...de suflet (2)

Recitesc „Noi suntem zeiţe“ de Alice Năstase. Am cumpărat-o anul trecut, tot cam prin această perioadă dintr-o curiozitate. Îmi amintesc că m-am oprit în Club A şi am citit o bună parte din ea şi devenea frig, voiam să urlu, să plâng, pentru că tristeţile ei erau asemănătoare cu ale mele. În schimb i-am trimis lui un mesaj. Astăzi, stând într-un cu totul alt bar, cu aceeaşi carte în faţa mea, am simţit acelaşi dor, de a suna pe cineva, de a vorbi cu un om pe care să îl pot îmbrăţişa cu toată fiinţa mea. Am sunat pe cineva dintr-o pură curiozitate, voiam să ştiu dacă zeii sunt de partea mea, de partea poveştii. Nu a răspuns, iar eu nu am insistat.

Tot legat de cartea asta, am luat-o cu mine în noaptea de revelion 2009. Dimineaţa, când toţi ceilalţi dormeau mai abitir, eu citeam într-o linişte perfectă, într-un an nou ce oferea o infinitate de posibilităţi. Am terminat-o în metrou în drum spre casă. De fapt, ca să fie exact, am terminat-o pe peronul staţiei de metrou Dristor.

În seara asta îmi doream să fiu iubită şi ţinută strâns în braţe. Sau măcar să am pe cine suna să îmi potolească setea de afecţiune. Poate că singura mea consolare este că nu l-aş fi putut suna nici pe el, pe singurul om pe care l-am lăsat atât de aproape de sufletul şi de trupul meu. Mă simt singură de la o vreme. Iernile omoară tot ce e frumos în mine, pentru că pierd oamenii la care ţin în mod voit sau depărtându-se într-un mod barbar. În ultima perioadă am pierdut din cauza unor lucruri din afara mea care mi-au umplut sufletul cu goluri pe care nu ştiu cum să le mai adăpostesc.

E ceva ce mă nedumereşte. În acea discuţie avută cu A., el mi-a mărturisit că mă consideră o persoană falsă. Indignarea mea de moment m-a făcut să-mi pierd dreptul la replică, iar mai apoi am pierdut şansa de a explica în postarea anterioară. Dacă mascarea anumitor sentimente în faţa unor persoane care nu merită explicitarea lor din simplul fapt că sunt prinse într-o simplă coincidenţă temporală şi situaţională a piticilor mei, atunci da, sunt falsă pentru că nu îmi doresc provocarea unor suferinţe care nu sunt necesare. Şi poate politeţea în faţa superiorilor care nu ar merita mai mult de o înjurătură. În rest, tot ceea ce vezi, toate stările prin care trec (căci sunt o persoană slabă, nu pot să ascund nimic) sunt reale. Poate că anumite situaţii din viaţa mea pe care eu le consider complicate, ţie ţi se par puerile. E şi normal să fie aşa. Ai ceva mai mulţi ani pe umeri, ceva mai multă experienţă şi o altă fire. Dar eu nu pot şi nu voi fi ca tine. Sentimentele şi stările mele nu sunt false. Aşadar, nici eu nu sunt. Trăiesc mai bine sau mai rău, dar tot ceea ce trece prin mine este simţit aşa cum se vede. Nu pot să disimulez nimic. Poate că ai observat sau poate că nu ai vrut să vezi.

Uite cum încerc să mă apăr! Să mă disculp de o vină pe care nu o simt apăsând precum altele... Mă simt din ce în ce mai singură şi nesigură. Îmi tot amintesc de o frază din „Daniel Martin“ care spune că femeile au nevoie de societăţi înfiinţate anume să le protejeze. Eu cred că am nevoie doar de sprijinul unui bărbat care să mă poată iubi, oricât de puţin, dar să simt. Nu ştiu dacă i-am spus-o lui vreodată, dar iubirea mea pentru el şi tot ceea ce îmi oferea la începutul poveştii erau ca un talisman pentru mine, care vibra undeva între stern şi coaste, aproape de inimă. Şi ştiam că orice s-ar întâmpla, îl am pe el, că mă aşteaptă şi mă iubeşte, chiar dacă de departe. Mi-a oferit multe, m-a ajutat enorm în devenirea mea, iar eu i-am dăruit în schimb câteva zeci de lacrimi.

Vreau o nouă poveste, o iubire mare care să mă amăgească pentru un timp, care să fie ca un val în revenire, care să mă facă să strig de dorinţă şi împlinire. Vreau un om care să îmi fie egal şi superior, care să mă vadă şi care să mă şi iubească. Vreau un om care să îmi promită, care să mă surprindă, care să mă învăluiască cu pielea lui şi care să mă facă să mă dăruiesc cu o încredere nemărginită. Vreau un om în ochii căruia să-mi văd visul.

Cred că delirez... În definitiv, tot ceea ce îmi doresc este să nu mă mai simt atât de goală. Vreau să ofer şi să primesc, iar dacă în ecuaţia asta mai apar şi fluturii mov, înţelegerea tainică la care aspir, confortul unei intimităţi şi flirtul halucinant, atunci va fi bine.

L-am recitit pe F. în ultimele câteva zile. Mi-e teribil de dor de el, de ceaiuri, de poveşti, de motanii cu nume de Apostol, cu aromele, cu lumea invizibilă închisă într-un cristal, cu atingerea a două degete pe mâna mea dreaptă atunci când îmi spunea că atât contează, atât merită. Mi-ai oferit o lume, dragule, mi-ai oferit un nou suflet pe care eu l-am lăsat în urma mea, crezând că pot alege să fiu ca tot restul. Am greşit. Now I have nobody with whom I can dance in my world of fantasy... chiar dacă îi regăsesc savoarea şi binefacerea după atâta timp scurs în clepsidrele inimii. Îţi mulţumesc şi dacă vei citi vreodată, să ştii că nu te-am uitat, că încă sper la un ceai împreună, că reîncep să simt toate vibraţiile visului. Cu drag, Sab