E dimineaţă, dragule. E o dimineaţă a unei zile de marţi, ploioasă, gri şi friguroasă. E primăvară şi nu o simt. E numai frig şi ceaţă aşa cum a fost şi până acum.
Cât timp a trecut? De cât timp a fost nevoie ca să îţi permit să loveşti în sufletul meu? Nu, şi alţii au facut-o. Unii au dorit să fie aşa, alţii au crezut că au dreptul. În camera mea e toamnă, în sufletul meu se plimbă moartea.
Azi-noapte am adormit târziu. Am stat şi ţi-am citit blogul, „Scrisorile către fluturi” şi mi-am adus aminte cum obişnuia să fie. Simţeam nevoia să te îmbrăţişez, să te strig din depărtarea asta în care m-am izolat şi să te rog să iei loc pe scaunul de răchită cât timp eu mă ocup de ceai şi de zahărul brun.
Am fost nostalgică ieri. Am găsit poza A.P. într-un raft, poză pe care mi-ai dăruit-o tu, după ce am plecat din Vasiliada. Ţi-am citit blogul. Am încercat să mi te imaginez. Un joc de copii: zâmbetul tău, sărutul părintesc de pe frunte şi două degete oprindu-se pe mâna mea. Încă le mai simt atingerea. Vocea. Şi ochii, dragule. Te recreez din frânturile amintirilor mele. Doar că sunt un sculptor neîndemânatic. Silueta ta se preface în vânt şi dispare la fel cum au dispărut şi clipele faine. „Pentru că o să merite.” S-a răsturnat balanţa şi nu mai ştiu exact ce merită şi ce nu. Poate doar finalul. „Nimic nu mai contează şi tocmai de aceea totul este important.” Şi tocmai de aceea totul începe să doară.
Pentru că tu mi-ai dăruit fluturi, motani, arome de mere coapte, scorţişoară să o păstrez în mine şi baloane colorate. Pentru că tu te-ai mutat cu toate astea într-o parte a sufletului meu, când încă mai puteai găsi ceva între ruine şi le-ai aranjat pe toate, ordonate haotic, înşiruite bezmetic printre falduri. Mi-ai dăruit culori şi ai început să le împrăştii pretutindeni.
E dimineaţă, dragule...
Voi ieşi în oraş şi îmi voi plimba amintirile. Îţi voi şopti câteva poveşti născocite. Asta doar pentru că îmi este al dracului de dor de ale tale. Îmi voi aduce aminte că trebuie să pun un picior în faţa celuilalt, chiar dacă merg în cerc. Te voi ruga să mă duci departe de locul asta ce miroase a moarte, a hoit. Nu îl mai pot suporta. Nici oamenii. Cum i-ai numit? „Umbre înveşmântate”. Sau asta era ideea, oricum. Departe. Şi totuşi, stau în camera asta tomnatică. Pe străzi e frig. E frig şi în suflet. Ironia face să fie primăvară.
Cât timp a trecut? De cât timp a fost nevoie ca să îţi permit să loveşti în sufletul meu? Nu, şi alţii au facut-o. Unii au dorit să fie aşa, alţii au crezut că au dreptul. În camera mea e toamnă, în sufletul meu se plimbă moartea.
Azi-noapte am adormit târziu. Am stat şi ţi-am citit blogul, „Scrisorile către fluturi” şi mi-am adus aminte cum obişnuia să fie. Simţeam nevoia să te îmbrăţişez, să te strig din depărtarea asta în care m-am izolat şi să te rog să iei loc pe scaunul de răchită cât timp eu mă ocup de ceai şi de zahărul brun.
Am fost nostalgică ieri. Am găsit poza A.P. într-un raft, poză pe care mi-ai dăruit-o tu, după ce am plecat din Vasiliada. Ţi-am citit blogul. Am încercat să mi te imaginez. Un joc de copii: zâmbetul tău, sărutul părintesc de pe frunte şi două degete oprindu-se pe mâna mea. Încă le mai simt atingerea. Vocea. Şi ochii, dragule. Te recreez din frânturile amintirilor mele. Doar că sunt un sculptor neîndemânatic. Silueta ta se preface în vânt şi dispare la fel cum au dispărut şi clipele faine. „Pentru că o să merite.” S-a răsturnat balanţa şi nu mai ştiu exact ce merită şi ce nu. Poate doar finalul. „Nimic nu mai contează şi tocmai de aceea totul este important.” Şi tocmai de aceea totul începe să doară.
Pentru că tu mi-ai dăruit fluturi, motani, arome de mere coapte, scorţişoară să o păstrez în mine şi baloane colorate. Pentru că tu te-ai mutat cu toate astea într-o parte a sufletului meu, când încă mai puteai găsi ceva între ruine şi le-ai aranjat pe toate, ordonate haotic, înşiruite bezmetic printre falduri. Mi-ai dăruit culori şi ai început să le împrăştii pretutindeni.
E dimineaţă, dragule...
Voi ieşi în oraş şi îmi voi plimba amintirile. Îţi voi şopti câteva poveşti născocite. Asta doar pentru că îmi este al dracului de dor de ale tale. Îmi voi aduce aminte că trebuie să pun un picior în faţa celuilalt, chiar dacă merg în cerc. Te voi ruga să mă duci departe de locul asta ce miroase a moarte, a hoit. Nu îl mai pot suporta. Nici oamenii. Cum i-ai numit? „Umbre înveşmântate”. Sau asta era ideea, oricum. Departe. Şi totuşi, stau în camera asta tomnatică. Pe străzi e frig. E frig şi în suflet. Ironia face să fie primăvară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu