aş vrea să-ţi spun gânduri o mie
să-ţi spun că încă te iubesc,
să mă cuprinzi în braţe ca în lanţuri,
să nu mai pot scăpa de vârtejul din tine.
stare de îndrăgostită. deşi nu iubesc mai mult decât am făcut-o până acum. m-am pierdut şi am lăsat în urma mea toate visele patetice de „portăreasă” în favoarea realităţii. am început să trăiesc noaptea. nu prin cluburi, nu aşa cum s-ar aştepta mulţi să o fac la o anumită vârstă, ci simplu, cu o carte şi o ţigară fumată pe geam, aşteptând trei dimineaţa ca să mă pot pierde în liniştea oraşului. singurele clipe de linişte. de câteva zile am încetat să îmi mai fac planuri pentru „mâine”, pentru „săptămâna viitoare”, pentru „luna următoare”. nu trăiesc decât pentru a depăşi minutul, cel mult ora. aştept noaptea pentru că atunci sunt singurele momente (în) care îmi aparţin. eu, ţigările fumate, cartea citită, discuţiile cu oameni care încă nu m-au părăsit, visele pe care încă le mai port, poate doar din inerţie. mă simt singură şi asta pentru că ştiu că sunt singură. poate dacă aş mai simţi pe cineva aproape, aşa cum s-a întâmplat acum doua nopţi, aş putea adormi zâmbind înaintea răsăritului. am făcut greşeli şi acum plătesc cu vârf şi îndesat pentru ele. am cunoscut umilinţa, furia oarbă, am vrut să devin invizibilă sau să devin din ce în ce mai mică până când aş fi dispărut. mă mai aşteaptă câteva hopuri. a trecut numai o săptămână şi un pic. e ironic, asta e poate singurul lucru care mă ţine într-o amărâtă stare de luciditate. faptul că încă mai pot să râd de situaţiile astea aiurea.
e prima oară când scriu de mai bine de o săptămână. mă gândeam chiar să renunţ la blog, dar ar fi fost prea multe schimbări de acceptat. mi-ai spus să am răbdare. poate că ai dreptate într-un fel. dar tot trebuie să trec prin toate aberaţiile astea. nu am mai simţit o persoană lângă mine de ceva timp. nu ştiu nici măcar dacă mai am dreptul ăsta până când se vor linişti apele. om vedea.
dintr-un anumit punct de vedere mi-e bine. port nopţile astea de linişte în suflet, precum un talisman, aşteptându-le, dorindu-le, dându-mi putere să trec peste zi. ele sunt singurul lux pe care mi-l mai permit zilele astea.
dacă mi-e dor de ceea ce a fost înainte? da. însă nu ştiu dacă aş schimba ceva. poate că a fost mai bine aşa. „drumul iniţiatic” pentru a deveni conştientă. oricum nu se mai poate da timpul înapoi.
să închei într-o notă optimistă, altfel mă băgaţi la balamuc (poate că cei de acolo sunt mai normali decât voi, cei din afară, v-aţi gândit vreodată la asta?!). aştept cu drag sfârşitul poveştii ăsteia ca să mă pot bucura, tăcut şi frumos, de restul verii, de restul timpului, de restul vieţii care va mai rămâne în mine. copilăria e un vis!
să-ţi spun că încă te iubesc,
să mă cuprinzi în braţe ca în lanţuri,
să nu mai pot scăpa de vârtejul din tine.
stare de îndrăgostită. deşi nu iubesc mai mult decât am făcut-o până acum. m-am pierdut şi am lăsat în urma mea toate visele patetice de „portăreasă” în favoarea realităţii. am început să trăiesc noaptea. nu prin cluburi, nu aşa cum s-ar aştepta mulţi să o fac la o anumită vârstă, ci simplu, cu o carte şi o ţigară fumată pe geam, aşteptând trei dimineaţa ca să mă pot pierde în liniştea oraşului. singurele clipe de linişte. de câteva zile am încetat să îmi mai fac planuri pentru „mâine”, pentru „săptămâna viitoare”, pentru „luna următoare”. nu trăiesc decât pentru a depăşi minutul, cel mult ora. aştept noaptea pentru că atunci sunt singurele momente (în) care îmi aparţin. eu, ţigările fumate, cartea citită, discuţiile cu oameni care încă nu m-au părăsit, visele pe care încă le mai port, poate doar din inerţie. mă simt singură şi asta pentru că ştiu că sunt singură. poate dacă aş mai simţi pe cineva aproape, aşa cum s-a întâmplat acum doua nopţi, aş putea adormi zâmbind înaintea răsăritului. am făcut greşeli şi acum plătesc cu vârf şi îndesat pentru ele. am cunoscut umilinţa, furia oarbă, am vrut să devin invizibilă sau să devin din ce în ce mai mică până când aş fi dispărut. mă mai aşteaptă câteva hopuri. a trecut numai o săptămână şi un pic. e ironic, asta e poate singurul lucru care mă ţine într-o amărâtă stare de luciditate. faptul că încă mai pot să râd de situaţiile astea aiurea.
e prima oară când scriu de mai bine de o săptămână. mă gândeam chiar să renunţ la blog, dar ar fi fost prea multe schimbări de acceptat. mi-ai spus să am răbdare. poate că ai dreptate într-un fel. dar tot trebuie să trec prin toate aberaţiile astea. nu am mai simţit o persoană lângă mine de ceva timp. nu ştiu nici măcar dacă mai am dreptul ăsta până când se vor linişti apele. om vedea.
dintr-un anumit punct de vedere mi-e bine. port nopţile astea de linişte în suflet, precum un talisman, aşteptându-le, dorindu-le, dându-mi putere să trec peste zi. ele sunt singurul lux pe care mi-l mai permit zilele astea.
dacă mi-e dor de ceea ce a fost înainte? da. însă nu ştiu dacă aş schimba ceva. poate că a fost mai bine aşa. „drumul iniţiatic” pentru a deveni conştientă. oricum nu se mai poate da timpul înapoi.
să închei într-o notă optimistă, altfel mă băgaţi la balamuc (poate că cei de acolo sunt mai normali decât voi, cei din afară, v-aţi gândit vreodată la asta?!). aştept cu drag sfârşitul poveştii ăsteia ca să mă pot bucura, tăcut şi frumos, de restul verii, de restul timpului, de restul vieţii care va mai rămâne în mine. copilăria e un vis!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu