Oare mâine voi avea curajul să o iau de la capăt? Să îmi amintesc totul imediat ce mă trezesc, să îmi amintesc cum am plecat, cum am ratat, cum te-am pierdut şi câte lacrimi am plâns şi câte clipe fericite am trăit... E nevoie de o oarecare doză de curaj ca să priveşti toate astea în faţă zi de zi, clipă de clipă, adunând noile experienţe în buchetul ăsta de amintiri.
Nu ştiu ce mă mai salvează acum. Am nevoie de tine şi totodată simt că ar trebui să stau departe o perioadă, să nu mă vezi în starea asta, dar mă tot gândesc că stabiliserăm o întâlnire la un ceai, o întâlnire la care nu am ajuns. Vreau să plec de aici. Să las totul în urmă, suspendat pentru câteva zile, să rămân singură cu gândurile mele, undeva unde să le pot auzi. Mă pierd. De fapt, mă îndepărtez de mine şi nu ştiu de ce sfoară să trag să mă aduc înapoi. În astea două zile m-am tot gândit la tine. Aşa am putut să zâmbesc un pic, am reuşit să trec peste zi fără prea mari mustrări de conştiinţă. Toate clipele faine, fiecare sărut, vocea ta, ochii tăi privindu-mă în timp ce mă alintam ca o pisică (rezervată totuşi, temătoare din nu ştiu ce cauză), toate micile lucruri legate de tine m-au ajutat. Şi din cauza asta mă simt vinovată. Nu ştiu de ce. Ar trebui să fac ceva să-mi fie bine, ca apoi să ne fie nouă bine. Să cresc şi să îmi ling rănile astea noi până când vor deveni simple urme crustate pe piele.
Fotografia ta cu razele de soare ivite printre nori a ajuns pe desktop. Fac totul pentru a te simţi cât mai aproape. Pentru că te vreau aproape.
E aproape trei dimineaţa. Am terminat de citit, pentru a doua oară, „O iubeam” de Anna Gavalda. Şi am simţit nevoia să îţi scriu. Pentru că mă simt singură din nou, pentru că o prietenă avea nevoie de ajutorul meu şi nu am ştiut cum să-i întind mâna, doar câteva fraze stupide care poate aveau noimă în mintea mea (dar se pare că nici eu nu mai înţeleg fiecare raţionament al cugetului meu). Pot să empatizez cu cei din jurul meu, cel puţin în situaţiile pe care le-aş putea înţelege, dar nu mă simt în stare să ofer o soluţie rezonabilă. Nu am reuşit să fac aşa ceva nici măcar pentru mine.
Poate că astăzi îmi va fi mai rău decât mi-a fost ieri. Şi asta poate că nu ar fi nimic, dar mi-am dat seama, în timp ce-mi fumam o ţigară, că eu nu prea am pe cine să sun. Şi chiar dacă aş avea pe cineva dornic să asculte, s-ar sătura de lamentările mele după un timp. Aşa că scriu. E mai simplu. Dacă vă plictiseşte începutul, puteţi să abandonaţi lectura.
Doamne, spun numai prostii. Crezi că am şanse să mă fac bine vreodată?
Te iubesc!
Bună dimineaţa!
Nu ştiu ce mă mai salvează acum. Am nevoie de tine şi totodată simt că ar trebui să stau departe o perioadă, să nu mă vezi în starea asta, dar mă tot gândesc că stabiliserăm o întâlnire la un ceai, o întâlnire la care nu am ajuns. Vreau să plec de aici. Să las totul în urmă, suspendat pentru câteva zile, să rămân singură cu gândurile mele, undeva unde să le pot auzi. Mă pierd. De fapt, mă îndepărtez de mine şi nu ştiu de ce sfoară să trag să mă aduc înapoi. În astea două zile m-am tot gândit la tine. Aşa am putut să zâmbesc un pic, am reuşit să trec peste zi fără prea mari mustrări de conştiinţă. Toate clipele faine, fiecare sărut, vocea ta, ochii tăi privindu-mă în timp ce mă alintam ca o pisică (rezervată totuşi, temătoare din nu ştiu ce cauză), toate micile lucruri legate de tine m-au ajutat. Şi din cauza asta mă simt vinovată. Nu ştiu de ce. Ar trebui să fac ceva să-mi fie bine, ca apoi să ne fie nouă bine. Să cresc şi să îmi ling rănile astea noi până când vor deveni simple urme crustate pe piele.
Fotografia ta cu razele de soare ivite printre nori a ajuns pe desktop. Fac totul pentru a te simţi cât mai aproape. Pentru că te vreau aproape.
E aproape trei dimineaţa. Am terminat de citit, pentru a doua oară, „O iubeam” de Anna Gavalda. Şi am simţit nevoia să îţi scriu. Pentru că mă simt singură din nou, pentru că o prietenă avea nevoie de ajutorul meu şi nu am ştiut cum să-i întind mâna, doar câteva fraze stupide care poate aveau noimă în mintea mea (dar se pare că nici eu nu mai înţeleg fiecare raţionament al cugetului meu). Pot să empatizez cu cei din jurul meu, cel puţin în situaţiile pe care le-aş putea înţelege, dar nu mă simt în stare să ofer o soluţie rezonabilă. Nu am reuşit să fac aşa ceva nici măcar pentru mine.
Poate că astăzi îmi va fi mai rău decât mi-a fost ieri. Şi asta poate că nu ar fi nimic, dar mi-am dat seama, în timp ce-mi fumam o ţigară, că eu nu prea am pe cine să sun. Şi chiar dacă aş avea pe cineva dornic să asculte, s-ar sătura de lamentările mele după un timp. Aşa că scriu. E mai simplu. Dacă vă plictiseşte începutul, puteţi să abandonaţi lectura.
Doamne, spun numai prostii. Crezi că am şanse să mă fac bine vreodată?
Te iubesc!
Bună dimineaţa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu