O uşă închisă pe care scrie "sunaţi!"
Atât îşi imagina ea că trebuie să fie viaţa. Doar o uşă închisă cu un îndemn. Take it or leave it! Ea a ales să sune. Nu se auzea nimic de partea cealaltă a uşii, nici măcar o adiere de speranţă. Nu avea cheia, ar fi fost simplu să ai o cheie pentru toate uşile pe care le-ai putea întâlni în viaţă. Sau după viaţă. Sau înaintea ei aşa cum era uşa asta. Blestemată uşă! Şi soneria stricată.
"Cioc-cioc!" Nimic. Nimic. Nimic.
"Cioc-cioc!!" Tot nimic.
"Cioc-cioc!!!" Acelaşi mare nimic.
Cel care trebuie să fie de partea cealaltă a uşii trebuie să fi adormit de nu aude toate bubuiturile de dincolo.
Se uită în jur. Nu e înăuntru, e afară. Totul e alb în jurul ei. Peretele cu uşa e albastru. Uşa e doar o uşă simplă de lemn cu o broască veche de secole. Poţi să numeri câţi ani avea lemnul. Hm, mai mult decât tine. Broasca are ceva special: o floare mov de catifea înfăşurată în jurul fierului forjat.
"Dacă apăs? Ce se poate întâmpla?" Şi apasă. O pocnitura. Uşa se deschide. După ea acelaşi gol alb. Intră. Uşa se închide în spatele ei cu o altă pocnitură. Acum nu mai are scăpare, e Vie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu