te stiu departe

Te ştiu departe, dar un singur telefon poate să îmi trezească imaginaţia şi te văd stand la birou, cu ochii în calculator şi cu mintea la parfumul părului meu. Închid ochii şi îţi ascult vocea comunicându-mi banalităţi. Ascult bătăile inimii tale pe care le ghicesc şi le număr şi mă gândesc la cănile cu cafea băute până în momentul de faţă.
Se înserează. După cum îmi e obiceiul, vin şi te iau din faţa casei tale, gândindu-mă cu interes la ceaiul pe care îl voi devora peste câteva minute, într-un local cu lumini difuze, dar intim şi cald. Mă aştepţi în faţa porţii. Ochii tăi sclipesc pentru o clipă, apoi se întorc în tăcerea specifică abisului etern. Eşti obosit, îmi dau seama de asta. Rucsacul îl porţi neglijent pe umărul drept. Îţi aprinzi o ţigară şi mă prinzi de mână, nevrând să mă pierzi în întunericul care se lasă. Umbrele noastre dansează pe asfaltul străzii tale în timp ce Soarele îşi închină ultimele raze zilei ce stă să apună. Îmi spui că mă aştepţi de ceva timp, pironit cu privirea la capătul străzii de unde mă lasă autobuzul. Te sărut pe frunte şi te întreb unde ne vor purta paşii în seara asta. Nu îmi răspunzi. Continuăm să ne plimbăm, în tăcere, pe străzile astea pe care le cunoşti atât de bine.
După un timp în care doar îmbrăţisarea mâinilor noastre se pierde într-o pasiune lăuntrică, te opreşti brusc de parcă o fantomă din visele tale tainice ţi-ar fi traversat calea. Dai drumul mâinii mele şi te propteşti de peretele unei clădiri şi îmi ceri să plec, să te părăsesc acolo. Nu înţeleg, dar mă uit in ochii tăi şi ştiu că este singurul lucru pe care îl pot face. Mă îndrept spre cea mai apropiată stradă care iese în bulevard fără să mă uit înapoi, fără să plâng, fără să rostesc o vorbă. Tu te pierzi precum o umbră.