Ti-am spus ca in camera mea e o toamna permanenta? Frunze trecute de prima verdeata sunt insiruite pe draperiile si pe perdelele bej; biroul, patul, dulapul, noptiera si biblioteca sunt in aceleasi doua culori eterne (maro si bej), mocheta la fel de bej, dar e micul meu covoras de muschi in care mi-am fixat radacinile acum ceva timp. Peretii sunt albi, un alb pe care il gasesti in spitale. Si e frig. E indeajuns de frig ca sa iti dai seama ca e toamna. Pana si Soarele e anemic (lumina care se revarsa din aplica), dar imi place asa. Imi place mai mult cand e intuneric si nu mai vad albul, doar il simt. Ma rog pentru un rosu care nu o sa mai vina. Stau intre pereti albi si parca innebunesc. Halatul o sa mi se transforme intr-o camasa de forta si pisica mea mov o sa ma interneze, nesilita de nimeni, la vreun spital in afara orasului.
E mult prea frig ca sa mai stiu ce am gresit. Oricum, nu pot sa uit partea mea de vina. Si imi pare rau.
Ieri a nins un pic.
Ieri si azi s-ar putea sa fi facut o prostie...om vedea.
Imi tot aduc aminte de anii trecuti. Acelasi gol. Alt gol cand ma gandesc la tot ceea ce am pierdut. Nu numai pe A., ci si pe toti ceilalti. Pana si de Ro. mi-e dor. S-au schimbat atatea. Acum doua veri il ascultam pe Fl. cantand melodia asta la double-six in Jack. Acum nu mai e nimic din ce a fost atunci.
Si ti-am zis ca in camera mea e o toamna permanenta? De greseli, de uitari, de amintiri nostalgice, de lacrimi adunate, de vise neimplinite si de o eterna speranta care ma pazeste.
Da, dragule, poate ca da.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu