club a

să mă priveşti de la distanţă
să mă observi
te întrebi
să nu faci un pas
te costă
eu sunt boala şi frustrarea
clipa de pe urmă care te face să urli
visul tău se transformă în coşmar
o furtună te distruge pe dinăuntru
apocalipsul şi frumuseţea
cancerul, moartea mai puţin nocive
orgasmul suspendat şi dorinţa
există motive pentru care să preferi viaţa
liniştea, calmul, siguranţa casei
ia-ţi o votcă
respiră adânc
spune-ţi:
e doar un gând



(cu mulţumirile de rigoare lui Miki Vieru)

tuşe de culori diverse

O zi plină, plină de energii. Oameni noi, oameni dragi, oameni alături de care am trăit momente frumoase, alături de care am făcut nebunii, oameni care m-au învăţat, care au mai desenat o tuşă sau două în portretul meu. Astăzi a fost începutul de an şcolar, iar eu m-am dus la liceu pentru a mă bucura de cei care au făcut ca patru ani de studiu să fie plăcuţi. Le recunosc tuturor aportul la dezvoltarea mea. Le mulţumesc pentru că m-au făcut să zâmbesc, pentru că mi-au dăruit o mulţime de amintiri frumoase şi pentru că au fost mereu acolo în clipa în care am avut nevoie de o mână întinsă, de un sfat sau pur şi simplu de ceva diferit.
Dragii mei colegi, vă iubesc! (pe toţi în mod egal, pentru a nu isca dispute)
Dragi profesori, vă mulţumesc!

Astăzi am primit o carte cadou, o carte niţel specială, un Dickens.


Je suis ici... Et ça est pour toujours. C’est justement une autre modalité de sentir et de vivre l’amour dans le temps du choléra.

Blame it on the moon

Am “furat” titlul de la Katie Melua care îmi ţine companie în seara asta. Sunt uşor nostalgică şi mult prea temătoare de ceva timp încoace. Mi-e un dor infinit. Un om drag şi iubit m-a întrebat acum puţin timp dacă ştiu cum e să îţi fie dor de dragoste. Pe moment nu i-am răspuns, credeam că intuieşte răspunsul. În seara asta mi-am adus aminte de toate clipele frumoase de care m-am bucurat în ultimele luni. În ultimele două săptămâni de dor de dragoste mi-am dat seama cât de fericită am fost şi poate că sunt încă. Uitasem cât de mult poate să însemne un gest, cum se amplifică şi capătă culori infinite, cum este să mergi singur pe stradă şi să ştii că e lângă tine cu gândul. Şi cât de mult pot aceste mici gesturi să doară. Lipsa lor chiar şi câteva zile e sfâşietoare. Îndeajuns cât să devii pustnic până în momentul în care vei auzi telefonul sunând, iar acea voce minunată spunându-ţi «bună dimineaţa!»

P.S. : Să nu uiţi de pitici...

schiţe + pentru cei care sunt aproape

Aşadar şi prin urmare, cred că ar fi timpul să mai scriu ceva.
Trebuie să mărturisesc că mi-am luat tălpăşiţa din universurile pe care le colindam până acum (lumea artistică a muzicii şi poeziei şi chiar jurnalismul a căzut pradă retragerii). În afară de faptul că încă îmi doresc o carieră în presă, nu regret această distanţare. Cât a durat şederea mea a fost plăcut şi cumva educativ. Sau mai puţin plăcut, dar un adevărat studiu de caz.
Am început să trăiesc şi să râd. Am unele momente în care sunt cu adevărat neînfricată. Nu mai ştiu când a fost ultima dată când am fost tristă, dar cert este că nu durează mai mult de câteva ore. Sunt fericită şi mă bucur de fiecare clipă.
Pentru prima oară în existenţa mea, cu toată anormalitatea, ciudăţeniile, nebuniile şi gingăşiile, trăiesc ceva normal şi stabil. Simt că am un drum şi ştiu că e unul bun.
Ştii, e replica aia de film hollywoodian cu happy end şi lacrimi de bucurie pe fundal: „ce am făcut să te merit?” Ei bine, cam aşa sunt eu acum. Ce am făcut eu ca să merit toate clipele astea frumoase? Sunt uimită de prezenţa asta extraordinară.

...
Un fel de atenţionare la neatenţie: peste 5 zile mai adaug un an la vârstă. Sărbătoresc evenimentul după ce termin cu examenele şi tuturor celor care se ştiu pe aici prieteni buni le promit o bere/suc/cafea/apă (pentru hidratare) în, posibil, grădină. E doar o idee momentan, dar cam aşa vizualizez eu întrevederea. Mulţi dintre voi aţi fost lângă mine atunci când îmi era mai greu, am râs cu lacrimi, am visat, am dansat, am scris, ne-am certat (eu mi-am pierdut argumentele), ne-am jucat, ne-am iubit platonic dar cu foc... nu vreau să aniversez o vârstă, vreau să fac din toate clipele faine o sărbătoare şi vreau să le cinstim cum se cuvine.
Şi vreau să vă mulţumesc pentru că aţi reuşit, nu ştiu cum, să mă ţineţi în viaţă, cu picioarele pe pământ şi cu capul în nori. Vă mulţumesc pentru că datorită vouă sunt ceea ce sunt astăzi.
Restul după bac...

viitorul sună gol

M-am săturat de ţărişoara asta de nu mai pot să stau în ea. Vreau frumos şi vreau linişte. A început să-mi fie groază să mă mai uit la ştiri, să aflu că idioţii din Parlament şi Guvern au votat/ elaborează nu ştiu ce altă lege care să ne aducă în pragul disperării şi încă un pic peste. M-am săturat să o văd pe mama cum vine acasă cu o sacoşă din Mega şi când se uită pe bon nu înţelege pe ce a dat un milion. M-am săturat de ipocrizie, de un conducător al statului care ne înjură direct în faţă, m-am săturat de marii afacerişti-politicieni români care nu ştiu să facă altceva decât să-şi apere interesele, mi-e silă de prostia şi ignoranţa oamenilor din jurul meu, mi-e scârbă de faptul că îi lăsăm să ne desfiinţeze orice brumă de libertate şi de demnitate.
Am aproape 19 ani, iubesc România deoarece e singura ţară în care mă simt pulsând şi e acasă, dar îmi doresc un potop drăguţ peste toată clasa politică. Vreau să vine detoxifierea în statul ăsta, vreau să inventeze Raid un spray contra prostiei, tupeului şi nesimţirii. Vreau ca ţara asta să fie aşa cum poate să fie: cu o economie înfloritoare (oameni care să se ocupe de asta există, dar nu sunt acolo unde trebuie), cu oameni civilizaţi (aici chiar ne-a lovit tranziţia prost calculată), cu o natură uimitoare şi cu un turism pe măsură, într-un hotel de 4 stele cu preţuri decente, cu 1 Mai-uri sărbătorite în Grădina Botanică sau în afara oraşului, dar fără noul brand „mici&bere”, cu ştiri de la ora 17 care să nu îţi provoace un atac de cord (pentru asta există filmele horror, dar acolo măcar ştii că e ficţiune) şi tot aşa. Se poate! Eu visez România asta, eu visez să pot să-mi las copilul în oraş fără să îmi fie frică de faptul că i se poate întâmpla orice. Eu visez la o clasă politică umană, care măcar dacă mă taxează să îmi ofere condiţii de trai bune. Îmi doresc spitale cu aparatură performantă, nu cea din secolul trecut, spitale fără igrasie, fără asistente care nu îţi vorbesc frumos decât dacă le bagi 10 lei în buzunar.
Nu este normal. Nu este normal să te simţi hăituit în propria ta ţară.
Şi mă doare înfiorător să ştiu că nu se va schimba nimic. Nu fără o nouă revoluţie, nu fără o ieşire în stradă şi o răsturnare a situaţiei. Dar poate că nici atunci. Mâinile lor murdare sunt pretutindeni. Partea bună, singura de altfel, este că ei sunt mai puţini decât cele câteva milioane de români cărora chiar le pasă. Nouă de pasă de vieţile noastre, ne pasă de viitor şi vrem să putem respira în propria noastră ţară!
Ce mi-aş dori ca această criză prelungită în care ne-a adus Guvernul Boc (trosc-pleosc-buf!) să se manifeste numai în conturile politicienilor care au profitat întotdeauna de pe seama electoratului numai pentru a avea satisfacţia de a-i vedea ajunşi în stadiul nostru. Nu pentru mult timp, dar vreau să vadă şi ei cum este să îţi priveşti viitorul în faţă şi să vezi negru de cenuşă.

