Am impresia că fiecare zi închide în ea câte un veac. Nopţile însă mă ajută să uit că secundele trec mult prea repede pentru a le mai putea număra, pentru a le trăi aşa cum speram cândva. Înainte puteam să visez, dar acum... mi-e greu, mi-e mult prea greu să mai pot respira în voie.
Zâmbesc doar pentru a vă amăgi pentru cele câteva clipe petrecute alături de voi, zâmbesc doar ca să vă înşel simţurile, să nu auziţi strigătele, să nu vedeţi lacrimile, să nu priviţi abisul până în cele mai întunecate colţuri. Astfel am învăţat să plâng în tăcere în intimitatea aparentă pe care mi-o oferă cei patru pereţi ai camerei în care vieţuiesc.
M-am trezit la un moment dat şi nu am mai ieşit din noapte. Nu am mai râs de mult cu sufletul plin şi mintea mea nu a mai făcut salturi deasupra curcubeelor de fericire.
Deocamdată e doar loterie: mâine poate îmi va fi mai bine sau aş putea la fel de bine să primesc o noua lovitură. Într-un fel m-am obişnuit cu ele. Nu, nu e infern, e un simplu deşert al cărui capăt nu îl cunosc. Oare aşa se simte Purgatoriul? Mă tem acum până şi de micile bucurii, mă tem că poate fac un gest prea brusc, iar felinele mă vor avea pe tavă la cină, mă tem că mă pot pierde mai mult decât în momentul ăsta.
Mă simt singură şi totodată îmi ascund stările faţă de voi.
Sunt pusă faţă în faţă cu moartea, cu degradarea spiritului, cu umilinţa, cu pietrele pline de prejudecaţi aruncate de societate, cu „nu”-uri pe care aş vrea să le evit, cu suferinţa, cu lacrimile şi hainele de doliu. Iar eu, slabă şi laşă, vreau să plec departe de toate astea. Mais je ne peux pas.
Ar trebui să îmi fac un jurnal, sau să îmi găsesc un confident surd. Sau poate un psihanalist bun pe care să nu îl plătesc cu un milion pentru o şedinţă de o jumătate de oră. M-am săturat de tot, până şi de mine. Mi-e silă.
Zâmbesc doar pentru a vă amăgi pentru cele câteva clipe petrecute alături de voi, zâmbesc doar ca să vă înşel simţurile, să nu auziţi strigătele, să nu vedeţi lacrimile, să nu priviţi abisul până în cele mai întunecate colţuri. Astfel am învăţat să plâng în tăcere în intimitatea aparentă pe care mi-o oferă cei patru pereţi ai camerei în care vieţuiesc.
M-am trezit la un moment dat şi nu am mai ieşit din noapte. Nu am mai râs de mult cu sufletul plin şi mintea mea nu a mai făcut salturi deasupra curcubeelor de fericire.
Deocamdată e doar loterie: mâine poate îmi va fi mai bine sau aş putea la fel de bine să primesc o noua lovitură. Într-un fel m-am obişnuit cu ele. Nu, nu e infern, e un simplu deşert al cărui capăt nu îl cunosc. Oare aşa se simte Purgatoriul? Mă tem acum până şi de micile bucurii, mă tem că poate fac un gest prea brusc, iar felinele mă vor avea pe tavă la cină, mă tem că mă pot pierde mai mult decât în momentul ăsta.
Mă simt singură şi totodată îmi ascund stările faţă de voi.
Sunt pusă faţă în faţă cu moartea, cu degradarea spiritului, cu umilinţa, cu pietrele pline de prejudecaţi aruncate de societate, cu „nu”-uri pe care aş vrea să le evit, cu suferinţa, cu lacrimile şi hainele de doliu. Iar eu, slabă şi laşă, vreau să plec departe de toate astea. Mais je ne peux pas.
Ar trebui să îmi fac un jurnal, sau să îmi găsesc un confident surd. Sau poate un psihanalist bun pe care să nu îl plătesc cu un milion pentru o şedinţă de o jumătate de oră. M-am săturat de tot, până şi de mine. Mi-e silă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu