urban violet

O serie de zile fără început, fără final. Redescopăr mici gesturi, dorinţe uitate de a trăi precum mi-e vârsta. Travka şi o dimineaţă care mi se pare atât de aproape. „Eu sunt câine, tu hienă” şi ştii că aşa e...şi îţi place, dar mă oboseşte. Greşeli, uitări, tăceri, 3 cuvinte să-l faci scrum, un ceai şi două degete pe mâna mea. Le simt reci.
„O sută de mile prin gând”, oricât de departe, tot la imaginea ta ajung.
Jubilezi.
Te uit.
Jalnic.
Departe.
Prea aproape.
...şi totuşi...
„câteva atingeri au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli”
M-am refugiat în cărţi. Sanctuarul meu. Nu e perfect, dar măcar mă ascunde atât de bine.
„În iarbă revin”... „personal te simt cu nevoia mea te-aş chema”.
E o zi atât de faină. E iunie. Luna în care eu îmbătrânesc fără să mă maturizez. Sau poate o fac, dar nu în modul în care poate v-aţi dori schimbarea.
„Doar dragostea mea ricoşează”.
Ca la ping-pong.
L-am descoperit pe Mihail Sebastian.
Îmi plac poveştile faine, care merită.
Întrebându-te în şoaptă, aproape de urechea ta „fleaţă şi confuză”, dacă mă mai ştii. Dacă mă mai simţi.
Vechi norme. „Pentru că aşa am simţit că e bine”.
Astăzi mă voi bucura de razele soarelui şi nimic mai mult.