Nu poţi pierde ce nu ai avut niciodată.
Adevărat, perfect adevărat. Şi acum, întrebare de baraj: ce am avut eu până acum?
Răspuns: iluzii, minciuni, teama de a repeta la nesfârşit aceeaşi istorie (care oricum se repetă, mereu iau decizii greşite şi, dacă mai contează pentru ceva, îmi pare rău!), am pierdut persoane dragi, mi-am sfâşiat sufletul în mii de bucăţi şi puţini au avut puterea de a încerca să îl recompună.
Am iubit şi pentru asta am ajuns să plătesc. Am iubit ceea ce nu era al meu. Am alungat ceea ce ar fi putut să devină parte din mine. Singurul lucru bun este că, din toată ironia asta, am vorbit din nou cu Fab. Şi că mi-am luat cercei în formă de fluturi. Şi că mi-am reamintit cât de mult pot unele lucruri să doară.
Da, dragule, e adevărat ce ai spus azi, pentru noi, cei care mai avem viaţa înainte, e uşor pentru că putem să ne băgăm foarte frumos picioarele.
O să înceapă să devină monoton, aceeaşi poveste repetându-se la infinit. Aceeaşi melodie pe care o asculţi pe repeat. Vreau o altă melodie! Vreau o altă poveste căreia să nu îi cunosc, căreia nici măcar să nu îi bănuiesc finalul! Mi-aş da sufletul, doar că...l-am pierdut printr-un alt februarie.
Nu mai vreau să fiu ursul care se ascunde! Mi-a trebuit un an pentru a-mi da seama de asta. A trebuit să mai cad de câteva ori pentru a-mi da seama de faptul că oricum o să mă doară, chiar dacă nu mă implic, chiar dacă spun că am pielea tare.
Ştii, Fab, am greşit când mi-am lăsat soldaţii să străbată liberi alte oraşe. S-au întors acasă trişti şi îi înţeleg că sunt supăraţi pe mine. Nu erau faine oraşele alea, nu erau colorate şi pavajul era plin de noroi. O noapte întreagă a trebuit să le curăţ încălţămintea şi le-am promis că nu îi voi mai trimite acolo. Cu toate astea, ei ştiu prea bine că s-ar putea să greşesc din nou şi să le dau ordine aiurea. Aştept o zi cu ploaie sau o duminică pentru că mereu se bucură când vin clovnii în vizită, poate uită de eşecul oraşelor gri. În altă ordine de idei, azi visam cu ochii deschişi la un alt ceai cu tine. Ori în Vasiliada, ori în Green Tea (mai ţii minte? ne cânta Janice Joplin şi tu îmi spuneai că o să plouă), sau oriunde vei dori tu să mergem. Şi te voi ţine strâns în mine şi îţi voi dărui irişi. Douăzecişişapte. Pentru că era o vreme când şi femeile ştiau să dăruiască flori. De data asta, nu mai plec!
Adevărat, perfect adevărat. Şi acum, întrebare de baraj: ce am avut eu până acum?
Răspuns: iluzii, minciuni, teama de a repeta la nesfârşit aceeaşi istorie (care oricum se repetă, mereu iau decizii greşite şi, dacă mai contează pentru ceva, îmi pare rău!), am pierdut persoane dragi, mi-am sfâşiat sufletul în mii de bucăţi şi puţini au avut puterea de a încerca să îl recompună.
Am iubit şi pentru asta am ajuns să plătesc. Am iubit ceea ce nu era al meu. Am alungat ceea ce ar fi putut să devină parte din mine. Singurul lucru bun este că, din toată ironia asta, am vorbit din nou cu Fab. Şi că mi-am luat cercei în formă de fluturi. Şi că mi-am reamintit cât de mult pot unele lucruri să doară.
Da, dragule, e adevărat ce ai spus azi, pentru noi, cei care mai avem viaţa înainte, e uşor pentru că putem să ne băgăm foarte frumos picioarele.
O să înceapă să devină monoton, aceeaşi poveste repetându-se la infinit. Aceeaşi melodie pe care o asculţi pe repeat. Vreau o altă melodie! Vreau o altă poveste căreia să nu îi cunosc, căreia nici măcar să nu îi bănuiesc finalul! Mi-aş da sufletul, doar că...l-am pierdut printr-un alt februarie.
Nu mai vreau să fiu ursul care se ascunde! Mi-a trebuit un an pentru a-mi da seama de asta. A trebuit să mai cad de câteva ori pentru a-mi da seama de faptul că oricum o să mă doară, chiar dacă nu mă implic, chiar dacă spun că am pielea tare.
Ştii, Fab, am greşit când mi-am lăsat soldaţii să străbată liberi alte oraşe. S-au întors acasă trişti şi îi înţeleg că sunt supăraţi pe mine. Nu erau faine oraşele alea, nu erau colorate şi pavajul era plin de noroi. O noapte întreagă a trebuit să le curăţ încălţămintea şi le-am promis că nu îi voi mai trimite acolo. Cu toate astea, ei ştiu prea bine că s-ar putea să greşesc din nou şi să le dau ordine aiurea. Aştept o zi cu ploaie sau o duminică pentru că mereu se bucură când vin clovnii în vizită, poate uită de eşecul oraşelor gri. În altă ordine de idei, azi visam cu ochii deschişi la un alt ceai cu tine. Ori în Vasiliada, ori în Green Tea (mai ţii minte? ne cânta Janice Joplin şi tu îmi spuneai că o să plouă), sau oriunde vei dori tu să mergem. Şi te voi ţine strâns în mine şi îţi voi dărui irişi. Douăzecişişapte. Pentru că era o vreme când şi femeile ştiau să dăruiască flori. De data asta, nu mai plec!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu