Ce îţi pot spune, dragule? După atâta timp pierdut prin urbe deşănţate jur că parcă nu mai are nici un rost.
E primăvară. Aşa se spune. Am auzit un moş spunându-i nepotului său atunci când a căzut: „Las’ că trece!”. M-am întors speriată, am crezut că eşti tu. Atunci te-am sunat. Aveam cerceii cu fluturi şi ţineam un buchet de lalele în mână. Azi m-am prezentat cu irişi. Soldaţii mei jubilează la gândul unei reveniri din partea unei culori demult apuse. A fost ciudat, dar foarte fain şi familiar. Dar asta mai detaliat poate după ce îmi mătur oraşele.
Ieri am primit flori. O zambilă din partea Dalles-ului şi trei bucheţele mici şi portocalii din partea lui Vali. Apropos de Dalles, am găsit un Fowles şi ultima Gavalda. Musai să mă duc zilele astea să nu cumva să le pierd. Te-am căutat şi pe tine, poate o să te găsesc în Vasiliada.
Simt că încep să pierd noţiunea de sfârşit de săptămână. Mereu fac aceleaşi lucruri, mereu aceleaşi locuri. Azi un bătrânel s-a aşezat lângă mine. Avea dinţii albi şi baston. A văzut florile şi m-a informat că am întârziat o zi. Numai o zi?!
Ce m-a uimit ieri a fost faptul că Vali s-a oprit şi a vorbit cu bătrâna cerşetoare (deşi nu e perfect adevărat) de la jumătatea drumului de la Rosetti spre Teatrul Naţional. Se ştiau. Îi ştia povestea. Mi-am dat seama că sunt complet oarbă. O ştiu pe bătrână, mereu o văd când mă îndrept spre Universitate, dar niciodată nu m-am oprit, nici măcar să îi dau „bună ziua!”. Eu mă bat cu pumnii în piept că o să fac nu-ştiu-ce interviu cu nu-ştiu-cine, că am început să socializez cu persoane cunoscute în anumite medii, dar uit puţin câte puţin ce înseamnă să vezi. Azi m-am uitat la o mică gângănie care mergea pe asfalt în faţa mea. Au fost câteva minute de pură linişte, chiar dacă maşinile nu conteneau să zumzăie pe bulevard.
Aş fi vrut să povestesc şi despre lansarea albumului „Sex with onions”, sau măcar despre A., sau despre umbra mea sau să vă spun că ascult numai „Dance with me” de la Nouvelle Vague. De ce? E primăvară. Sau cel puţin aşa se spune.
Aştept ceaiul într-o ceşcuţă mică ce păstrează pe fund zahăr brun încă nedizolvat. Şi „Cea mai frumoasă zi” printre aburii ceainicului. Ironic este faptul că până şi ceaiul se plăteşte.
E primăvară. Aşa se spune. Am auzit un moş spunându-i nepotului său atunci când a căzut: „Las’ că trece!”. M-am întors speriată, am crezut că eşti tu. Atunci te-am sunat. Aveam cerceii cu fluturi şi ţineam un buchet de lalele în mână. Azi m-am prezentat cu irişi. Soldaţii mei jubilează la gândul unei reveniri din partea unei culori demult apuse. A fost ciudat, dar foarte fain şi familiar. Dar asta mai detaliat poate după ce îmi mătur oraşele.
Ieri am primit flori. O zambilă din partea Dalles-ului şi trei bucheţele mici şi portocalii din partea lui Vali. Apropos de Dalles, am găsit un Fowles şi ultima Gavalda. Musai să mă duc zilele astea să nu cumva să le pierd. Te-am căutat şi pe tine, poate o să te găsesc în Vasiliada.
Simt că încep să pierd noţiunea de sfârşit de săptămână. Mereu fac aceleaşi lucruri, mereu aceleaşi locuri. Azi un bătrânel s-a aşezat lângă mine. Avea dinţii albi şi baston. A văzut florile şi m-a informat că am întârziat o zi. Numai o zi?!
Ce m-a uimit ieri a fost faptul că Vali s-a oprit şi a vorbit cu bătrâna cerşetoare (deşi nu e perfect adevărat) de la jumătatea drumului de la Rosetti spre Teatrul Naţional. Se ştiau. Îi ştia povestea. Mi-am dat seama că sunt complet oarbă. O ştiu pe bătrână, mereu o văd când mă îndrept spre Universitate, dar niciodată nu m-am oprit, nici măcar să îi dau „bună ziua!”. Eu mă bat cu pumnii în piept că o să fac nu-ştiu-ce interviu cu nu-ştiu-cine, că am început să socializez cu persoane cunoscute în anumite medii, dar uit puţin câte puţin ce înseamnă să vezi. Azi m-am uitat la o mică gângănie care mergea pe asfalt în faţa mea. Au fost câteva minute de pură linişte, chiar dacă maşinile nu conteneau să zumzăie pe bulevard.
Aş fi vrut să povestesc şi despre lansarea albumului „Sex with onions”, sau măcar despre A., sau despre umbra mea sau să vă spun că ascult numai „Dance with me” de la Nouvelle Vague. De ce? E primăvară. Sau cel puţin aşa se spune.
Aştept ceaiul într-o ceşcuţă mică ce păstrează pe fund zahăr brun încă nedizolvat. Şi „Cea mai frumoasă zi” printre aburii ceainicului. Ironic este faptul că până şi ceaiul se plăteşte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu