Nu pot să spun poveşti faine (var. 2)

nu pot să spun poveşti faine
atunci când femeia-copil stă pe umărul meu
şi pictează păsări mari multicolore
deasupra pernei mele din puf de păpădie

şi nu pot să cânt cum aş vrea să pot cânta
când aud doar glasul mamei care îmi şopteşte
că sunt mii de lumini pe cer
mii de avioane care vin şi pleacă
fără să rămână
fără să aducă vreo veste bună
din lumea din afara lumii noastre strâmbe

şi sunt morţi prin oraş care adulmecă aerul
cu gurile lor larg deschise putrezite
şi-mi cer o altă ţigară
o altă mie de lei
în timp ce inventează noi înjurături pentru
cei care-i scuipă în batjocură

siluete noaptea pe trotuar
aşteptând ca vreo maşină să oprească
şi pentru câteva sute
îşi vând visele minţile anii inocenţa
vreunui beţiv care şi le-a pierdut
pentru familie şi datorie
„cu ce aromă vrei?”

plânsetul unui copil în colţul camerei
care vede cum tati
nu o mai iubeşte pe mami
apoi fuge şi fuge şi fuge
departe de locul pe care cândva îl numea casă
pentru că nimeni nu poate trăi printre ruine

şi femeia-copil vede şi pictează
ciori mari care să acopere cerul întreg
poate o catastrofă - un alt potop -
va putea să îi facă pe orbi să vadă
că totuşi exista lumină