Sunt un om slab. Cad de mai multe ori decât ar trebui, am pierdut noţiunea fiinţei mele, m-am pierdut pe drum şi mi-e tare frică de viitoarele mele ratări. Teama mă paralizează şi am senzaţia că nu mai am de ce să mă agăţ ca să mă menţin pe linia de plutire. Sunt singură, păstrez majoritatea gândurilor pentru mine şi poate că nu îi las pe cei din jurul meu să se apropie prea mult. Nu simt acea legătură strânsă cu familia pe care voi ceilalţi poate că o aveţi. Şi poate că mi-aş dori-o, dar parcă am plutit în derivă atât de mult timp şi atât de departe încât nu ştiu să mă întorc în momentul în care eu eram întreagă.
În seara asta nu mi-a fost prea bine. În ciuda faptului că ştiam că răspunsul va fi nu, mi-am pus ceva speranţe într-o plecare în Vamă, la Folk You, să te văd. Oricum, ai mei au zis ce era de aşteptat, iar eu m-am retras în cameră să încerc să mă resemnez cu ideea aşa cum fac întotdeauna. Am plâns. Mi-am zis că nu merit, că e normal să mă simt îngrădită, că sunt vinovată pentru tot. Cred că mi-am supărat şi un prieten. Astfel, resemnarea mea a ajuns să fie ditamai analiza, făcându-mi mea culpa din două în două minute, prezicându-mi o existenţă mediocră având în vedere că am o fire slabă şi amintindu-mi toate lucrurile aiurea care s-au întâmplat în ultimul timp.
Se spune că singurul mod în care poţi să o iei atunci când eşti la pământ este în sus. Eu ori n-am atins pământul, ori m-am ridicat un pic, dar tot on the floor ajung.
În vara asta nu se va întâmpla nimic fain. Voi încerca să te fac să revii în viaţa mea cât mai aproape posibil, mă voi confrunta cu zile în care nu voi fi sigură de nimic, restul se vor pierde din mintea mea prin simpla lor formă de repetiţie, nu ştiu dacă voi pleca din Bucureşti (deşi îmi doresc atât de mult), iar dacă o voi face, atunci va fi o mică excursie cu părinţii mei şi astea au obiceiul de a fi mai mult stresante decât plăcute.
Nu mă mai cunosc.
Şi totuşi...înainte de seara asta mi-a fost bine datorită ţie. There’s no way but up! (cred că voi plăti un preţ pentru scrierea asta, dar asta sunt).
În seara asta nu mi-a fost prea bine. În ciuda faptului că ştiam că răspunsul va fi nu, mi-am pus ceva speranţe într-o plecare în Vamă, la Folk You, să te văd. Oricum, ai mei au zis ce era de aşteptat, iar eu m-am retras în cameră să încerc să mă resemnez cu ideea aşa cum fac întotdeauna. Am plâns. Mi-am zis că nu merit, că e normal să mă simt îngrădită, că sunt vinovată pentru tot. Cred că mi-am supărat şi un prieten. Astfel, resemnarea mea a ajuns să fie ditamai analiza, făcându-mi mea culpa din două în două minute, prezicându-mi o existenţă mediocră având în vedere că am o fire slabă şi amintindu-mi toate lucrurile aiurea care s-au întâmplat în ultimul timp.
Se spune că singurul mod în care poţi să o iei atunci când eşti la pământ este în sus. Eu ori n-am atins pământul, ori m-am ridicat un pic, dar tot on the floor ajung.
În vara asta nu se va întâmpla nimic fain. Voi încerca să te fac să revii în viaţa mea cât mai aproape posibil, mă voi confrunta cu zile în care nu voi fi sigură de nimic, restul se vor pierde din mintea mea prin simpla lor formă de repetiţie, nu ştiu dacă voi pleca din Bucureşti (deşi îmi doresc atât de mult), iar dacă o voi face, atunci va fi o mică excursie cu părinţii mei şi astea au obiceiul de a fi mai mult stresante decât plăcute.
Nu mă mai cunosc.
Şi totuşi...înainte de seara asta mi-a fost bine datorită ţie. There’s no way but up! (cred că voi plăti un preţ pentru scrierea asta, dar asta sunt).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu