Unde e limita suportabilului? Posibilitatea morţii unei persoane de care eşti cât se poate de strâns legat ar trebui să te facă să te chirceşti precum un animal în timp ce e bătut cu o rangă de mii de oameni. Ar trebui. Dar tu eşti om, raţionezi, şi speri până în ultimul moment că totul s-ar putea termina ca într-un film hollywoodian cu happy end. Negarea e frumoasă, te ajută să nu îţi pierzi minţile, dar nu te scapă niciodată de sfârşitul adus de o moarte timpurie. Sunt om. Prin urmare, încă mai sper că nu e chiar atât de grav. Şi totuşi... cum ai putea să nu te gândeşti la acea posibilitate? La moarte şi la tot ceea ce aduce după sine, la chinurile prin care ar trece în timpul tratamentelor, la cele câteva clipe trăite în compania celuilalt, la tot ce ai putea pierde, lacrimi şi durere. Ar trebui să te ghemuieşti precum un câine, scâncind până când ajungi să îţi doreşti ca şi viaţa ta să înceteze atunci când a celuilalt se opreşte.
În câteva săptămâni vom ştii sigur. Apoi vom vedea cum vom putea trăi sau muri împreună.
Pe cine dai vina?
În câteva săptămâni vom ştii sigur. Apoi vom vedea cum vom putea trăi sau muri împreună.
Pe cine dai vina?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu