viitorul sună gol

M-am săturat de ţărişoara asta de nu mai pot să stau în ea. Vreau frumos şi vreau linişte. A început să-mi fie groază să mă mai uit la ştiri, să aflu că idioţii din Parlament şi Guvern au votat/ elaborează nu ştiu ce altă lege care să ne aducă în pragul disperării şi încă un pic peste. M-am săturat să o văd pe mama cum vine acasă cu o sacoşă din Mega şi când se uită pe bon nu înţelege pe ce a dat un milion. M-am săturat de ipocrizie, de un conducător al statului care ne înjură direct în faţă, m-am săturat de marii afacerişti-politicieni români care nu ştiu să facă altceva decât să-şi apere interesele, mi-e silă de prostia şi ignoranţa oamenilor din jurul meu, mi-e scârbă de faptul că îi lăsăm să ne desfiinţeze orice brumă de libertate şi de demnitate.
Am aproape 19 ani, iubesc România deoarece e singura ţară în care mă simt pulsând şi e acasă, dar îmi doresc un potop drăguţ peste toată clasa politică. Vreau să vine detoxifierea în statul ăsta, vreau să inventeze Raid un spray contra prostiei, tupeului şi nesimţirii. Vreau ca ţara asta să fie aşa cum poate să fie: cu o economie înfloritoare (oameni care să se ocupe de asta există, dar nu sunt acolo unde trebuie), cu oameni civilizaţi (aici chiar ne-a lovit tranziţia prost calculată), cu o natură uimitoare şi cu un turism pe măsură, într-un hotel de 4 stele cu preţuri decente, cu 1 Mai-uri sărbătorite în Grădina Botanică sau în afara oraşului, dar fără noul brand „mici&bere”, cu ştiri de la ora 17 care să nu îţi provoace un atac de cord (pentru asta există filmele horror, dar acolo măcar ştii că e ficţiune) şi tot aşa. Se poate! Eu visez România asta, eu visez să pot să-mi las copilul în oraş fără să îmi fie frică de faptul că i se poate întâmpla orice. Eu visez la o clasă politică umană, care măcar dacă mă taxează să îmi ofere condiţii de trai bune. Îmi doresc spitale cu aparatură performantă, nu cea din secolul trecut, spitale fără igrasie, fără asistente care nu îţi vorbesc frumos decât dacă le bagi 10 lei în buzunar.
Nu este normal. Nu este normal să te simţi hăituit în propria ta ţară.
Şi mă doare înfiorător să ştiu că nu se va schimba nimic. Nu fără o nouă revoluţie, nu fără o ieşire în stradă şi o răsturnare a situaţiei. Dar poate că nici atunci. Mâinile lor murdare sunt pretutindeni. Partea bună, singura de altfel, este că ei sunt mai puţini decât cele câteva milioane de români cărora chiar le pasă. Nouă de pasă de vieţile noastre, ne pasă de viitor şi vrem să putem respira în propria noastră ţară!
Ce mi-aş dori ca această criză prelungită în care ne-a adus Guvernul Boc (trosc-pleosc-buf!) să se manifeste numai în conturile politicienilor care au profitat întotdeauna de pe seama electoratului numai pentru a avea satisfacţia de a-i vedea ajunşi în stadiul nostru. Nu pentru mult timp, dar vreau să vadă şi ei cum este să îţi priveşti viitorul în faţă şi să vezi negru de cenuşă.

ţara lui Troc Vodă

O discuţie purtată cu Oana, într-o minunată seară de duminică, după ce am abandonat bătălia cu tema gigantică de la economie (250 de exerciţii). Iată ce a ieşit... E dement !


Sabina: daca tot e criza, eu propun sa ne reintoarcem la troc
Oana: :))
Oana: da, ar fi frumos si simplu asa
Sabina: plus ca, chiar daca nu ai farama de proprietate, tot ai ceva de dat la schimb
Sabina: prostitutia ar fi in floare, s-ar legaliza si drogurile ptr ca toata lumea ar lua-o razna dupa sex la schimb ptr o ceapa, am fi mai in voga decat amsterdamul
Sabina: politica ar pica, ne-ar inflori comertul
Sabina: am intra in cartile de istorie. america ne-ar lua exemplul si oamenii nu s-ar mai omori pe strada, pentru ca e mai fain sa te culci cu distribuitorul de zarzavaturi decat sa-i tai beregata.
Sabina: si turismul ar fi in floare
Oana: si in plus nu am mai cauta ca nebunii locuri de munca
Sabina: corect. am fi o natiune de futangii intelectuali
Oana: si cu o economie infloritoare
Sabina: asta da
Oana: eu zic sa facem un proiect si sa participam la alegeri anul viitor
Sabina: ooo da...si n-ar mai exista vama...ar fi minunat. toate celelalte tari vor fi in colaps, pentru ca toata omenirea va veni in romania sa vanda cartofi pentru o tipesa care sa le ofere 10 minute de glorie
Sabina: iti dai seama ce tara...vai, tre sa-l punem la punct cum trebuie si toti or sa ne voteze! vom avea un electorat format din homosexuali, pesti, criminali, perversi, pedofili, babe si mosi...
Sabina: preconizez un 60%
Sabina: plus diaspora
Sabina: care va vota cu noi, pentru ca e mai bine sa ti-o traga ai tai decat niste straini
Oana: :))
Oana: asta ultima e buna de tot
Oana: merge ca slogan pentru diaspora
Sabina: daaaa
Oana: noi ne-am ratat cariera mai sab...
Oana: politicine trebuia sa ne facem
Sabina: intram in noul val...doar ca trebuie sa ne creasca burti si o posibila chelie, altfel nu intram in cerc
Oana: :))
Oana: sau sa ne facem blonde
Sabina: plus silicoane la purtator si sa ne tinem dupa cocosi
Oana: sau sa ne gasim niste neni sus-pusi care sa ne dea functii de conducere
Oana: si o masina cu sofer la scara
Sabina: pai nici un nene sus-pus (pe scaun in picioare, ca mai nou se poarta bocboceii) nu ne va da asa ceva daca nu le oferim ceva...si tot la troc ajungem. dar e bine, punem ideologia in practica...
Oana: corect, si apoi ne putem da drept exemplu pe noi
Sabina: "politica e accesibila pentru oricine!"

Apropos, avem drept de copyright asupra ideii!
Hope you enjoyed it...

zi de lectură

Azi mi-au picat în mână două cărţi: „Supleantul“ de Petru Popescu şi „Novecento“, scris de Alessandro Baricco.
Cartea lui Petru Popescu, memoriile lui, dacă aş putea să le numesc aşa, pentru că e un text romanţat şi chiar lasă cititorului impresia că a înflorit mult în favoarea autorului, nu mi-a displăcut. Pe lângă implicaţiile istorice şi proximitatea ficţională pe care o poţi trăi faţă de soţii Ceauşescu, ca şi storyline, cartea nu impresionează. Un flirt susţinut de-a lungul firului poveştii, lupta morală cu sinele, destinul celor 5 prieteni din Bucureşti (care iarăşi nu a reuşit să impresioneze, faptul că Stejar şi Petru sunt în America Latină atunci când Luminiţa moare amortizează oarecum din tragicul situaţiei). E o carte uşoară, care te poate prinde: ce poate căuta fiica dictatorului cu un scriitoraş de duzină? Sună exact ca un basm cu prinţesa şi broscoiul. În încheiere, cu toate obiecţiile la adresa cărţii, cred că ar ieşi un film destul de ok din ea.
Pe „Novecento“ l-am găsit în biblioteca din „Scânteia“, din colecţia Cartea de pe noptieră. Vă rog să-mi scuzaţi incultura generală, dar mi-am dat seama că am văzut filmul, secvenţe din el, după ce deja începusem să citesc câteva pagini. Spre deosebire de cele 250 de pagini ale „Supleantului“, Baricco m-a câştigat din prima şi fără drept de apel. Desigur că recomandarea venită din partea lui F. acum un an a jucat un rol destul de mare, deoarece i-am îngăduit textului să mă cucerească. E drept că e un text scurt, care se citeşte rapid, dar cu toată rapiditatea cu care parcurgeam textul din dorinţa de a afla ce se întâmplă, simţeam şi nuanţele pe retină şi înţelegeam. Mi-au dat lacrimile în timp ce citeam şi aproape că izbucnisem în plâns la final. Vă recomand să citiţi cartea, oricum în maxim două ore o veţi termina, însă vă veţi dori să fi amânat sfârşitul. E unul dintre textele pe care ai dori să le păstrezi cât mai mult cu putinţă. Îmi amintesc că şi filmul e bun, deci s-ar putea completa.

Revista Teen Press online!

Noul număr al revistei Teen Press a apărut online pe site-ul: http://www.teenpress.ro/ . Vă invităm la lectură! Pana mea...

Anachronic - Mihai Sorohan

Believe me, it's worth it!

just another night

De ce am acum impresia că a fost totul doar o şaradă? Un joc pe care eu l-am îmbrăţişat oarbă şi naivă, dornică să cred iluzia. O glumă care m-a lăsat goală. Ar fi cu adevărat crud să fi fost aşa. Sau poate chiar a fost totul precum am simţit.
Gândul mi-a zburat spre L. şi mi-am amintit cum mi-a spus serios acum multă vreme că sunt un „om ok”. Venind dinspre partea lui, a însemnat ceva. Spusă de el nu am primit-o nici ca pe un compliment, nici ca pe o constatare, ci mai mult ca pe o promisiune. Sau ca pe o armură. Sau o mască. Au mai fost clipe...
Am sentimentul că aştept sau că am pierdut ceva. Şi, în clipa în care încerc să îmi dau seama exact ce simt, îmi apar în minte tot felul de chipuri. Acelea sunt clipele în care mi-aş dori un sedativ. Chipuri care îmi sunt dragi, persoane care îmi erau cândva alături (şi pe unele nu le-am îndepărtat eu).
Sunt momente în care îmi doresc să mă întorc, să fie totul aşa cum era cândva, să nu mai fie frig, să mă simt ocrotită şi iubită. Din când în când îmi mai permit să visez, să fiu din nou în grădina din Jack, într-o vară trecută, înconjurată de toţi. Atunci puteam să râd. Atunci îmi doream să nu se mai termine ziua şi o aşteptam nerăbdătoare pe următoarea. „Alte vremuri, alt epilog.”
Nu îmi plac schimbările. Însă nu prea am de ales.
„Te rog pe tine, umbră, să redevii fiinţă!”
Mereu am format din imaginea persoanelor pe care le-am iubit un fel de ideal, de fiinţă care se asemăna mai mult cu conceptul de iubire decât de omul care era în faţa mea. Apoi conceptul meu mi-a trântit o palmă şi am început să îi văd pe toţi ca fiinţe plăsmuite din carne, realitate vie, fără nicio legătură cu visele mele. Dar nu, încă nu e timpul.
Mi-e frică de bătrâneţe. Nu de moarte. Neantul e doar un alt mister care mă intrigă. Dar bătrâneţea păstrează în ea ceva pervers. Degradarea trupului şi a minţii e aproape obscenă. E poate ultima şi cea mai dureroasă modalitate prin care viaţa te poate umili. Devii dependent de cei din jurul tău. O excursie la piaţă poate rivaliza cu urcarea pe un munte. Şi este o situaţie complet diferită faţă de modul în care erai îngrijit de alţii atunci când erai bebeluş. Atunci măcar nu aveai conştiinţa acestui fapt. Nu ştiai că stai gol în faţa unei alte persoane, nu ştiai că altul te hrăneşte pentru că eşti neputincios, iar atunci când cădeai în încercarea ta de a păşi, nu erai ruşinat de persoanele care te ridică de pe pământ. Acum însă ştii. Ştii că organismul tău nu te mai ajută şi, poate cel mai rău, eşti conştient de faptul că s-ar putea să îţi pierzi şi amintirile. Dar poate că atunci este cel mai bun moment în care să tragi o linie şi să îţi analizezi viaţa. Poate chiar să îţi consolidezi sau să îţi recâştigi credinţa. Însă e oare un preţ just pentru clipa în care nu îţi vei mai recunoaşte nepoţii? Sunt şi cazuri în care bătrâneţea doar degradează nu şi distruge. Probabil că e un alt fel de pedeapsă.
Mă gândisem acum ceva timp că poate după Judecata de Apoi, Dumnezeu chiar va fi milos şi iertător aşa cum se laudă Bisericile şi nu va permite ca toate acele suflete să ardă pe veci în Iad. Şi, după normele pe care le-a impus, destul de drastice, the underworld va fi niţel cam plin şi înghesuit. Precum un youth hostel. Iar Raiul va fi doar un hotel de cinci stele pentru cei virtuoşi.

Nebunia furtunii

„- Ştii ce e efervescenţa? O furtună într-un pahar cu apă.”
Ştii ce e nebunia? Un clic. Doar un sunet. Ca atunci când stingi lumina. Rămâi în tine, speriat, dar fără să mai poţi ieşi la suprafaţă. Eşti prins în întuneric.
Ieri nu mai ştiam ce e adevărat şi ce e plăsmuire a minţii mele. Auzeam o voce, însă nu vedeam persoana care vorbeşte. M-am întrebat dacă eu am fost cea care a vorbit, dar era imposibil, lumea din autobuz s-ar fi uitat la mine. Dar şi la voce rămâneau impasibili, ca şi când nu ar fi existat. Tocmai din cauza asta m-am întrebat şi eu dacă chiar am auzit-o.
Câteodată mă cuprinde o stare de anxietate. Stând pe scaun în autobuz şi uitându-mă pe fereastră, fără să am nici un motiv, mă stăpâneşte deodată panica. Chiar şi acum, simt un gol în stomac.
Unii ar spune că toţi oamenii au un dram de nebunie în ei. Dar oare este o stare pe care o posedăm din naştere sau o culegem încetul cu încetul o dată ce înaintăm în viaţă? Eu sunt de părere că o căpătăm cu timpul. Şi, atunci când „se umple paharul”, auzi un clic. Şi nu mai vezi lumina. Nu mai ştii că eşti tu, pentru că ţi-e o frică teribilă de întunericul ăla. Chiar şi când îţi atingi propria faţă, în nesiguranţa ta, crezi că tu însuşi eşti duşmanul tău. Şi, pe bună dreptate, chiar eşti. Pentru că tu eşti temnicerul care te-a închis în carceră. Tu eşti îngerul care te-a lăsat să cazi. Tu eşti părintele care nu te-a ridicat. Tu eşti prietenul care a plecat. Tu eşti lumina care s-a stins.
Societatea nu acceptă oameni-rebuturi. Societatea nu acceptă indivizi aparte. Toţi cei care nu se pot integra în această societate clădită de noi (dar ca orice alt monstru, scăpat din control), sunt împinşi la limita ei, chiar în afara ei sau, pur şi simplu, anihilaţi. Pentru asta am construit guverne, închisori, biserici, azile, spitale ( pentru indivizii care mai au speranţe de recuperare), cămine, şcoli de corecţie. Pentru a păstra vie bunăstarea societăţii. Pentru a o satisface. Pentru a o hrăni cu oameni traşi la xerox. Pentru că originalitatea e mereu marginalizată până când stăpâna-societate îşi exprimă aprobarea. Pentru că întâi chinuie geniile în degradare, iar apoi îi laudă post-mortem. Toate astea pentru o himeră. Ne-am dezobişnuit de jungla din care provenim şi ne amăgim cu civilizaţia.
Am ajuns, din nou, la baza lanţului trofic. Din cauza asta, simţim nevoia să catalogăm, să îngrădim, să artificializăm totul. „Vrei să vezi cum arată un urs? Poţi lua o carte sau te poţi duce la Grădina Zoologică. În natură nu ai cum, ursul are gheare şi colţi şi te poate sfâşia.” Noi nu avem nimic altceva decât o inteligenţă care ne aduce sfârşitul. În afara societăţii, în jungla asta de care ne temem, nu există bătălii pe teme religioase, nu există minciuni, nu există decât o ierarhie şi un set de reguli care sunt respectate: prădătorul urmăreşte prada. Noi - oamenii - , noi suntem începutul şi sfârşitul nostru. Aţi văzut vreodată vreo maimuţă care să ia în mână o lamă de ras şi care să îşi taie venele? Aţi văzut vreun câine, beat, care să se urce la volanul maşinii stăpânului său şi să gonească pe autostradă cu 180 km/h, iar apoi să îl vedeţi la ştiri şi să aflaţi că a luat 19 vieţi în goana lui? Aţi văzut vreodată vreun şarpe care să intre într-o clădire guvernamentală, având prins de corpul său o bombă şi, înainte să explodeze totul, să îşi închine viaţa lui Allah? NU. Nu aţi văzut. Noi suntem cei care facem toate astea. Noi suntem răul de care încercăm să ne ferim.
Eu sunt lumina şi întunericul din mine.

Dubios jurnalismul trecea

Un articol ce va aparea in revista CNIH.

Cu riscul de a fi dată în judecată de o altă publicaţie tare dragă mie, m-am gândit să schimb un pic titlul rubricii lor şi să o adaptez situaţiei de faţă: dubios jurnalismul trecea. Într-o ţară în care toate merg pe dos, te-ai gândi că trebuie să existe un domeniu, cât de mic, care încă să meargă în linie dreaptă şi fără ocolişuri. Ei bine, media nu merge nici ea bine. Nici sistemul administrativ, nici cel judiciar, nici presa de toate zilele. Dar sunt lucruri cunoscute. Dar câţi dintre noi suntem cu adevărat interesaţi în ceea ce stă scris în ziare sau în ceea ce vedem la ştiri? Adolescenţii fac vânzare revistelor care îi au drept target şi citesc horoscopul unor publicaţii gratuite agreate şi de persoanele de vârste înaintate care aşteaptă distribuţia ziarelor la ore matinale. Foarte puţini sunt cei care citesc din scoarţă în scoarţă un ziar serios sau care urmăresc o emisiune ce vizează politica la unul din puţinele posturi de televiziune cu coloană vertebrală.
Media poate să educe sau poate să omoare neuronii. Ea poate fi o formă de propagandă mascată sau singurul mijloc de a dezvălui nedreptăţile. Totodată, media poate fi o struţo-cămilă, o formă inedită de prostie şi non-sensuri. Din această categorie de jurnalism fără Dumnezeu fac parte o serie de emisiuni (majoritatea de divertisment) şi chiar televiziuni, unele în proprietate turcească, altele ascunse în garsoniere. De ce s-a ajuns aici? Pentru că banul guvernează totul. Pentru că ştirile de la ora 5 ale unui post de televiziune foarte bine văzut de public trebuie să aducă bani. Pentru că le cosmetizezi până ajung interesante pentru public, chiar dacă ştirea în sine nu transmite nimic. V-aţi întrebat vreodată de ce un post de televiziune ce se axează pe evenimente culturale este ţinut în umbră, în timp ce Elodia devine serial de 300 de episoade? Da, este adevărat, cultura a cedat locul, involuntar ce e drept, divertismentului de proastă calitate. Şi, până la urmă, cine este vinovat de această schimbare de valori? Noi - telespectatorii. Noi - cititorii. Noi - consumatorii de media. Pentru că această „criză” în care a intrat cultura nu se regăseşte numai în televiziune, ci şi în presa scrisă, şi în mediul virtual al internetului. Un vernisaj este trecut sub tăcere, sau, în cel mai bun caz, se face o scurtă referire într-un ziar, dar toţi cetăţenii sunt la zi cu noile daruri primite de Monica Columbeanu de la piticul...pardon, soţul dumneaei. Până la urmă, de ce este această ştire de interes public? Nu este, dar creşte ratingul, ceea ce înseamnă că aduce bani.
Din fericire, au mai rămas câteva emisiuni, câteva televiziuni şi publicaţii care nu se îndoaie după cum bate vântul, ci continuă să se dedice adevăratului sens al jurnalismului, acela de a informa populaţia asupra subiectelor care îi afectează. Noi, ca viitori oameni care îşi ţin spatele drept, avem datoria morală de a susţine aceste specimene pe cale de dispariţie, să le ocrotim împotriva valului de incultură ce planează deasupra capetelor noastre şi să le dăm şansa de a îndrepta ceea ce banii au corupt. Da, fac apel la puterea voastră de a lupta împotriva curentului şi la puterea voastră de a alege binele şi corectitudinea, intelectul contra tentaţiei banilor care duc la o imbecilizare treptată, amuzamentul fin al omului de cultură şi nu rânjetul caracteristic primatelor ce se poate întâlni şi pe feţele oamenilor din publicul lui Dan Negru.

