...el a ales.
