Acordă-i Cristinei speranţa pentru un mâine!

Un prieten m-a rugat zilele trecute să îl ajut cu mediatizarea unui proiect, o acţiune umanitară. Este vorba de cazul Cristinei Micu, elevă la liceul Nicolae Tonitza, care şi-a pierdut părinţii şi casa într-o explozie cauzată de o acumulare de gaze, din pricina unei conducte lăsată nesupravegheată de muncitorii Distrigaz. Astăzi ea locuieşte cu unchiul ei care are o situaţie materială precară.
Prin acţiunea iniţiată de Armata Salvării, în colaborare cu Consiliul Municipal al Elevilor şi cu ajutorul Pringles, este dorită strângerea a minimum 2000 de lei pentru Cristina Micu până de Paşti. Pentru a atinge acest obiectiv, sâmbătă, 27 martie, ora 14.00, toţi cei care doresc să ajute sunt aşteptaţi în faţa Casei Armatei. Voluntarii vor primi un tub de Pringles, pe care vor fi nevoiţi să îl umple cu banii proveniţi din chetă, aria de desfăşurare fiind în zona centrului vechi, Grădina Cişmigiu, Piaţa Unirii şi Piaţa Romană. Suma minimă ce trebuie să fie strânsă de fiecare voluntar în parte din chetă trebuie să fie de 25 de lei.
De asemenea, primii trei voluntarii ce vor aduna cele mai mari sume în cadrul proiectului vor fi recompensaţi (în ordinea sumelor) cu cinci, trei şi două cutii de Pringles.
Este o acţiune îndrăzneaţă pentru o colectare de fonduri, însă ca orice alt proiect de genul acesta scopul chiar poate să fie întărit prin mijloace.
Aşadar, ne vedem sâmbătă pentru a-i face un bine Cristinei!

pe foarte scurt...

Am parte de zile faine. E soare, e cald, e bine. Mă simt bine. E ca şi cum fetiţa aceea speriată şi frustrată s-ar fi topit sub soarele care arde cu ceva mai multă forţă. Sunt fericită şi am impresia că totul merge pe un drum firesc.
Am speranţă şi se pare că încet-încet îmi recapăt şi credinţa.
Trebuie să mă apuc de învăţat serios la economie.
Mon ange, aujourd’hui a été magnifique...

schiţa unor alte zile

Câteva rânduri înşirate pe ultima sută de metri a drumului spre pat (pentru a dormi):
1. Travka a reînviat, concert pe 15 aprilie în Silver Church
2. Urma pe 24 martie la Sala Palatului, mă duc însoţită de mama (this will be fun!)
3. Se apropie admiterea
4. Făcut interviu cu Ţapinarii ieri, încă prelucrez
5. Admiterea mă stresează pentru că şi deoarece se apropie cu paşi repezi
6. Sunt obosită
7. Nu am timp
8. Sâmbătă o să ţin un seminar la redacţie, o să le povestesc cum se ia un interviu
9. Vreau să simt Praga o lună cu tine... şi atât!

Sunt fericită totuşi, am speranţă...
Revin, sper, cu ceva mai multe în vreo altă seară cu ceva mai multe detalii, gânduri, etc.

schiţa unor zile

Viaţa mea în ultimele săptămâni s-a construit pe principiul: şcoală, meditaţii spirituale (multe, de altfel), câteva ieşiri în weekend pentru a putea funcţiona normal şi somnul care pare a nu fi niciodată îndestulător. Aşadar, iertaţi-mi absenţa, însă e motivată.
Am reînceput să scriu, aţi avut o mostră în postul anterior. Se pare că e un subiect despre care îmi place să scriu, pentru că îmi pot imagina orice. Şi pot spera.
A venit 1 martie şi a trecut, a venit primăvara, dar se pare că o va mai goni iarna încă un pic (şi eu deja mă gândeam la fuste şi rochiţe, la pantofi şi haine ceva mai subţiri).
Îs obosită, aş vrea o vacanţă. Am o admitere în aprilie şi un bac ce începe fix de ziua mea. Dar încă nu îmi fac griji prea mari. Gramatica pare să meargă bine, iar economia mai am niţel şi o termin.
Astăzi am vorbit cu R. şi mi-a spus câteva lucruri pe care nu mă aşteptam să le aud. E un om fain, dar...
Oana şi Andrei au făcut front comun duminică şi a fost o stare de asediu timp de trei ore. Da, aveţi dreptate. Vă iubesc şi ştiţi asta, însă îmi place să mă lovesc singură cu capul de asfalt, dacă într-adevăr e cazul şi aici.
Pe 10 am interviu cu Ţapinarii.
Singura parte bună din tot haosul ăsta este faptul că nu am timp să mă gândesc la toate prostiile, să analizez mult şi toate cele. Oricum, la finalul zilei sunt mult prea obosită ca să mă revolt în vreun fel.
And I miss the simple things... at the end of the day, I only miss you...

patrick (experiment)

***

Patrick este copilul nenăscut şi necreat
- norul pântecului meu deschis -
care urlă din vreme în vreme
cu moarte şi speranţă de viaţă.
Patrick nu e carne, ci o idee de iubire
care bea laptele sânilor mei frigizi
şi cere pielea şi oasele mele
şi ochii
şi părul
şi unghiile
şi vocea.
El crează definiţii şi senzaţii
el este golul umplut al uterului
şi moare în fiecare sfârşit de lună
pictând cu sânge
pătuţul lui de lemn încă nesculptat.



***

Patrick vrea lapte în toate dimineţile
iar eu îi dau 50 ml cu fiecare cafea;
fiul meu vrea cântece de leagăn
şi îi cânt Norah Jones, dar ştiu,
dragule, ştiu,
că nu îţi vei aminti nici un vers.
El vrea o îmbrăţişare atunci când plânge
îl strâng tare între coaste
şi se simte iubit.
Patrick vrea copiii lui şi le dă lapte
din cafeaua mea.



***

Patrick e la grădiniţă
/îl duc în fiecare dimineaţă în drum spre bucătărie/
se joacă în nisip şi se dezintegrează
în fiecare moleculă de praf
ce îi atinge carnea moale.
Ceilalţi copii fac bulgări din părul lui
blond, castaniu, negru şi roşcat,
dar fiul meu e punkist -
îi creşte o creastă verde-albastră
în locul din care ceilalţi i-au smuls firele -;
la prânz primeşte supă
testează legea browniană mişcând
găluştele prin farfuria rece de inox.
Fiul meu e Freud şi Yung,
e Neil Armstrong şi Jimi Hendrix,
e Aristotel şi Dante,
iar în fiecare seară mă ceartă
că uit de el şi nu îl nasc.



***

Patrick se joacă cu bătăile inimii
se ascunde după cornee
aruncă cu mingea în liniile din palmă
desenează cu degetele
tatuaje cu păsări mari pe sânii de lapte
şi scrijeleşte cu unghiile cuvintele zeilor din lumea de dinainte.
El se îmbracă cu părul meu,
scânceşte
şi îşi gungureşte numele.

en attendant quelques choses

Nu am mai scris de ceva vreme. Mă rog, asta se vede, nu ştiu de ce m-am gândit să comunic un fapt.
Simt cum pluteşte eşecul în aer. Eşecul meu. Am o admitere în aprilie, am mult de învăţat, am mult de recuperat.
În ultimele zile am stat şi m-am gândit cum ar fi fost viaţa dacă unele lucruri ar fi fost diferite. Dacă nu m-aş fi dus în Vamă acum aproape patru ani, dacă nu ar fi plecat A. în acea altă iarnă, dacă mi-aş fi impus punctul de vedere în momentele care contau, dacă aş fi păstrat o legătură mai strânsă cu F., dacă aş fi picat în alt liceu, dacă aş fi avut un câine când eram mică, dacă iunie trecut nu ar fi avut loc, dacă poate m-ar fi iubit un om aşa cum îmi doresc, măcar pentru o oră, măcar pentru un minut... Dar sunt încă tânără, nu-i aşa? Şi dacă ar fi să mai am doar 24 de ore de trăit?! Atunci se mai aplică teoria?
A. îmi spunea că îşi asumă o parte din vină. Dragule, nu îţi permit să îmi furi momentele de frustrare în care greşesc. Ele sunt vina mea şi nu le împart. Lasă-mă să-mi port crucea, atât cât e, şi nu mai încerca să distorsionezi viziunea mea asupra singurelor momente în care sunt cu adevărat fericită.
E bine, e bine atunci când e rău, e mai bine decât să nu simt nimic.
Şi totuşi, toate vor fi aşa cum trebuie să fie. În plan avem o facultate, un job, mutarea din casa asta (simt nevoia asta din ce în ce mai acut) şi, cândva, o familie, rate la bancă pentru o casă, vacanţe în Austria şi Grecia (deşi nu mă omor după niciuna), găsirea rapidă a unui loc într-o grădiniţă şi toate celelalte. La final, dacă voi avea noroc, poate că măcar un om îşi va aminti cu plăcere de mine. Sunt atâtea posibilităţi, în minte le am aranjate, am şi nume pentru copil, îmi imaginez totul atât de clar. Dar fiecare altă zi mă surprinde şi am trăit îndeajuns de multe să ştiu că planurile nu ies întocmai cum le vizualizez, dar, câteodată, hazardul nu aduce situaţii prea rele.
Mi-e dor de alte vremuri...

Negru...

Ieri am pierdut un om la care ţineam. A fost un şoc. Mi-aş fi dorit din toată inima să nu fi fost aşa. Aş vrea să spun mai multe, dar prefer să îi păstrez amintirea pentru mine şi pentru cei care l-au cunoscut.
Dumnezeu să te odihnească, dragule... şi îţi mulţumesc pentru tot...

moments of love (2)

„Sunrise, sunrise, looks like morning in your eyes...“
Ieri a fost o altă zi minunată, chiar dacă nu părea aşa de dimineaţă. Mă rog... L-am sunat şi am stabilit o întâlnire. M-a cam luat prin surprindere faptul că a fost de acord, dar mi-a părut bine. Am discutat mult. Mai mult el. Oricum, important este că discuţia de ieri a generat o schimbare de perspectivă în cazul meu. Voi da şi la Drept, asta într-o încercare de a face visul să se adeverească.
Uite, tot încercai să mă aduci cu picioarele pe pământ... acum am o mamă fericită, care nu înţelege de unde a venit schimbarea, am ceva mai multă voinţă, am un motiv întemeiat pentru care să mă lupt cu bacul şi cu admiterea şi mai am parte şi de prezenţa ta din când în când, doar ca să îmi aduc aminte că se poate simţi mult şi frumos.
Da, dragule, am credinţa că o să fie bine. Şi nu e doar o simplă speranţă. Nu ai fost singurul uimit de consecvenţa, încăpăţânarea, răbdarea mea (sau cum vrei să o numeşti). Faptul că am găsit anumite lucruri intacte în mine, după atâta timp, după atâtea alte situaţii, m-a pus pe gânduri. Singurul rezultat la care am ajuns este faptul că pielea mea recunoaşte pielea ta, pulsul meu dă ascultare vibraţiilor tale, firescul dintre noi e prezent, iar dragostea mea există ca să încerce să te înalţe.
Ai fi putut, chiar şi acum, să pleci, să îmi refuzi sărutările şi îmbrăţişările, pentru că ştii că nu voi trece peste deciziile tale indiferent cât de mult ar durea. Nu ai făcut-o şi nu cred că este un joc nesupravegheat de hazard. Întoarcerea ta şi stabilitatea mea în sentimentele pentru tine poate că vor avea o finalitate frumoasă. Nu pot să calculez dacă ne vom răni sau nu, dacă ne vom pierde sau dacă ne vom întregi. Nu am de unde să ştiu. Dar eu sunt pregătită să risc, sunt pregătită să pierd orice numai pentru şansa de a fi lângă tine o perioadă. E nebunie? E dragoste? Poate că e o combinaţie. Vreau să te fac fericit, pentru că vreau să te ştiu fericit.
Şi da, ai dreptate. Sunt multe lucruri pe care nu le cunoaştem unul despre celălalt. Dar avem timp să le aflăm. Iar eu nu voi pleca speriată de...habar nu am. Dar ştiu că nu voi pleca. Te voi strânge uşor de mână şi îţi voi spune: „ok, vom rezolva şi asta!“
E iarnă, dragule, iar eu vreau o trântă cu tine în zăpadă. Şi după război, un ceai fierbinte în vreo cafenea cu lumină difuză şi nume diafan. Şi deoarece sunt o visătoare prin definiţie, voi adormi cu gândul la acea săptămână în doi. Oriunde, numai să fie cu tine.
„To you...“

moments of love

Sunt fericită!!! Se întâmplă rar, dar atunci când mi se iveşte ocazia, nu îmi pasă de consecinţe. Atâta timp cât trăiesc sentimentul. Astăzi primesc telefon de la A. care mă cheamă în oraş şi destinul e aşa drăguţ cu mine, pentru că azi mi s-au anulat meditaţiile. M-am dus. Club A, el, prietenii lui, liste pentru mărţişoare, el, cafea, oameni, el şi el. Mă scuzaţi, dar sunt euforică şi mi-e bine. Restul e poveste. O poveste frumoasă, de roman. E minunat să îl ţii în braţe pe cel pe care îl iubeşti. E înfiorător de bine să stau cu capul pe umărul lui şi să îi simt respiraţia. E bine. E mai mult decât bine.
El este omul pe care l-aş urma oriunde fără să întreb de ce. El este visul meu fain dintr-o noapte de vară. El este tot ce mi-aş putea dori. Pentru că el poate să înţeleagă, pentru că azi a zis „da“, pentru că o să plecăm la colindat la vară. Pentru că atunci când e, e extraordinar.
Pentru că îl iubesc dincolo de mine.
Dragule drag, să nu te sperii. Oricum e posibil să nu citeşti ce scriu eu aici. Dar voiam să-ti transmit toată dragostea mea, tot ce e bun şi frumos în mine. Şi îţi mulţumesc... pentru că alături de tine pot să râd cu sufletul întreg.

umbre noi şi vechi

Mă confrunt cu o situaţie ciudată pentru mine. Experimentez ceva ceea ce ar putea intra la categoria de „normal“ şi îmi dau seama ce percepţie alambicată am eu. Însă nu mă pot hotărî să fac mai mult decât ceea ce se întâmplă deja, mă simt legată, mult prea legată de visul meu dintâi. Cred că problema pe care o am acum este că nu pot schimba ceea ce este deja în mine. Şi nu îmi permit să-l pierd din nou, m-am reobişnuit cu prezenţa lui în viaţa mea, mi-am dat seama cât de mult mi-au lipsit atingerile, îmi place să îl privesc cum mă priveşte, să îi aud vocea şi să fie totul aşa cum trebuie să fie, să ne vedem rar, dar să merite. A fost primul om care a crezut în mine, a fost primul care m-a atins şi altfel decât cu mâna, a fost primul om pe care l-am iubit cu adevărat. Pe care nu am încetat niciodată să îl iubesc.
Dragule drag, nici nu ştiu ce să mai zic. Mi-aş dori să îţi pot spune totul, mi-aş dori să fiu lângă tine, să mă uit în ochii tăi şi să te fac să simţi tot ce e în mine. Era o vreme când îmi doream să te doară şi pe tine la fel de tare cum mă durea pe mine, dar, mult mai târziu, am înţeles că şi tu ai fost la pământ. Acum tot ce îmi pot dori este să îţi fie la fel de bine cum îmi este mie lângă tine. Chiar dacă nu sunt eu motivul fericirii tale. Vreau să te văd fericit, să te văd mulţumit. Nu mai vreau să mai văd cum se aşează umbrele pe chipul tău şi să ştiu că eu nu pot face nimic. Totodată, fiecare parte din mine te vrea. E o dorinţă mai presus de raţiune, nici nu ştiu dacă asta ne-a caracterizat vreodată, ne-am aruncat amândoi ignorând riscurile, în ciuda faptului că le ştiam.
Ascult „I’ve got to see you again“ pe repeat. E atâta dragoste şi suferinţă în ea, e atât de multă dorinţă, atât de multe stări care nu sunt sub semnul raţionalului. Şi da, trebuie să te văd din nou. Dar fiecare nouă întâlnire generează nevoia unei alteia şi tot aşa. Am nevoie de tine. Am nevoie de noi. Şi mi-e atât de dor... nu îţi poţi imagina, dragule.
Sunt aici, iubindu-te. Atât.