Oferte ale Destinului

Azi s-a împlinit un an. Din fericire, orice fel de durere este înăbuşită de, sper, o rază de bucurie viitoare. Sau încă nu s-a împlinit ora? Actorii stau liniştiţi în aceleaşi poziţii pe care le-au adoptat odinioară, frigul parcă e un pic mai intens, doar aşteptarea devorează clipele. Totuşi, ceva s-a schimbat. Măştile sunt colorate altfel, tremurul vocii are o altă nuanţă de albastru, iar cei doi actori nu par să dorească să schimbe ceva din echilibrul lor paşnic şi tăcut. Pentru ce ar începe acum vreunul dintre ei să îi reproşeze celuilalt greşeli trecute? Acum e prea târziu şi toate fiinţele ştiu asta.
Stăteam acum câteva minute gândindu-mă la vitregia faptului că m-am născut femeie în vremurile astea. Din anumite puncte de vedere, am motive să fiu recunoscătoare pentru faptul că sunt femeie. Am o grijă aproape maternă pentru toţi şi toate, o serie de tabieturi care ar putea concura cu cele ale unei doamne trecute de primele trei tinereţi, m-am putut face plăcută unor oameni pe care îi admir şi pe care am ajuns să îi iubesc. Cert este că anumite calităţi se evidenţiază mai bine în sexul frumos. Pe de altă parte, încă trăim într-o lume dominată de bărbaţi, în care accesul femeilor într-un domeniu considerat până mai ieri „sector interzis” este privit acum doar ca pe o simplă favoare, nicidecum ca pe un drept. Dacă mi-aş fi dorit să fiu bărbat? Da. Şi nu. Da, pentru că mi-ar fi fost mult mai uşor să pot fi luată în serios. Nu, deoarece pentru orice lucru bun şi frumos pe care îl poţi obţine pe lumea asta trebuie să te străduieşti. Atunci când câştigi un lucru depunând un anumit efort îl apreciezi mai mult.
„Oferte ale destinului”. Nu îmi aparţine expresia. Un prieten probabil că ar fi spus că se referă la hazard. Până la urmă, ajungi să te întrebi câte astfel de oferte ai ratat în încercarea ta de a-ţi îndeplini un capriciu sau pentru că pur şi simplu nu ţi-ai dat seama de adevărata însemnătate a acelui eveniment. Eu ştiu, cu siguranţă, că destinul mi-a făcut deja două oferte. Din păcate, la scurt timp după ce le-am îmbrăţişat în viaţa mea, le-am pierdut. E perfect adevărat faptul că am învăţat ceva din asta, e adevărat faptul că aceste două evenimente care au avut loc de-a lungul vieţii mele m-au schimbat într-o anumită măsură, doar că întotdeauna mi-a fost frică de pierdere şi de ratare. Din această cauză, probabil, am devenit o persoană pierdută şi pe punctul de a deveni ratată.
Cu toate că nu este un text prea optimist, vă rog să înţelegeţi că a fost scris cu detaşare. Sunt sigură că Vali va sări ca ars pentru ultima frază a ultimului paragraf, Sergiu mi-ar spune că eu gândesc prea mult (şi strică), iar Andrei îşi va face o cruce întrebându-mă dacă am înnebunit. Nu am de gând să dau naştere la polemici, doar că mi-a făcut plăcere să mai scriu câte ceva, oricât de mediocru, laş, depărtat de adevăr sau chiar real ar fi.

Mass media şi publicul

De-a lungul timpului, societatea a evoluat. În prezent, avem o multitudine de mijloace de informare, majoritatea accesibilă nouă prin intermediul mass mediei. În fiecare zi suntem bombardaţi cu ştiri, reclame şi anunţuri venite din partea televizorului, radioului, ziarelor, revistelor, internetului şi lista poate continua.

Din cauza acestor mijloace de informare publicul poate fi controlat, dresat sau ţinut în umbră cu privire la evenimentele adevărate care au loc in jurul nostru. De asemenea, anumite posturi de televiziune şi publicaţii adoptă o poziţie favorabilă faţă de un partid politic sau un altul, devenind, în acest fel, subiective. Acest lucru vine în contradicţie cu buna informare a publicului, deoarece acesta tinde să ia partea celor auzite şi, de obicei, nu urmăresc adevărata desfăşurare a lucrurilor. Presupun că acest lucru se întâmplă din cauza faptului că oamenii acceptă să ştie un anumit procent adevărat sau fals dintr-un anumit subiect şi nu au timpul necesar sau curiozitatea de a aprofunda fiecare ştire în parte. Nici un om pe care l-am întâlnit, care să nu fie implicat direct în procesul de creaţie a unei ştiri, nu s-a dovedit îndeajuns de curios pentru a cerceta o informaţie în amănunt.
Nu există nici un dubiu cu privire la faptul că publicul este manipulat de către presă şi de către celelalte forme ale mass mediei. Dar această problemă s-a dorit a fi înlăturată şi s-a înfiinţat organizaţia non-guvernamentală „Agenţia de Monitorizare a Presei” (AMP). AMP a luat viaţă în 1994 ca un nou departament în cadrul Aşezământului Cultural Academia Caţavencu, iar din anul 2006, Agenţia a devenit persoană juridică sub denumirea „Asociaţia Agenţia de Monitorizare a Presei”. Scopul Agenţiei este de a promova standarde media de calitate prin protejarea dreptului la libertatea de exprimare şi accesul la informaţiile de interes public. În urma unei întâlniri cu elevii colegiului „Iulia Hasdeu”, preşedintele AMP, Mircea Toma, a explicat diferenţa dintre ştiri de interes public şi ştiri interesante pentru public. Din păcate, ştirile de interes public din România au cedat locul ştirilor interesante pentru public, acest fapt datorându-se atingerii unui anumit rating sau pentru a ajunge la un număr de publicaţii vândute pe lună. Tabloidele care ascund în paginile lor bârfe despre pseudo-vedetele româneşti sunt interesante pentru public, dar nu dovedesc nici o fărâmă de interes public. Pe de altă parte, războiul din Irak a fost o ştire de interes public fiind, în acelaşi timp, interesantă pentru public. De asemenea, ştirile pe care le găsim pe anumite posturi de televiziune sunt alterate de senzaţional. Nu vi s-a întâmplat să observaţi că informaţiile cu privire la o crimă din mediul rural sunt presărate cu elemente ce par scoase dintr-un film de Hitchcock? Muzică dramatică, mărturii ale sătenilor cu ochii plânşi, interviul cu mama care jură pe cruce că băiatul ei, criminalul, este un mieluşel care nu ar face rău intenţionat nici măcar unei muşte. Vă sună cunoscut? E un tipar care a fost preluat de majoritatea posturilor de televiziune, un tipar care, din nefericire, măreşte ratingul.
Presa este manipulată în interese politice. Aceeaşi presă manipulează la rândul ei din motive economice. Cel care nu are nici un avantaj din acest cerc vicios este publicul, care se obişnuieşte din ce în ce mai mult cu modalitatea de a prezenta lumea şi cu minciunile mass mediei. Cu toate acestea, sunt mulţi oameni care cred ca libertatea presei poate fi cenzurată doar într-o mică măsură. Voi ce credeţi?

Lazăr Sabina

redactor Teen Press

© Redactia Centrala Teen Press

sociologie

Se apreciază că discriminarea e un fenomen arbitrar. Puteţi da exemplu de o situaţie în care aţi fost subiect al unei astfel de practici din partea cuiva?


Da, este adevărat că discriminarea este un fenomen arbitrar precum majoritatea acţiunilor şi ideilor noastre. Totodată, sunt o serie de factori care influenţează acest lucru. După cum ne-a învăţat istoria, masele pot fi manipulate sau ameninţate pentru a crede un anumit lucru, iar discriminarea este un rod al propriilor noastre convingeri. Segregaţia este una dintre cele mai răspândite forme ale discriminării. În ciuda eforturilor multor state (în mare măsură Statele Unite ale Americii) şi a unor organizaţii non-guvernamentale, nici până în prezent nu putem vorbi de o toleranţă ai cărei beneficiari principali să fie cei oprimaţi în trecut. Este adevărat că în statele care au permis sclavia în secolele trecute, există un sentiment pronunţat de vină generală, însă niciodată nu vom putea vorbi de o lume utopică unde fiecare cetăţean în parte este politically correct.
Un popor întotdeauna discriminat şi supus ororilor a fost poporul evreu. De la poveştile biblice, la Diasporă şi până la Holocaust, evreii au fost într-o continuă ceartă cu întreaga lume civilizată, nepurtând decât vina unei posibilităţi financiare pronunţate. Unul din cei mai însemnaţi scriitori români, Mihail Sebastian, trata în operele sale, dar mai ales în jurnalul său, iudaismul oricărui om proscris nu pe baza gesturilor sale, ci pe baza categoriei din care face parte. Un exemplu al acestui concept se regăseşte în cartea sa „Cum am devenit huligan”: „Nu e pentru prima oară când mă aflu la mijloc, între mitralierele ideologice ale extremei drepte şi ale extremei stângi. Aşteptându-le pe celelalte: mitralierele pur şi simplu”. În aceeaşi carte Sebastian spune cum în furoul marxizant al anilor '30 era taxat de „burghez”, iar în cel gardist din '34, de „bolşevic”. Astfel, fiecare individ este evreu în felul său, chiar dacă nu face parte din „poporul ales”, ci datorită unei simple judecăţi a celor din jurul său, judecată care îl plasează pe individ într-o categorie de multe ori stigmatizată.
Nu îmi amintesc să fi fost subiectul unei discriminări, dar în ciuda acestui fapt, nu sunt într-atât de naivă încât să mă bazez pe faptul că dacă nu am luat la cunoştinţă, anumiţi oameni din jurul meu nu m-au privit cu ochi răuvoitori şi prejudiciaţi. Totuşi, puţini sunt cei care au curajul de a răspunde la o astfel de întrebare cu toată sinceritatea. Iar aceşti oameni se împart în două categorii: cei care şi-au înfruntat propriile frustrări şi au găsit pacea sufletească şi cei care prin ignoranţa lor cred că vor câştiga un concurs cu lumea întreagă afişându-şi rănile din trecut.

(Cu ajutor din partea domnului Liiceanu pentru informatiile privitoare la Mihail Sebastian, volumul "Declaratie de iubire")