Din obisnuinta ma fac ca ploua atunci cand ma adun in mine.
Din obisnuinta pierd persoane dragi.
Din obisnuinta ma retrag dintr-o situatie prea tarziu.
Am reactionat aiurea atunci, dar tu, ca un adevarat inger proclamat din necesitate, m-ai iertat. Imi doresc numai sa stiu ca, totusi, candva, undeva, intr-un fel, are sa fie bine. Uit tot ce conteaza si pierd tot ce iubesc. Imi doresc linistea eterna si flacara muribunda in pragul serii de iarna trecuta. Uit ca traiesc cu mine in minte, uit ca iubesc o cauza pierduta, uit si nu-mi pasa de ce tampenii si minciuni vad in jur, pentru ca acum deja nu mai conteaza nebunia ta care mi-a daramat mie intreg zidul construit pentru a apara granitele sentimentalului meu amarat.
Uite cat de mult aberez.
Uita ca sunt si eu aici, distrusa, la pamant.
Uita doar.
Ma pierd irevocabil printre ganduri si ultime cuvinte nerostite.
Asta sunt eu. Distrusa, cu capul la picioare, cu mintile ratacite, cu dorinte neimplinite si prea multe sperante care vor muri dupa mine. Si totusi, vreau sa fiu altfel...sa uit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu