Scrisori către umbre (2)

astăzi am respirat mai greu. în loc să îmi imaginez zborul, îmi prezic căderi, dar în clipa în care cred că aş putea să pierd tot ce am construit în ultimele zile, tu apari şi salvezi visul. măcar el să fie salvat. nu, ţi-am promis, mă voi face bine, voi recupera tot ce era frumos şi uitat, voi îndrepta greşeli şi tăceri prea lungi, voi învăţa să te iubesc cu fiinţa mea întreagă şi poate voi afla cum să-i chem pe îngeri să-ţi lumineze ziua.

mă arunc cu capul înainte şi nu ştiu dacă până să ajung în locul în care tu îl speri acum, te voi mai găsi prin zonă. mi-ar plăcea să am o certitudine, dar mi-e îndeajuns de bine să te ştiu aproape. deocamdată e de ajuns şi e mult mai mult decât aş fi sperat.

mâine va veni. zorii se vor revărsa inegal peste amândoi, iar eu voi aştepta secunda când îţi voi spune „bună dimineaţa” ca tu apoi să-mi înseninezi sufletul.

cu o ultimă suflare îţi trimit toată dragostea mea.

tu me manque

Dorul de tine creşte din ce în ce mai mult în fiecare clipă, precum un balon colorat ce abia aşteaptă doza de heliu pentru a-şi putea lua zborul. „Încă mai sper să te aflu în toate când cea din urmă secundă a mea se va bate”.
Bonne nuit!

hope, my love...

Uite, dragule, iar m-am gandit să îţi scriu. Aşa am impresia că întreţin un fel de corespondenţă cu tine. Să-ţi spun că mi-e tare dor de tine? Poate că ţi-ai dat seama de asta, dar poate că ar trebui să­-ţi şi spun.
Acum ceva timp îţi povesteam de acei demoni pe care mi se părea că îi port cu sau în mine. Am scăpat de ei, părăsindu-i în favoarea problemelor (ştii că îmi place să-mi complic viaţa). Nu e chiar aşa, dar şirul evenimentelor a condus la deznodământul ăsta. Dar tu eşti o oază de speranţă pentru mine. M-ai ajutat să privesc într-un viitor îndepărtat (care sper să nu fie chiar atât de îndepărtat), într-o perioadă când eu nu vedeam decât ziua care îşi revărsa zorii peste mine. Şi nu doar atât. Mi-ai dat speranţă în noi. Pentru noi.
Să-ţi mai spun că zilele astea ţi-am ascultat vocea, privindu-te şi amintindu-mi de tine, de gustul tău?
Să-ţi mai spun că mi-aş dori să te văd într-una din zilele astea?
Închei aici, mă duc să te visez. Poate ne regăsim mâine care a devenit azi de aproape două ore.
Bisous!

Scrisori către umbre (1)

Merg pe contrasens pe o stradă neiluminată.


...şi te doresc atât de mult...

Nichita...pour nous, je crois

Îmbrăţişarea


Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lăsa să-l străbată.

Oh, ne-am zvîrlit, strigîndu-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atît de iute
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, în trecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.



Basorelief cu îndrăgostiţi


Iar nu mai sîntem noi înşine,
nu mai ştim de unde începem şi unde
ne sfîrşim, în spaţiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.
Iar ne sînt trupurile basoreliefuri
existînd din noi, anume,
numai jumătăţile-n mişcare
cele întoarse spre lume.
Iar se concentrează totul numai în ochi,
numai în sprâncene, numai în bărbie,
numai în braţul întins şi atît,
restul încetând să mai fie.
Iar sîntem înscrişi într-un cerc,
şi nu mai ştim de unde începem şi unde
ne sfîrşim, în spaţiul dat
rezemat pe coloana acestor secunde.





Cîntec


Amintiri nu are decît clipa de acum.
Ce-a fost într-adevăr nu se ştie.
Morţii îşi schimbă tot timpul între ei
numele, numerele, unu, doi, trei...
Există numai ceea ce va fi,
numai întîmplările neîntîmplate,
atîrnînd de ramura unui copac
nenăscut, stafie pe jumătate...
Există numai trupul meu înlemnit,
ultimul, de bătrîn, de piatră.
Tristeţea mea aude nenăscuţii cîini
pe nenăscuţii oameni cum îi latră.
O, numai ei vor fi într-adevăr!
Noi, locuitorii acestei secunde,
sîntem un vis de noapte, zvelt,
cu-o mie de picioare alergînd oriunde.

pour toi

Oare mâine voi avea curajul să o iau de la capăt? Să îmi amintesc totul imediat ce mă trezesc, să îmi amintesc cum am plecat, cum am ratat, cum te-am pierdut şi câte lacrimi am plâns şi câte clipe fericite am trăit... E nevoie de o oarecare doză de curaj ca să priveşti toate astea în faţă zi de zi, clipă de clipă, adunând noile experienţe în buchetul ăsta de amintiri.
Nu ştiu ce mă mai salvează acum. Am nevoie de tine şi totodată simt că ar trebui să stau departe o perioadă, să nu mă vezi în starea asta, dar mă tot gândesc că stabiliserăm o întâlnire la un ceai, o întâlnire la care nu am ajuns. Vreau să plec de aici. Să las totul în urmă, suspendat pentru câteva zile, să rămân singură cu gândurile mele, undeva unde să le pot auzi. Mă pierd. De fapt, mă îndepărtez de mine şi nu ştiu de ce sfoară să trag să mă aduc înapoi. În astea două zile m-am tot gândit la tine. Aşa am putut să zâmbesc un pic, am reuşit să trec peste zi fără prea mari mustrări de conştiinţă. Toate clipele faine, fiecare sărut, vocea ta, ochii tăi privindu-mă în timp ce mă alintam ca o pisică (rezervată totuşi, temătoare din nu ştiu ce cauză), toate micile lucruri legate de tine m-au ajutat. Şi din cauza asta mă simt vinovată. Nu ştiu de ce. Ar trebui să fac ceva să-mi fie bine, ca apoi să ne fie nouă bine. Să cresc şi să îmi ling rănile astea noi până când vor deveni simple urme crustate pe piele.
Fotografia ta cu razele de soare ivite printre nori a ajuns pe desktop. Fac totul pentru a te simţi cât mai aproape. Pentru că te vreau aproape.
E aproape trei dimineaţa. Am terminat de citit, pentru a doua oară, „O iubeam” de Anna Gavalda. Şi am simţit nevoia să îţi scriu. Pentru că mă simt singură din nou, pentru că o prietenă avea nevoie de ajutorul meu şi nu am ştiut cum să-i întind mâna, doar câteva fraze stupide care poate aveau noimă în mintea mea (dar se pare că nici eu nu mai înţeleg fiecare raţionament al cugetului meu). Pot să empatizez cu cei din jurul meu, cel puţin în situaţiile pe care le-aş putea înţelege, dar nu mă simt în stare să ofer o soluţie rezonabilă. Nu am reuşit să fac aşa ceva nici măcar pentru mine.
Poate că astăzi îmi va fi mai rău decât mi-a fost ieri. Şi asta poate că nu ar fi nimic, dar mi-am dat seama, în timp ce-mi fumam o ţigară, că eu nu prea am pe cine să sun. Şi chiar dacă aş avea pe cineva dornic să asculte, s-ar sătura de lamentările mele după un timp. Aşa că scriu. E mai simplu. Dacă vă plictiseşte începutul, puteţi să abandonaţi lectura.
Doamne, spun numai prostii. Crezi că am şanse să mă fac bine vreodată?
Te iubesc!
Bună dimineaţa!

iubiri karmice

lui A. C. P.

„te comporţi ca o îndrăgostită”
mi-a spus un bătrân cândva şi nu am vrut să-l iau în seamă
gândindu-mă că tu oricum nu vezi câtă dragoste sau câtă ură pentru ea
- cealaltă -
găseşti în ochii mei ce se închid doar pentru a-ţi simţi buzele pe pleoape.
sunt geloasă pe faptul că viaţa nu ne-a pus pe amândoi în acelaşi corp
ca tu să-ţi ai rădăcinile în mine,
iar eu să-mi port zborul prin tine.
sunt invidioasă pe tot ceea ce nu am, dragule, iubitul meu pierdut,
alungat, desfigurat şi protejat de furia distructivă a vieţii mele.
da, e cu adevărat o veste neaşteptată...
mâine te întorci, iar eu te aştept încă în catedrala sfântului Iosif
rugându-mă să mă mai ştii, să-ţi aminteşti de mine,
să mă cuprinzi în furtuna destinului tău înfrânt.
iar ai fumat, o simt, dar parcă e mai bine aşa,
eşti mai vesel, mai deschis şi, în sfârşit, mă priveşti cu dragoste.
de ce trebuie ca un drog să scoată asta la iveală?
şi nu îmi răspund, mi-e frică, mi-e teamă că poate aşa te pierd
cu o întrebare stupidă
ce nu are nici un sens pentru că tu eşti aici
şi mă priveşti...cu dragoste. doar pentru cinci minute,
Olanda te aşteaptă din nou ca să te închidă în bordelurile ei
şi să te subjuge cu cele mai bune ierburi pe care nu le poţi găsi
la orice colţ de stradă din Bucureşti.
un tequilla sunrise, câteva prune luate direct din pom,
glume şi prea mulţi oameni între noi. e vară încă...
loveşti doar pentru a mă face să sângerez,
să ştii dacă mai are sens să îţi ceri scuze,
dacă mai respir aşa cum respiram cândva, demult, prin tine
şi dacă tot ce ating se mai preface în amintire de îndată ce ieşi din cameră.
un zâmbet trimis pe messenger,
un salut aruncat la nimereală
şi câteva ore de vorbe forţate.
acum e altă poveste, dragul meu prinţ,
dar noi tot singuri am rămas, despărţiţi printr-o noapte rece de iarnă.

numai tâmpenii

Unde e limita suportabilului? Posibilitatea morţii unei persoane de care eşti cât se poate de strâns legat ar trebui să te facă să te chirceşti precum un animal în timp ce e bătut cu o rangă de mii de oameni. Ar trebui. Dar tu eşti om, raţionezi, şi speri până în ultimul moment că totul s-ar putea termina ca într-un film hollywoodian cu happy end. Negarea e frumoasă, te ajută să nu îţi pierzi minţile, dar nu te scapă niciodată de sfârşitul adus de o moarte timpurie. Sunt om. Prin urmare, încă mai sper că nu e chiar atât de grav. Şi totuşi... cum ai putea să nu te gândeşti la acea posibilitate? La moarte şi la tot ceea ce aduce după sine, la chinurile prin care ar trece în timpul tratamentelor, la cele câteva clipe trăite în compania celuilalt, la tot ce ai putea pierde, lacrimi şi durere. Ar trebui să te ghemuieşti precum un câine, scâncind până când ajungi să îţi doreşti ca şi viaţa ta să înceteze atunci când a celuilalt se opreşte.
În câteva săptămâni vom ştii sigur. Apoi vom vedea cum vom putea trăi sau muri împreună.
Pe cine dai vina?

One o'clock

Sunt prea lucidă ca să adorm.
Luminile sirenelor se joacă pe tavanul camerei mele
precum reflexiile unor bile de cristal uriaşe
într-o sală cu marmură neagră.
Cu lumina aprinsă - o simplă veioză - totul pare dureros
de clar. Mă mint că văd, sunt doar o biată oarbă.
Însă sunt norocoasă: în noaptea asta nu se aude niciun claxon.
Peste şase minute şi douăzeci şi trei de secunde
timpanul meu se va dilata, se va mări, se va crăpa
îndeajuns cât pentru a asculta respiraţia întretăiată
şi sforăitul vecinilor din blocul în care locuiesc.
Cu chirie. O garsonieră mică pentru oameni mediocri.
Sunt prea obosită ca să adorm.
Văd toată mişcarea din cameră cu încetinitorul,
toate lucrurile imobile care prind viaţă.
Un păianjen în colţul din dreapta sus mă priveşte
cu cei şapte mii şapte sute cincizeci şi trei de ochi parcă cu milă
şi încerc să nu îl bag în seamă.
Curând se va sătura să se uite la mine şi
se va concentra asupra pânzei lui, o pânză de ironii.
În noaptea asta luminile sunt prea puternice
şi estompează culorile şi senzaţiile şi sentimentele.
O lumină albă, puternică, de neon, o lumină de spital,
ultimul lucru pe care îl simţi înaintea operaţiei.
Sunt prea bolnavă ca să adorm...

Anachronic - Mihai Sorohan

Believe me, it's worth it!