just another night

De ce am acum impresia că a fost totul doar o şaradă? Un joc pe care eu l-am îmbrăţişat oarbă şi naivă, dornică să cred iluzia. O glumă care m-a lăsat goală. Ar fi cu adevărat crud să fi fost aşa. Sau poate chiar a fost totul precum am simţit.
Gândul mi-a zburat spre L. şi mi-am amintit cum mi-a spus serios acum multă vreme că sunt un „om ok”. Venind dinspre partea lui, a însemnat ceva. Spusă de el nu am primit-o nici ca pe un compliment, nici ca pe o constatare, ci mai mult ca pe o promisiune. Sau ca pe o armură. Sau o mască. Au mai fost clipe...
Am sentimentul că aştept sau că am pierdut ceva. Şi, în clipa în care încerc să îmi dau seama exact ce simt, îmi apar în minte tot felul de chipuri. Acelea sunt clipele în care mi-aş dori un sedativ. Chipuri care îmi sunt dragi, persoane care îmi erau cândva alături (şi pe unele nu le-am îndepărtat eu).
Sunt momente în care îmi doresc să mă întorc, să fie totul aşa cum era cândva, să nu mai fie frig, să mă simt ocrotită şi iubită. Din când în când îmi mai permit să visez, să fiu din nou în grădina din Jack, într-o vară trecută, înconjurată de toţi. Atunci puteam să râd. Atunci îmi doream să nu se mai termine ziua şi o aşteptam nerăbdătoare pe următoarea. „Alte vremuri, alt epilog.”
Nu îmi plac schimbările. Însă nu prea am de ales.
„Te rog pe tine, umbră, să redevii fiinţă!”
Mereu am format din imaginea persoanelor pe care le-am iubit un fel de ideal, de fiinţă care se asemăna mai mult cu conceptul de iubire decât de omul care era în faţa mea. Apoi conceptul meu mi-a trântit o palmă şi am început să îi văd pe toţi ca fiinţe plăsmuite din carne, realitate vie, fără nicio legătură cu visele mele. Dar nu, încă nu e timpul.
Mi-e frică de bătrâneţe. Nu de moarte. Neantul e doar un alt mister care mă intrigă. Dar bătrâneţea păstrează în ea ceva pervers. Degradarea trupului şi a minţii e aproape obscenă. E poate ultima şi cea mai dureroasă modalitate prin care viaţa te poate umili. Devii dependent de cei din jurul tău. O excursie la piaţă poate rivaliza cu urcarea pe un munte. Şi este o situaţie complet diferită faţă de modul în care erai îngrijit de alţii atunci când erai bebeluş. Atunci măcar nu aveai conştiinţa acestui fapt. Nu ştiai că stai gol în faţa unei alte persoane, nu ştiai că altul te hrăneşte pentru că eşti neputincios, iar atunci când cădeai în încercarea ta de a păşi, nu erai ruşinat de persoanele care te ridică de pe pământ. Acum însă ştii. Ştii că organismul tău nu te mai ajută şi, poate cel mai rău, eşti conştient de faptul că s-ar putea să îţi pierzi şi amintirile. Dar poate că atunci este cel mai bun moment în care să tragi o linie şi să îţi analizezi viaţa. Poate chiar să îţi consolidezi sau să îţi recâştigi credinţa. Însă e oare un preţ just pentru clipa în care nu îţi vei mai recunoaşte nepoţii? Sunt şi cazuri în care bătrâneţea doar degradează nu şi distruge. Probabil că e un alt fel de pedeapsă.
Mă gândisem acum ceva timp că poate după Judecata de Apoi, Dumnezeu chiar va fi milos şi iertător aşa cum se laudă Bisericile şi nu va permite ca toate acele suflete să ardă pe veci în Iad. Şi, după normele pe care le-a impus, destul de drastice, the underworld va fi niţel cam plin şi înghesuit. Precum un youth hostel. Iar Raiul va fi doar un hotel de cinci stele pentru cei virtuoşi.