One o'clock

Sunt prea lucidă ca să adorm.
Luminile sirenelor se joacă pe tavanul camerei mele
precum reflexiile unor bile de cristal uriaşe
într-o sală cu marmură neagră.
Cu lumina aprinsă - o simplă veioză - totul pare dureros
de clar. Mă mint că văd, sunt doar o biată oarbă.
Însă sunt norocoasă: în noaptea asta nu se aude niciun claxon.
Peste şase minute şi douăzeci şi trei de secunde
timpanul meu se va dilata, se va mări, se va crăpa
îndeajuns cât pentru a asculta respiraţia întretăiată
şi sforăitul vecinilor din blocul în care locuiesc.
Cu chirie. O garsonieră mică pentru oameni mediocri.
Sunt prea obosită ca să adorm.
Văd toată mişcarea din cameră cu încetinitorul,
toate lucrurile imobile care prind viaţă.
Un păianjen în colţul din dreapta sus mă priveşte
cu cei şapte mii şapte sute cincizeci şi trei de ochi parcă cu milă
şi încerc să nu îl bag în seamă.
Curând se va sătura să se uite la mine şi
se va concentra asupra pânzei lui, o pânză de ironii.
În noaptea asta luminile sunt prea puternice
şi estompează culorile şi senzaţiile şi sentimentele.
O lumină albă, puternică, de neon, o lumină de spital,
ultimul lucru pe care îl simţi înaintea operaţiei.
Sunt prea bolnavă ca să adorm...