Nu, nu eşti precum ceilalţi. Tu eşti mult mai mult, eşti totul. Un tot cu defecte şi slăbiciuni şi eşti uman. Da, mi-aş fi dorit să ne întâlnim, dar nu am vrut să insist. Îmi dau seama că ai alte obligaţii, că te aşteaptă altcineva acum şi totuşi mi-aş fi dorit să vii.
După două beri, scap de inhibiţii şi de gândurile (auto)impuse şi rămân goală, dezbrăcată până la esenţă şi în clipele alea de luciditate a beţiei simţurilor, în clipele în care numai gândurile simple există şi totul se roteşte în jurul propriei tale fiinţe, atunci te doresc fără a mă gândi la părerea nimănui sau la un sfârşit probabil. Trebuie să găsesc o cale să ajung mai des în starea asta fără ajutorul unor stimuli din afară. Mai am multe de învăţat.
Nu m-am mai simţit în felul ăsta de foarte mult timp. Mă tem doar că am început să simt totul mult prea târziu. Şi că poate mă agăţ de amintirea ta fără ca tu să-ţi mai doreşti vreo legătură cu mine. Gândul ăsta mă face să îmi doresc să plec cât mai departe. Chiar în clipa asta fiecare lucru care îşi are originea în tine, melodiile tale, zâmbetul tău, tot ceea ce cunosc eu din tine e îndeajuns să mă facă să dor. Şi chiar în clipa în care cred că nu aş mai putea suporta, împing limita mai departe. Dar oare cu ce preţ? Totodată poate că trebuie să mă simt aşa, ca un fel de pedeapsă pentru clipele în care te-am făcut să suferi (şi toată vina cade numai pe umerii mei pentru că aşa este). Nu e ideea mea, e a scriitoarei Anna Gavalda, însă îi dau dreptate: nimeni nu îl va compătimi şi nu îl va alina pe cel care a greşit, ci doar pe cel care a fost înşelat şi făcut să sufere. Ai avea toate motivele să mă deteşti măcar, iar eu am toate motivele să te iubesc. Da, dragule, te doresc din ce în ce mai mult şi încep să te iubesc aşa cum ai fi meritat, aşa cum meriţi. Sunt încă la începutul drumului, iar de data asta nu ştiu dacă mai pot să mai dau înapoi aşa cum am făcut-o în trecut. Eu sunt aici...
După două beri, scap de inhibiţii şi de gândurile (auto)impuse şi rămân goală, dezbrăcată până la esenţă şi în clipele alea de luciditate a beţiei simţurilor, în clipele în care numai gândurile simple există şi totul se roteşte în jurul propriei tale fiinţe, atunci te doresc fără a mă gândi la părerea nimănui sau la un sfârşit probabil. Trebuie să găsesc o cale să ajung mai des în starea asta fără ajutorul unor stimuli din afară. Mai am multe de învăţat.
Nu m-am mai simţit în felul ăsta de foarte mult timp. Mă tem doar că am început să simt totul mult prea târziu. Şi că poate mă agăţ de amintirea ta fără ca tu să-ţi mai doreşti vreo legătură cu mine. Gândul ăsta mă face să îmi doresc să plec cât mai departe. Chiar în clipa asta fiecare lucru care îşi are originea în tine, melodiile tale, zâmbetul tău, tot ceea ce cunosc eu din tine e îndeajuns să mă facă să dor. Şi chiar în clipa în care cred că nu aş mai putea suporta, împing limita mai departe. Dar oare cu ce preţ? Totodată poate că trebuie să mă simt aşa, ca un fel de pedeapsă pentru clipele în care te-am făcut să suferi (şi toată vina cade numai pe umerii mei pentru că aşa este). Nu e ideea mea, e a scriitoarei Anna Gavalda, însă îi dau dreptate: nimeni nu îl va compătimi şi nu îl va alina pe cel care a greşit, ci doar pe cel care a fost înşelat şi făcut să sufere. Ai avea toate motivele să mă deteşti măcar, iar eu am toate motivele să te iubesc. Da, dragule, te doresc din ce în ce mai mult şi încep să te iubesc aşa cum ai fi meritat, aşa cum meriţi. Sunt încă la începutul drumului, iar de data asta nu ştiu dacă mai pot să mai dau înapoi aşa cum am făcut-o în trecut. Eu sunt aici...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu