marți, 5 aprilie 2011

din cripta vietii

Zilele astea am avut o stare buna. Am fost in regula sau cel putin am parut a fi in regula. Apoi ai mei dragi parinti s-au gandit sa ma dea peste cap. Nu le-a trebuit mult. M-au scos din linistea mea si intr-o jumatate de minut mi se taiase respiratia din cauza revoltei si toata starea mea de liniste si pace (pentru care muncisem, a fost nevoie de un om aproape prin telefon si o plimbare ca sa imi gasesc calmul). Iar ei au reusit sa mi-o fure. Macar de si-ar fi insusit-o ei. De multe ori imi spun ca parintii mei nu ma cunosc. Ca singurele persoane de pe lumea asta care ma iubesc neconditionat, ei nu cunosc ceea ce iubesc. Intr-adevar, nu le-am dat prea multe sanse sa ma afle, pe mine, nu ceea ce le arat, nu ceea ce uneori incerc sa le spun despre mine. La un moment dat, o buna prietena mi-a spus sa-mi schimb facultatea. Dupa ce i-am transmis gandul meu, F. aproape ca m-ar fi luat in brate prin receptor. El stia ca eu nu am ce sa caut la Drept. Eu stiu ca nu am ce sa caut acolo. Cu toate ca amandoi stim ca as putea foarte bine sa o termin. Si totusi, la momentul respectiv m-a socat... m-a uimit peste masura faptul ca F. ma cunoaste (desi ne stim de doar patru ani), iar parintii mei care ma vad zilnic, ei nu isi dau seama cine sunt. Si chiar daca vad ca eu sunt diferita fata de ei, ca am alte valori (desi cred ca mai degraba le-ar parea ca nu am nici un fel de moralitate sau de principiu in fiinta mea), ei bine, ei nu le pot accepta. Sau, daca le tolereaza, incearca sa le impuna tot pe ale lor. Iar eu imi spun ok, le mai dau un an... le mai dau o jumatate de an... le mai dau si asta... Insa deja simt ca, daca as pleca din casa asta, s-ar alege praful de relatia cu ai mei. Nu pentru ca nu le-as vorbi si nu pentru ca as pleca prea departe, doar ca pana si un alt cartier ar fi deajuns ca lumile sa fie separate definitiv. Ei inca nu pot vedea asta. Eu o simt, de la an la an din ce in ce mai acut. Si as vrea sa pot spune ca sunt rabufniri adolescentine intarziate, as vrea sa pot spune ca e "teribilismul varstei", insa cred ca am trecut de ceva timp de ele. Pur si simplu, simt din ce in ce mai des ca alaturi de ei nu pot respira, ca alaturi de ei tot ceea ce sunt e bagat intr-un corset ca sa arate cat mai bine, doar la nivel estetic, restul nu conteaza. Si stiu ca nu sunt asa, ca lor le pasa... Uneori as vrea sa nu le mai pese atat de mult! Si incerc, nu e ca si cand nu incerc. Ce voiam sa spun cu acel "restul nu conteaza" (nu vreau sa creez o imagine gresita, ci doar ceea ce simt, chiar daca acest lucru s-ar putea dovedi in realitate a fi eronat) este ca in aceasta familie rareori se discuta ceva. Rareori se discut problemele. Dar poti vedea pe chipul fiecaruia ca vine cu o serie de frustrari, ca ceva il nemultumeste si, in loc sa se discute civilizat, noi preferam sa ne uitam urat unul la celalalt si sa ne enervam reciproc. Asa se intampla de cand ma stiu, asa m-am format. Plus ca la mine mai e si frica de ei, de autoritate, de ce anume vreti voi. Si chiar daca avem candva o conversatie, chiar daca spun ca au inteles, ei tot amana si imi dau cate un strop de libertate atunci cand eu le spun ca daca nu imi ofera macar un pic mai mult, un deget daca nu pot mana, daca nu primesc asta... Si apoi se intampla. Eu devin nervoasa, usor irascibila, suparata pe ei si furioasa pe mine ca nu pot sa ma impun in fata lor, sunt trista si melancolica si imi doresc sa fug departe. Si atunci mai fac o prostie sau doua, imi mai complic viata, doar ca sa mai simt un pic sangele din vene si poate... poate complicand-o va deveni a mea. Si tot ce fac eu in acel moment devine parte din mine, iar eu ma departez si mai mult de ei. Cam asta ar fi mecanismul. Si toata povestea asta, toata confesiunea asta va ramane numai aici.

vineri, 1 aprilie 2011

colectionar

Sunt o colectionara de iubiri. Colectionez si zile, gesturi si priviri. Colectionez cate un zambet pe seara, chiar daca nu imi este adresat. Il aleg pe cel mai frumos, pe cel mai neplanuit si nebanuit. Imi place sa am siruri de locuri in care sa respir si sa visez. Am rafturi de povesti si cateva albume uriesesti cu amintiri. Pe langa toate astea, undeva dosite in debara, se gasesc si acele posibilitati pe care nu le-am trait. Mai am un caiet plin de cuvinte pe care nu le-am rostit niciodata si un alt caiet in care am scris oamenii carora nu le-am spus nimic, nici macar atunci cand ar fi trebuit. Colectionez copaci in floare si salcii atunci cand ploua. Am putine idei, insa le imprumut pe ale altora. Duminicile imi place sa vanez nori, niciodata nu ii prind, dar e bine sa incerc. Cred ca as putea fi primul om care sa gaseasca un exemplar de Cumulus. Totusi, imi place sa am numai ce e mai bun si mai frumos. Asa ca am inceput de cativa ani sa caut momente faine. Nu se gasesc atat de usor, insa atunci cand apar la vreo licitatie... Candva am avut, in aceasta mica colectie pe care am pornit-o de aproape douazeci de ani, am avut... sentimentul ca sunt fericita. Cu toate astea, imi scapa ceva. Lipseste un lucru foarte important din colectie. Uneori am impresia ca lipsesc chiar eu.