Ştii, dragule, unele lucruri dor. Dor atât de tare încât nu mai eşti în stare să te ridici ani de-a rândul. E oare normal să stai să asculţi aceeaşi melodie încontinuu? E oare normal ca după un an încă să te gândeşti cât de rupte îţi sunt aripile? Îţi aminteşti momentul în care ai căzut în gol, din cauza cuiva care ţi-a frânt zborul la jumătate. Şi atunci rămâi singur cu tine însuţi. Şi ajungi să îţi dai seama că mai aveai multe de oferit atunci, dar că acum nu o vei mai face pentru nimeni, niciodată. De ce? Pentru că ţi-e o frică teribilă. Nu ştii dacă de eşecul unei eventuale încercări sau dacă ţi-e teamă de succesul ei. După un timp, teama este tot ce îţi rămâne. Oamenii care ar fi putut să te ajute, iubirile neîncepute, prietenii care au fost acolo în acel moment când ai pierit de pe cer şi ai ajuns în mocirlă, pe toţi i-ai îndepărtat.
După câţiva ani, chiar rămâi singur. Stai în mijlocul mulţimii, în mijlocul colegilor tăi de muncă, în mijlocul noilor tăi prieteni, poate chiar în sânul familiei, şi te simţi ca un animal prins în cuşcă, ştii că locul tău nu mai e acolo printre toţi acei oameni care par să mai aibă ceva sânge care le curge prin vene. Îţi doreşti din ce în ce mai mult să ai momente lungi şi dese în care să fii închis, singur, într-o cameră. Începi să te simţi jenat în faţa oamenilor. De ce să se uite ei măcar la un cadavru care merge printre ei? De ce să te compătimească? De ce să încerce să te ajute când ştii atât de bine că nu mai ai nici un fel de speranţă? Atunci pleci. Din nou, ajungi să fugi de tot şi de toţi. Poate aşa te salvezi. Poate că în următorul oraş o să fii o simplă umbră şi nu o să fii nevoit să dai explicaţii. Doar că...nu poţi fugi de moarte atunci când eşti deja mort.
După câţiva ani, chiar rămâi singur. Stai în mijlocul mulţimii, în mijlocul colegilor tăi de muncă, în mijlocul noilor tăi prieteni, poate chiar în sânul familiei, şi te simţi ca un animal prins în cuşcă, ştii că locul tău nu mai e acolo printre toţi acei oameni care par să mai aibă ceva sânge care le curge prin vene. Îţi doreşti din ce în ce mai mult să ai momente lungi şi dese în care să fii închis, singur, într-o cameră. Începi să te simţi jenat în faţa oamenilor. De ce să se uite ei măcar la un cadavru care merge printre ei? De ce să te compătimească? De ce să încerce să te ajute când ştii atât de bine că nu mai ai nici un fel de speranţă? Atunci pleci. Din nou, ajungi să fugi de tot şi de toţi. Poate aşa te salvezi. Poate că în următorul oraş o să fii o simplă umbră şi nu o să fii nevoit să dai explicaţii. Doar că...nu poţi fugi de moarte atunci când eşti deja mort.
Un comentariu:
E normal sa privesti in urma sa vezi cioburile adunandu-se si refacandu-ti aripile.Sa privesti si sa speri intr-o asezare corecta a pieselor puzzleului in care figura-ti ramane impietrita si umbrita de lacrimi trecute.Sa speri intr-o carte in relief din care maine vei iesi zambind pentru ca cineva te-a regasit.
Trimiteți un comentariu