mi-e frică... mi-e frică de mâna ta întinsă
precum picioarele scheletice ale unui păianjen
căutându-mi chipul prin întunericul ăsta dens
căci ochii mei sunt de ceară şi
arzând
ei nu mai există, lumina nu mai există,
imaginile se simt doar pe vârful limbii crestate
de cuvintele aruncate cu prea multă uşurinţă
tu ştii că e uşor să spui totul fără să crezi
dar e bine, e bine când e rău
atunci simt
loveşte-mă!
vreau să urlu şi să las în urmă
clipele astea în care indiferenţa stăpâneşte firea
sunt doar un câine obişnuit cu bătaia
sunt doar un cal alergat de biciul ţăranului
sunt umbra unui gând avut în uterul mamei
omoară-mă!
nu mai vreau să fiu nimic, ci doar să zbor
să mă zbat printre curenţii de aer ca
un dirijabil fără formă, materie sau pasageri
şi te-ai întrebat vreodată unde mor păsările?
ele nu au un rai, cât de sus ar mai putea ajunge
când au mângâiat cerul fără un motor cu reacţie
aruncă-mă!
vreau să mă dizolv în mare
să fiu spuma unui val, să trăiesc cât un zâmbet
şi mi-e frică... mi-e frică de mâna ta aspră
care mă ţine la pământ
care mă sufocă
iubeşte-mă!
şi apoi restart
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu