luni, 19 iulie 2010

Blame it on the moon

Am “furat” titlul de la Katie Melua care îmi ţine companie în seara asta. Sunt uşor nostalgică şi mult prea temătoare de ceva timp încoace. Mi-e un dor infinit. Un om drag şi iubit m-a întrebat acum puţin timp dacă ştiu cum e să îţi fie dor de dragoste. Pe moment nu i-am răspuns, credeam că intuieşte răspunsul. În seara asta mi-am adus aminte de toate clipele frumoase de care m-am bucurat în ultimele luni. În ultimele două săptămâni de dor de dragoste mi-am dat seama cât de fericită am fost şi poate că sunt încă. Uitasem cât de mult poate să însemne un gest, cum se amplifică şi capătă culori infinite, cum este să mergi singur pe stradă şi să ştii că e lângă tine cu gândul. Şi cât de mult pot aceste mici gesturi să doară. Lipsa lor chiar şi câteva zile e sfâşietoare. Îndeajuns cât să devii pustnic până în momentul în care vei auzi telefonul sunând, iar acea voce minunată spunându-ţi «bună dimineaţa!»

P.S. : Să nu uiţi de pitici...

Niciun comentariu: