luni, 18 august 2008

în absenţă

L-am cunoscut când eram doar o copilă. Poate mai naivă decât inocentă, dar totuşi, o copilă. El era mai în vârstă, cam dublu faţă de cât aveam eu. Cu toate astea, mă simţeam bine discutând cu el. Îl cunoşteam de vreo doi ani, cu o mică întrerupere datorată lui Paul. Îl mai ştii pe Paul? Primul şi singurul om de care am fost vreodată îndrăgostită cu adevărat. Singurul care aduna tot haosul din universul meu şi alinia stările mele într-o ordine logică. S-a terminat prosteşte, dar asta e, el a ales să o termine aşa. Oricum, discutam despre el. Hm, scuze, acum mi-am dat seama că nici nu ţi-am spus cum îl cheamă. Andrei. Da, Andrei era. Era un om ciudat, avea tabieturile lui şi câteva manii destul de aiurea. Dar era un tip ok, m-a ajutat în destule privinţe. Nu ştiam şi încă nu ştiu lucrurile banale despre el: nu îi ştiu numele de familie, nu ştiu dacă fuma, nu ştiu dacă a terminat vreo facultate şi nu ştiu dacă pe atunci era căsătorit sau nu. Însă ştiam cum îi plăcea să viseze (cu ochii deschişi aţintiţi asupra unui punct fix de pe tavanul alb al dormitorului), ştiam că de fiecare dată când asculta "Is this love" de la Whitesnake o suna pe iubita lui din liceu şi depănau amintiri, îşi suna mama o dată pe săptămână şi o asculta vorbind despre toate problemele ei şi ştiam că dimineaţa se trezea mereu la 7.33. Îi plăcea să mai doarmă trei minute în plus şi cred că ajunsese să îi placă până şi numărul.
Poate că totul nu a fost decât un paravan pentru a se ascunde şi pentru a deveni altcineva, dar atunci nimic din toate astea nu contau. Până la urmă de ce să fi ştiut dacă terminase Medicina sau Dreptul, de ce să ştiu dacă era căsătorit sau divorţat, de ce să îl întreb ce nume de familie are? Nu asta conta! Îţi zic sincer că îmi plăcea să ştiu că nu l-am văzut niciodată, că el nu era decât o simplă voce pe care o auzeam în receptor timp de 40 de minute. Da, chiar aşa ne-am şi cunoscut. El greşise numărul, trebuia să sune la o bancă pentru nişte probleme legate de job şi a dat de mine. În mod normal, orice discuţie de genul ăsta s-ar fi terminat în maxim un minut. Noi am discutat, cred, vreo douăzeci şi ceva de minute. Avea o voce plăcută şi eu tocmai terminasem sesiunea, aveam nevoie de ceva care să mă scoată din starea aia de agitaţie continuă. Am glumit cu el, îmi plăcea cum râde, asta cred că m-a făcut să continui convorbirea şi, la final, m-a întrebat dacă ar mai putea să sune şi săptămâna viitoare. Logic, ştii care ar fi răspunsul: "Thanks, but no thanks!", însă acum, voiam să îl mai aud pe tipul care m-a confundat cu un depozit la bancă. I-am răspuns că poate şi i-am dorit o zi plăcuta. Am închis telefonul şi am zâmbit. Apoi am ieşit în oraş cu fetele şi nu am spus nici un cuvânt despre discuţia aia.
Trecuseră doar cinci zile şi mă pomenesc cu telefonul sunând la 3 şi un sfert. Ştiu asta pentru că era pauza de la un serial poliţist care mă prinsese. Răspund şi dau peste o voce enervată care îmi zice că bancomatul i-a sechestrat cardul şi că are nevoie de asistenţă. Peseme, era modul lui de a-mi aduce aminte cine era. Apoi, fâstâcindu-se, îşi scuză iniţiativa de a suna din nou. Desigur, amabilităţi de ambele părţi: "Nu e nici o problemă, mă bucur să vă aud din nou", "Sunteţi mult prea drăguţă pentru că vă faceţi timp şi pentru mine" şi tot aşa. Oricum, cert este că ne-am aventurat într-o discuţie despre Nichita şi nu am reuşit să o terminăm în ziua respectivă. Mi-a promis că vom încheia subiectul ziua următoare, tocmai îi picase şeful (la propriu) şi a închis telefonul. A doua zi la fel, a treia la fel şi tot aşa. De atunci am vorbit aproximativ în fiecare zi. El era cel care mă suna întotdeauna şi stabileam mereu ora pentru ziua următoare. Era o plăcere să discuţi cu o voce care poartă un nume şi faţă de care poţi să fii tu. De câteva ori am încercat să ne şi întâlnim, dar nu am reuşit şi am ajuns să abandonăm ideea.
Într-o zi, la vreo 8 luni după primul apel primit de la Andrei, nu am reuşit să fiu acasă atunci când a sunat. Se mai întâmplase de vreo câteva ori să nu pot să răspund şi mereu a fost liniştit a doua zi şi zicea că nu e nici o problemă. Dar atunci nu ştiu ce s-a întâmplat, parcă eram martoră la o explozie, îmi urla în telefon şi mă învinovăţea pentru nişte lucruri pe care oricum nu le făcusem. Ajunsesem să plâng şi să îmi cer scuze, dar a fost neiertător. Până la urmă a închis şi s-a terminat calvarul. Plângeam în continuare, simţeam că eram acuzată pe nedrept de o voce şi o persoană la care ajunsesem să ţin. Penibil! M-am hotărît să ies din apartament, mi-am convocat fetele la o noapte albă şi duse am fost. În seara aia l-am cunoscut pe Paul. Stăteam în bar, eu eram determinată să nu mă gândesc la Andrei şi îmi dau seama, la un moment dat, că se măreşte numărul paharelor din jurul meu. Erau toate pline, imposibil să le fi băut. Barmanul, un tip simpatic pe care îl cunoşteam de ceva timp, mi-a facut cu ochiul şi mi-a spus că sunt din partea tipului din capăt. Ştii cum a fost? Ca în filme. Şi nici măcar nu încerca să mă agaţe, era doar felul lui de a spune unei necunoscute: "Am observat că ai ochii roşii, batistele din jurul tău vorbesc de la sine, dar o să fie bine, nu te îngrijora!". I-am mulţumit din priviri. La un moment dat pleacă tipa de lângă mine (cred că spera ca acele băuturi să fie totuşi destinate ei) şi îl vad pe el aşezându-se. Fără nici un alt cuvânt mă invită la o plimbare pe bulevard. Am acceptat fără să mă gândesc că ar putea să se întâmple ceva naşpa. Şi ne-am plimbat timp de 3 ore. Şi era frig, iar eu nu aveam decât nişte pantaloni de in, un maieu şi o jachetă subţire pe deasupra. Dar am vorbit, m-a ascultat în timp ce îi povesteam de discuţiile cu Andrei, despre problemele de la facultate, de faptul că mă simt singură şi că îmi doresc să plec în orice alt loc decât să mai stau în oraşul ăsta. Mai mult în glumă, mi-a propus să luăm primul tren spre Suceava. Am acceptat din nou. Aveam ceva bani la mine, ar fi ajuns pentru o escapadă de o zi-două şi chiar îmi doream să plec. Aşa că ne-am îndreptat spre Gara de Nord şi nu ştiu prin ce noroc chior era un tren care pleca peste 4 ore. Ne-am aşezat pe o bancă şi eu m-am întins pe el încercând să aţipesc. Dar ştii ce fain e când cineva îşi trece mâna prin părul tău în timp ce tu aştepţi să te prindă somnul? Şi ştii ce a mai făcut? Asta chiar merită...a început să cânte uşor, în şoaptă. Nu mai îmi amintesc melodia, dar te calma atât de tare. A fost chiar drăguţ. Şi îmi plăcea de el. Şi mă simţeam bine cu el, pe banca aia din mijlocul Gării, gata să plecăm într-un oraş la multi kilometri depărtare şi la multe ore distanţă.
Mai ţii minte ce fain putea să povestească Paul? Mi-a spus poveşti tot drumul spre Suceava, le-a inventat pentru mine. Mi-a plăcut una tare simplă şi copilăroasă despre un bursuc mov care şchiopătează. La 6 dimineaţa stăteam în compartiment şi fumam uşor din ţigări, simţindu-ne ca doi copii care fac ceva rău şi care îşi aşteaptă pedeapsa. Se pare că pedeapsa pe care o aşteptam atunci a întârziat câteva luni. Mă rog, nu contează, important e că am avut noaptea aia din tren şi nopţile care au urmat. Şi zilele. Cu aşteptările la colţ de stradă, cu săruturile pe umăr şi cu planurile pentru "mâine" care rămâneau mereu în stadiu de proiect pentru că ne aflam mereu în alt loc decât cel la care ne gândisem cu o zi înainte. Da, s-a terminat prosteşte cu Paul. Dar asta e, el a ales.
Un timp nu am mai primit nici un telefon de la Andrei. Nici o veste, nimic. Uitasem oarecum de el şi voiam să îl fac să înţeleagă faptul că nu mai merită să mai vorbim dupa cum s-a purtat cu mine atunci. Dar m-a sunat a doua zi după ce s-a terminat cu cel care devenise totul pentru mine. M-a sunat când trebuia. Şi mi-a zis ce trebuia. Nu e aşa că e ireal când se întâmplă lucruri dintr-astea? De atunci nu am mai plâns pentru iubirea mea pierdută. Da, tocmai din cauza asta zic că Andrei m-a ajutat. Oricum ar fi, nu am păstrat legătura cu niciunul din ei. Dacă ar fi fost să continui să vorbesc cu vocea mea îndepărtată din receptor aş fi ajuns la un moment dat să o aud şi în realitate. Cât despre Paul...el a ales.

sâmbătă, 16 august 2008

in my health

And so it is just like you said it would be life goes easy on me most of the time.
Dar poate ca nu chiar acum. Cred ca ma voi opri aici. E prea mult pentru mine. A fost interesant si placut, dar mai mult nu stiu daca pot. Sorry.

vineri, 15 august 2008

Jocul

Totul a început din cauza Jocului. Amândoi ştiau cât poate fi de captivant, ştiau că are să se termine în apropierea serii cu un "La revedere!" fluturat delicat şi pe jumătate meritat din partea amândurora. Dar oare ştiau ei ce anume vor simţi apoi? În singurătate? E adevărat, au fost mai singuri decât erau la despărţire, atunci când îşi împărţeau îmbrăţisări şi când îşi furau unul altuia săruturi uşoare pe buze pătate de nicotină.
Doi străini împărtăşind un pat. Doi străini ţinându-se în braţe. Doi străini jucându-se cu trupul celuilalt în timp ce şopteau ode Plăcerii.
"Iubeşte trupul, nu omul!" - o maximă după care se ghidează numai cei ce nu simt parfumul iubitei în momentele cu lumină difuză. Şi totuşi, doi străini au putut să simtă mai mult decât doi îndrăgostiţi. Apoi vraja s-a rupt, el şi-a reluat locul în Realitate, iar ea se sfărâma cu fiecare treaptă a blocului de patru etaje. O lacrimă şi un suflet istovit...asta a fost pedeapsa pentru o seară de dragoste fără dragoste.
Şi totuşi, Jocul lor a rămas intact. Jocul a fost singurul lucru care i-a apropiat pe cei doi îndeajuns de mult încât să se simtă cu fiecare centimetru al epidermei. Nu a fost vorba de iubire, dar nu a fost nici o simplă seară în care tot ce contează e plăcerea fizică, nu a fost o încălcare a legii. A fost o înţelegere bazată pe dorinţă, o înţelegere pe care amândoi doreau să o onoreze şi din care amândoi voiau să rămână cu amintirea pură a unei atingeri. O înţelegere ce se voia a fi uitată în clipa în care nu va mai exista mirosul parfumului ei în apartamentul lui, în care ea va scăpa de urmele învineţite de pe sâni şi gât, în clipa în care, pentru amândoi, acea seară nu va rămâne decât amintirea unui vis ce păstrează senzaţii acute şi, nu în ultimul rând, plăcute.
***
O aştepta în colţul străzii. Ştia că trebuie să apar­ă, doar vorbiseră cu o jumatate de oră înainte şi îşi dăduseră întâlnire. Era prima oară când se vedeau faţă în faţă. Ciudat, dar simţea că o ştie pe necunoscuta pe care avea să o conducă în patul lui. Desigur, mai vorbiseră, ştia cum îi sună vocea şi o văzuse în câteva poze, dar avea straniul sentiment că putea să îi simtă palma tremurândă în mâna lui, că ea va lăsa ochii în pământ de îndată ce îşi vor da mâinile ca pentru a face cunoştinţă. Doar era un gest firesc ce putea trece şi ca o glumă sau o aluzie subtilă a tot ce se voia făcut în acea după-amiază. Trecuseră deja două autobuze şi ea tot nu se arăta. El devenea uşor nervos, dar îşi păstra aparenţa de calm în cazul în care puştoaica ar fi dorit să îi joace o mică farsă şi să îl ia prin surprindere strecurându-se în spatele lui. Al treilea autobuz. "E cald tare, sper să plouă! Ar fi plăcut să plouă..." O voce în spatele lui. Nu şi-a dat seama când ea a coborât din maşină, era mult prea concentrat să rămână calm încât nici nu a observat silueta cu un cap mai mică decât el în timp ce se rotea lent în jurul lui, ca pentru un control medical. La aşa ceva nu se aşteptase. Dar îi plăcea atitudinea ei deschisă, în ciuda faptului că ar fi dorit-o docilă, gata să îi cadă în braţe la primul cuvânt aruncat despre lucrurile ce se vor întâmpla în doar câteva momente. Era doar o copilă îmbrăcată în alb, o simplă copilă pe care o duce de mâna, inconştient, spre uşa apartamentului său. Îi place. Îi place să ştie că poate să facă orice în afară de a o răni, îi place să îi simtă pielea fină şi îi place să vadă părul ei blond şi privirea ei curioasă de noile locuri pe care le vede. Un pahar de apa pentru a domoli setea ei şi o priveşte zâmbind. În doar câteva clipe o va avea, o va simţi şi îi va dicta felul în care se vor juca. E doar finalul, mâine nu va mai exista, doar acum contează, doar acum o poate face să se bucure de mângâierile lui cât timp el se plimbă cu palma de-a lungul coapselor ei.
Se stinge lumina, se trage oblonul...doar cearşafurile se aud foşnind.
***
"Poate ar fi fost mai bine să nu o fi făcut? Nu...a fost bine, a fost mult prea bine şi pentru prima dată m-am simţit dorită. Doar că, aş fi vrut să mă vrea pentru mine, nu pentru un trup ce oricum se va ofili. Din seara aia nu a sunat, nu am vorbit, iar eu îi simt atingerea, dar nu îi desluşesc chipul. Oricum, daca l-aş vedea mâine pe stradă, ce aş putea să îi zic? Mulţumesc?! Pentru ce?...Nu ar avea nici un sens. Şi totuşi, aş vrea să îmi confirme că s-a întâmplat şi că a fost la fel de plăcut pentru el cât a fost şi pentru mine. Aş strica Jocul, regulile le-am conturat noi, din cauza asta este valid şi legitim şi nu, nu m-am îndrăgostit de el. A fost primul. Atât!"
***
Nici unul din ei nu bănuia ce vor simţi după ce se va termina acea seară, după ce se va sfârşi acel Joc pe cât de banal pe atât de nociv. Nu ştiau că mâine vor rămâne singuri şi izolaţi în ei înşişi. Nu ştiau că în seara aceea ar fi trebuit să rostească altceva la plecare.

Young lust (daca tot vorbeam de Aerosmith)

Intre vesnicii aliati Dorinta si Placere nu exista loc pentru moralitate-legalitate-legitimitate. Intre ei nu poti decat sa decazi si apoi sa te ridici din norii de fum mov si sa te arunci din nou in lupta, antrenat de aceeasi zei pe care candva ii vei aminti precum doi vechi prieteni de betie a simturilor.
Si atunci de ce vreau sa ma avant aici, acum, in razboiul asta cu mine, intr-un pat strain, de ce nu pot sa astept si sa fiu conservatoare, de ce imi doresc atingerea in locul sentimentului?
Poate ca nu voi stii pentru ce anume...nu acum...nu atunci...
I shouldn't blush!