marți, 5 aprilie 2011

din cripta vietii

Zilele astea am avut o stare buna. Am fost in regula sau cel putin am parut a fi in regula. Apoi ai mei dragi parinti s-au gandit sa ma dea peste cap. Nu le-a trebuit mult. M-au scos din linistea mea si intr-o jumatate de minut mi se taiase respiratia din cauza revoltei si toata starea mea de liniste si pace (pentru care muncisem, a fost nevoie de un om aproape prin telefon si o plimbare ca sa imi gasesc calmul). Iar ei au reusit sa mi-o fure. Macar de si-ar fi insusit-o ei. De multe ori imi spun ca parintii mei nu ma cunosc. Ca singurele persoane de pe lumea asta care ma iubesc neconditionat, ei nu cunosc ceea ce iubesc. Intr-adevar, nu le-am dat prea multe sanse sa ma afle, pe mine, nu ceea ce le arat, nu ceea ce uneori incerc sa le spun despre mine. La un moment dat, o buna prietena mi-a spus sa-mi schimb facultatea. Dupa ce i-am transmis gandul meu, F. aproape ca m-ar fi luat in brate prin receptor. El stia ca eu nu am ce sa caut la Drept. Eu stiu ca nu am ce sa caut acolo. Cu toate ca amandoi stim ca as putea foarte bine sa o termin. Si totusi, la momentul respectiv m-a socat... m-a uimit peste masura faptul ca F. ma cunoaste (desi ne stim de doar patru ani), iar parintii mei care ma vad zilnic, ei nu isi dau seama cine sunt. Si chiar daca vad ca eu sunt diferita fata de ei, ca am alte valori (desi cred ca mai degraba le-ar parea ca nu am nici un fel de moralitate sau de principiu in fiinta mea), ei bine, ei nu le pot accepta. Sau, daca le tolereaza, incearca sa le impuna tot pe ale lor. Iar eu imi spun ok, le mai dau un an... le mai dau o jumatate de an... le mai dau si asta... Insa deja simt ca, daca as pleca din casa asta, s-ar alege praful de relatia cu ai mei. Nu pentru ca nu le-as vorbi si nu pentru ca as pleca prea departe, doar ca pana si un alt cartier ar fi deajuns ca lumile sa fie separate definitiv. Ei inca nu pot vedea asta. Eu o simt, de la an la an din ce in ce mai acut. Si as vrea sa pot spune ca sunt rabufniri adolescentine intarziate, as vrea sa pot spune ca e "teribilismul varstei", insa cred ca am trecut de ceva timp de ele. Pur si simplu, simt din ce in ce mai des ca alaturi de ei nu pot respira, ca alaturi de ei tot ceea ce sunt e bagat intr-un corset ca sa arate cat mai bine, doar la nivel estetic, restul nu conteaza. Si stiu ca nu sunt asa, ca lor le pasa... Uneori as vrea sa nu le mai pese atat de mult! Si incerc, nu e ca si cand nu incerc. Ce voiam sa spun cu acel "restul nu conteaza" (nu vreau sa creez o imagine gresita, ci doar ceea ce simt, chiar daca acest lucru s-ar putea dovedi in realitate a fi eronat) este ca in aceasta familie rareori se discuta ceva. Rareori se discut problemele. Dar poti vedea pe chipul fiecaruia ca vine cu o serie de frustrari, ca ceva il nemultumeste si, in loc sa se discute civilizat, noi preferam sa ne uitam urat unul la celalalt si sa ne enervam reciproc. Asa se intampla de cand ma stiu, asa m-am format. Plus ca la mine mai e si frica de ei, de autoritate, de ce anume vreti voi. Si chiar daca avem candva o conversatie, chiar daca spun ca au inteles, ei tot amana si imi dau cate un strop de libertate atunci cand eu le spun ca daca nu imi ofera macar un pic mai mult, un deget daca nu pot mana, daca nu primesc asta... Si apoi se intampla. Eu devin nervoasa, usor irascibila, suparata pe ei si furioasa pe mine ca nu pot sa ma impun in fata lor, sunt trista si melancolica si imi doresc sa fug departe. Si atunci mai fac o prostie sau doua, imi mai complic viata, doar ca sa mai simt un pic sangele din vene si poate... poate complicand-o va deveni a mea. Si tot ce fac eu in acel moment devine parte din mine, iar eu ma departez si mai mult de ei. Cam asta ar fi mecanismul. Si toata povestea asta, toata confesiunea asta va ramane numai aici.

4 comentarii:

RafaelA spunea...

Draga Sabina,

Cuvintele scrise de tine sunt atat de puternice si prind un asemenea contur in ideile expuse incat, citindu-le, am avut sentimentul ca nimic pe lume nu este intamplator, incepand cu textul citit de mine pe blog si pana la ceea ce as fi simtit pentru tine in urma acestei lecturi, daca nu ne-am fi intalnit undeva, candva, trecand unul pe langa celalalt. Mai mult pe aceasta tema ar insemna sa vorbesc deja despre altceva.

Dincolo de eseu, vad o fata frumoasa, al carei farmec nu poate fi umbrit de supararea care o incearca. Vad un chip luminos ce poate schimba intr-o fractiune de secunda viata oricui. Simt miscare corpului tau, sinonim cu perfectiunea, traversand spatiul caleidoscopic care il desparte de intalnirea cu cea care esti cu adevarat.

Judecand dupa talentul tau literar, este doar o problema de timp pana vei ajunge scriitoare. La cum vad eu situatia, nu Dreptul este problema de fond in dezvoltarea / desavarsirea ta. Cateodata este bine sa ai puterea de intoarce spatele la timp unei directii in care te-ai angajat, alteori renuntarea este sinonima cu abandonul – un abonament pentru trairea dezamagirii viitoare. Problema ar fi ca la Facultatea de Litere, de exemplu, nu inveti sa devii “umanist”, la cea de Fizica sa cunosti tainele Universului sau la Conservator să intelegi ce este cu muzica etc.

Asadar, povara alegerii iti apartine in totalitate. Iti scriu randurile acestea, nu pentru a mari dilema prin care treci ci pentru a-ti da ideea sa interpretezi situatia intr-o cat mai larga cunostinta de cauza. De ce nu i-ai ruga pe ai tai sa te sustina si pentru o a doua facultate, care sa-ti placa mai mult si pe care sa o faci in paralel, incepand din toamna? La inteligenta si cultura ta este o nimica toata sa te descurci cu examenele.

Cam atata. Un gand bun, Sabina.

fata cu floarea din vioara spunea...

Nu stiu daca vei mai intra in acest mic jurnal virtual, dar simteam nevoia sa iti multumesc pentru gandurile bune de mai sus. Este cumva linistitor sa afli parerea unei persoane din exterior, deoarece am impresia ca nu ne cunoastem.
Oricum, multumesc!
Sabina

Anonim spunea...

Citesc randurile tale si sunt invaluit de sentimentul ca nu te-am avut niciodata si nu te-am pierdut in nici una dintre posibilele vieti anterioare. Nu cred in reincarnare ci mai degraba in metafora, ca forma de sublimare, ca ritual de trecere in lumea de dincolo, lumea nestiuta, invariabil necunoscuta, trist de straina. Sentimentul ca esti tot ceea ce nu sunt eu, citibil si in sensul ca as putea fi ce iti lipseste tie pentru a deveni, daca nu perfecta, cel putin fericita, este atat de puternic si de indefinit incat, privit din afara, s-ar putea numi iubire. Stiu ca nu este; nu poate fi – iubesc pe altcineva.

Tocmai asta ma pune pe ganduri: in inima mea nu mai este loc pentru nimeni. Si totusi las pleopele in jos cand citesc cuvinele tale. Nu propozitiile, nu frazele, nu ideile, nu povestile, nici frustrarile, dorintele, cautarile literare sau identitare. Cuvintele, ca insiruire de foneme, ca mantra, ca descantec.

Daca te-as iubi, te-as iubi cum nimeni altcineva nu te-a iubit si nu te va iubi. Dar cat de liber sunt in relatie cu tine – si cat de libera esti tu in relatie cu mine – despovarati de orice legatura afectiva posibila, impartasita sau respinsa. Am insiruit la randu-mi o serie de cuvinte, detasat de tot ce inseamna atractie, patima, durere, totusi cu bucurie. Primele doua paragrafe au fost scrise in intentia de le ascunde pe un blog, fara elemente de identificare privitoare la tine. Incepand cu cel de-al treilea, cel pe care tocmai il parcurgi, am stiut ca ti-l voi trimite.

http://www.cerculpoetilor.net/Mihai-Ursachi.html

Unknown spunea...

Sunt fericit să împărtășesc mărturia mea astăzi aici cu lumea în care nu îmi imaginez niciodată că fac asta, dar sunt plin de bucurie și vreau ca alții să le ajute. Sunt secretar de birou de profesie, am doi copii cu un soț. Soțul meu a abandonat-o pe mine și copiii noștri, fără nicio explicație, el a ieșit din casă și următorul lucru am auzit că vede o altă femeie, am încercat toate mijloacele posibile să-l readuc acasă, dar a acționat ciudat față de mine și chiar i-a neglijat pe copii. Am fost frustrat și devastat, am căutat ajutor din diferite unghiuri până când am văzut o postare despre dr. Ajayi, o casetă de vrajă. Am contactat o casetă de vrăji, care mi-a spus ce să fac. El m-a asigurat că va arunca o vrajă și că toate vor fi bine în trei zile, dar am fost sceptic, i-am dat câteva gânduri înainte să-l contactez din nou, am trecut împreună prin proces și, spre surprinderea mea, vraja a funcționat și soțul meu s-a întors acasă și a îngenuncheat să ceară iertare, dar primul a fost un apel surpriză din partea lui, pentru că nu am mai vorbit de vreo 6 luni. Dr Ajayi este într-adevăr un om al cuvintelor sale, dacă aveți probleme în relația dvs. sau vreun aspect din viața dvs., contactați-l pe războiul vrăjitor Dr Ajayi pentru o soluție de durată. E-mail: drajayi1990@gmail.com sau numărul Viber / WhatsApp: +2347084887094