Nichita...pour nous, je crois

Îmbrăţişarea


Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lăsa să-l străbată.

Oh, ne-am zvîrlit, strigîndu-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atît de iute
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, în trecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.



Basorelief cu îndrăgostiţi


Iar nu mai sîntem noi înşine,
nu mai ştim de unde începem şi unde
ne sfîrşim, în spaţiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.
Iar ne sînt trupurile basoreliefuri
existînd din noi, anume,
numai jumătăţile-n mişcare
cele întoarse spre lume.
Iar se concentrează totul numai în ochi,
numai în sprâncene, numai în bărbie,
numai în braţul întins şi atît,
restul încetând să mai fie.
Iar sîntem înscrişi într-un cerc,
şi nu mai ştim de unde începem şi unde
ne sfîrşim, în spaţiul dat
rezemat pe coloana acestor secunde.





Cîntec


Amintiri nu are decît clipa de acum.
Ce-a fost într-adevăr nu se ştie.
Morţii îşi schimbă tot timpul între ei
numele, numerele, unu, doi, trei...
Există numai ceea ce va fi,
numai întîmplările neîntîmplate,
atîrnînd de ramura unui copac
nenăscut, stafie pe jumătate...
Există numai trupul meu înlemnit,
ultimul, de bătrîn, de piatră.
Tristeţea mea aude nenăscuţii cîini
pe nenăscuţii oameni cum îi latră.
O, numai ei vor fi într-adevăr!
Noi, locuitorii acestei secunde,
sîntem un vis de noapte, zvelt,
cu-o mie de picioare alergînd oriunde.