printre picături

E primăvară (da, m-am îndrăgostit de anotimpul ăsta care pare să mă soarbă într-un butoi de reverii continue). Mă plimb prin oraş, cu ceva accent pe Cişmigiu şi mă cuprinde o poftă de viaţă, de a fi altfel, de a fi altundeva (Praga, Varşovia, toate...). Încă e şcoală, încă am de trecut ceva examene şi mai ales am făcut o serie de promisiuni. Dar apoi, dragii mei, o să îmi iau liber şi o să colind şi alte oraşe. Am nevoie de asta, am nevoie să simt pulsul altor străzi, vreau să văd cerul şi dintr-un alt balcon, dintr-un alt parc. Sunt zile frumoase, sunt zile superbe, sunt zile care mă fac să te doresc din ce în ce mai mult. Suntem în mai şi toate îţi sunt la picioare.
Sunt uimită constant de noile schimbări, sunt plăcut surprinsă şi râd şi simt şi ofer şi primesc şi de data asta ştiu că e bine.
Se puteau întâmpla atâtea. Aş fi putut să înnebunesc, aş fi putut să devin indiferentă, aş fi putut să mă închid în mine. Dar „tu poţi să-mi dai lumină de mai în decembrie”. Aşa m-ai salvat.
Is it wrong if now I’m dreaming of Provence too?... Mă gândesc la noile reţete, la câteva plăceri gastronomice.
Ah... şi până să uit toată povestea (e un fel de glumă ce a rămas de la venirea lui Piotr): Could you do me a pleasure?
Da, a venit Piotr la nunta lui Lucian (casa de piatră cu ocazia asta!) şi am petrecut ceva timp vineri. Dorea să (re)viziteze împreună cu prietenii lui Casa Poporului şi am fost un ghid excepţional: le-am arătat CP şi din faţă şi din spate până să ajungem la concluzia că intrarea vizitatorilor era pe la b-dul Naţiunilor Unite, unde spusese Piotr că e. Apoi o vizită rapidă la Curtea Berarilor, Cişmigiul şi predarea lui Lucian. A fost foarte fain să-l revăd după atâta timp şi atâtea mailuri. E un copil frumos şi suntem şi pe aceeaşi oarecare lungime de undă via net.com.
Sâmbătă s-a şi sărbătorit. Mai exact s-au împlinit 8 ani de Travka. Un concert frumos, oameni coloraţi, oameni vii, oameni frumoşi, prieteni, zâmbete, muzica aia care te înnebuneşte şi te înalţă şi doi ochi albaştri.
Sunt fericită. Şi abia acum două zile mi-am dat seama cât de frumos e să asculţi Buena Vista Social Club în seri călduroase, cu un apus viu conturându-se deasupra oraşului.
Şi rotiţele se pun în mişcare...

1 mai (cu iluzia unei intinderi de apa)

Vine 1 mai şi eu stau în Bucureşti. Meditaţii, poate chiar şi câteva momente faine de linişte. Şi totuşi, universul dă semne de viaţă...
Mi-am reamintit că iubesc Cişmigiul. Mi-am reamintit că iubesc viaţa, mi-am reamintit că iubesc să-l iubesc, că zilele pot fi frumoase şi pline de culoare, că viitorul e mai frumos scris pentru doi, chiar dacă e de la o săptămână la alta. E primăvară şi parcă tot mă mir când văd flori şi verdeaţă. În sinea mea am rămas cu impresia că trebuia să mai dea o ninsoare. Dar e tare bine şi aşa. Mi-era dor de fuste şi sandale.
Învăţăm cu spor. Îmi dau seama că se termină liceul şi eu nu am aproape nici o nostalgie. Nu deocamdată, poate vine, mai are timp. Tot legat de final de preuniversitar, eu nu ştiu cum mă îmbrac la bal. Sugestii?
Ah, vine Piotr săptămâna viitoare, abia aştept să-l văd, au trecut aproape doi ani de când nu l-am mai văzut.
Şi ultima ştire: sunt « curtată » de un post de radio. Dau detalii după ce stabilesc în partea cealaltă logistica şi tactica.
Oricum, 1 mai voios şi frumos! (vreau la marea mea iubită... aşa că faceţi poze multe şi le expediaţi prin partea mea de lume)
Cu drag şi dor de nisip...

pe scurt iar

A venit vacanţa, a trecut vacanţa.
Au fost câteva zile pe care nu le-aş da pentru nimic în lume. Privirea lui când i-am dat o pungă mare şi verde, plimbările de sfert de oră, un mic dans pe Libertango... momente care contează şi care merită.
Am sărbătorit şi o mândră, draga Onişor, am râs, am băut niţel vin, a fost o seară frumoasă.
Ah, da, a fost şi o altă Înviere ce s-a sărbătorit laolaltă cu catolicii. Miel, pască, cozonaci şi ouă de trei culori.
E primăvară şi e numai bine. E primăvară şi în suflet.
De mâine iar începe nebunia. Momentan, niţel Garbarek şi gânduri frumoase.

Acordă-i Cristinei speranţa pentru un mâine!

Un prieten m-a rugat zilele trecute să îl ajut cu mediatizarea unui proiect, o acţiune umanitară. Este vorba de cazul Cristinei Micu, elevă la liceul Nicolae Tonitza, care şi-a pierdut părinţii şi casa într-o explozie cauzată de o acumulare de gaze, din pricina unei conducte lăsată nesupravegheată de muncitorii Distrigaz. Astăzi ea locuieşte cu unchiul ei care are o situaţie materială precară.
Prin acţiunea iniţiată de Armata Salvării, în colaborare cu Consiliul Municipal al Elevilor şi cu ajutorul Pringles, este dorită strângerea a minimum 2000 de lei pentru Cristina Micu până de Paşti. Pentru a atinge acest obiectiv, sâmbătă, 27 martie, ora 14.00, toţi cei care doresc să ajute sunt aşteptaţi în faţa Casei Armatei. Voluntarii vor primi un tub de Pringles, pe care vor fi nevoiţi să îl umple cu banii proveniţi din chetă, aria de desfăşurare fiind în zona centrului vechi, Grădina Cişmigiu, Piaţa Unirii şi Piaţa Romană. Suma minimă ce trebuie să fie strânsă de fiecare voluntar în parte din chetă trebuie să fie de 25 de lei.
De asemenea, primii trei voluntarii ce vor aduna cele mai mari sume în cadrul proiectului vor fi recompensaţi (în ordinea sumelor) cu cinci, trei şi două cutii de Pringles.
Este o acţiune îndrăzneaţă pentru o colectare de fonduri, însă ca orice alt proiect de genul acesta scopul chiar poate să fie întărit prin mijloace.
Aşadar, ne vedem sâmbătă pentru a-i face un bine Cristinei!

pe foarte scurt...

Am parte de zile faine. E soare, e cald, e bine. Mă simt bine. E ca şi cum fetiţa aceea speriată şi frustrată s-ar fi topit sub soarele care arde cu ceva mai multă forţă. Sunt fericită şi am impresia că totul merge pe un drum firesc.
Am speranţă şi se pare că încet-încet îmi recapăt şi credinţa.
Trebuie să mă apuc de învăţat serios la economie.
Mon ange, aujourd’hui a été magnifique...